O stea ... la propriu si la figurat!
Raspunsuri - Pagina 2
carmenus spune:
Angelica, nu pot sa spun mai mult decat ca ma inclin in fata ta si iti multumesc ca ne-ai reamintit ce inseamna credinta si nadejdea in Dumnezeu.
Sa fiti fericiti!
ralualexandrei spune:
O poveste impresionanta,am citit-o cu sufletul la gura sperand intr-un final fericit.
Ai niste copii superbi si fiecare dintre ei este o minune,sa ai parte de fericire si tu si familia ta.
Andra ,mamica lui Robert , a Mariei si 
13+ album no1 album no2 albumul no3
alexuta2005 spune:
Impresionanta povestea nasterii lui Razvan Stelian.Nici nu stiu ce sa spun..nu am cuvinte.Felicitari pentru credinta ta,pentru ca ai rezistat atator presiuni si nu ti-ai pierdut speranta, eu cred ca nu as fi fost asa puternica, nu stiu.
Sunteti o familie frumoasa, aveti trei copii perfecti.Felicitari,sa aveti parte numai de bucurii de acum inainte.
P.S. Mi-ar placea mie un ginere asa frumos pentru Alexia,daca tot sunt nascuti ei in aceiasi zi cred ca e un motiv in plus nu?
Casiana si Alexia
angelica_g spune:
Multumiri si pupici Deny75, Doroti_5, Papadie, Mada, Katty, Ana Maria, Carmenus, Ralualexandrei, Alexuta2005
Va multumesc pt rabdare, pt intelegere si pt aprecieri! Sa de Domnul ca randurile scrise de mine si citite de voi sa va sprijine moral si sa va faca sa va bucurati in fiecare clipa de comorile pe care le aveti si de viata frumoasa care v-a fost daruita, doar ca s-o traiti!!!
Am vazut pozele voastre! Comentariile nu-si au rostul! Toti bb-ii sunt superbi! Cand mai cresc, fetizele par mai delicate, mai gingase...; baietzeii se maturizeaza si nu mai par asha pretziosi ca la varsta de 6-12-18-24 luni!
angelica_g spune:
Casiana in sfarsit, ne cunoastem! Incantata de cunostinta!
Frumosi parinti, frumoase amintiri...
Vreau si eu la Paris!!!
Iata si povestea Sarei (pt cine se mai incumeta...)
Avertisment!!! E mai scurta, mai putzin siropoasa,fara peripetzii, ..., dar tot cu happy end!
A fost o surpriza conceperea Sarei! Ne gandisem ca ne sunt suficienti cei doi baieti, si oricum, atat eu cat si tati, eram atat de ocupati cu serviciu, ca abia ne mai faceam timp si pentru ceilalti membri ai familiei. Insa Dumnezeu ne-a pregatit un dar pt care va trebui sa-I multumim tot restul vietii!
Dupa UM, data probabila a nasterii avea sa fie 10 (12) mai. Dupa masuratorile de la echo, DPN era 16 mai. Dr. Anca m-a incurajat pt cezariana (date fiind chinurile precedentelor nasteri, precum si o circulara de cordon vizualizata la echo in sapt 34). M-a chemat initial pe 5 mai, dar am mai amanat (abia de pe 2 mai eu nu am mai mers la serviciu) pt ca nu aveam nimic aranjat in casa pt primirea noului membru.
Data finala a ramas, in cele din urma, 9 mai, intr-o marti insorita! Am plecat fara prea mari emotii catre spital. Cred ca si eu si tati eram prea rodati, ca sa ne mai simtim coplesiti de eveniment! Sau poate modalitatea de venire pe lume a bb era de vina! Pe drum am vorbit numai balarii: despre serviciu, despre prieteni, despre banii ce trebuie dati la dr. etc.
La 7,30 am fost la spital, pe la 8 si ceva a venit dr. Pana atunci asistentele m-au pregatit (prelevare sange, secretie, montare sonda urinara – ihh! cumplita: abia atunci am realizat ca nu voi fi “privilegiata” de orice durere daca am ales cezariana). La noua am intrat in sala de operatie. Vreo 10 min s-a chinuit sa-mi faca anestezia rahi (vai, ce durere si ce stapanire de sine trebuia sa ai ca sa nu te misti in momentul intepaturii; a trebuit sa se supere putin pe mine ca sa-mi adun toate puterile si sa nu misc deloc in timp ce-mi strapungea cu acul sira spinarii – de vreo 4-5 ori). Dupa aceea mi-au tintuit mainile ca pe o cruce, intepandu-le de zor si montand un cateter.
La 9,20 s-a nascut fetita. Totul s-a intamplat fulgerator. Eram constienta si asteptam sa simt ceva in momentul cand ma vor taia; ma chinuiam sa ma simt bine: simteam ca nu pot respira, eram ametita si imi era frig; pe cand asteptam sa percep ceva mai mult de la brau in jos decat simple zgaltaieturi, o dr. draguta mi-a soptit: “hai ca mai e putin, acum ii scoate capul!”. Nu mi-a venit sa cred! Am auzit-o in foarte scurt timp chitaind (nu pot sa spun ca era un plans de copil mic – cel putin nu din acela pe care mi-l aminteam de la ceilalti copii!). Nici nu mi-am dat seama cand au luat-o de la burtica si au depozitat-o chiar in dreapta mea (chiar unde aveam privirea indreptata!). Ma tot chinuiam sa rostesc niste rugaciuni, care nu stiu din ce motiv se incapatanau sa-mi vina-n minte pana la final, cand am vazut agitatie (vreo 4 persoane) in jurul unei mese inalte, luminate, si cu multe aparate in jurul ei; de fapt discutiile acestor persoane mi-au atras atentia: spuneau ceva de “cireasa de pe tort”. Aflasera de la dl dr ca mai am doi baieti acasa, si erau impresionate (sau cel putin se faceau) de recuzita mea.
Apoi m-a napadit un alt val de senzatii inconfortabile: o stare de frig, un tremurat cumplit, o senzatie de voma greu de controlat! Mi-era greu sa-mi pun ordine in gandurile. Ma intrebam ce face fetita! Aveam in continuare amaraciunea sentimentului ca ar mai fi trebuit sa stea in burtica, ca voia ei nu era sa vada lumina zile in acea data, ca nu ar fi ajuns la maturitatea completa a unui bebelus gata sa se nasca!
Brusc, m-am trezit cu un ghemotoc de cersafuri in fata mea, din care se ginea o fata botita, neagra, plina de par, si niste degetele rosii-vinetii, subtiri si fara vlaga ca gherutzlele unui “pui de gostat”. Am avut un sentiment de deja-vu, si nu m-am impacientat prea tare. Stiam ca dintr-un asemena pui de om cu fata neprietenoasa in curand imi va zambi un chip care mi se va parea cel mai frumos si pretios din lume! Nu cred ca am putut sa articulez vreun cuvant; poate vreun sunet...; nu-mi aduc aminte. Stiu ca aveam masca de oxigen pe gura si ca abia mai tarziu mi-au scos-o, cand le-am spus ca-mi este rau!
Apoi, a plecat! Minunea pe care o asteptam cu atata nerabdare, m-a lasat singurica, luand deja in piept greutatile vietii abia incepute! Au urmat minute serioase de discomfort, amplificate de un tremur de necontrolat si fara precedent. Dr Anca a parasit sala, lasandu-ma pe mana a doi dr (d-na si domn) pt a carpi taietura. M-a felicitat si m-am trezit in compania unor oameni care discutau de zor despre prieteni, familie, situatii, ca la o sueta de dimineata, la cafea. Eu, parca nici nu existam in lumea lor. Aaa, ba mint! Pt ca ma framantam si tot balanganeam din capul pe care il simteam prea greu, si parca-n plus, din cand in cand o dr-ta draguta si foarte tanara sau o asistenta de varsta medie si foarte amabila ma intrebau cum imi e. Pt simptomele pe care le comunicam mi-au administrat, prin perfuzii, metoclopramid si algocalmin.
La 10 cel tarziu ma aduceau in salonul post operator. S-a chinuit cu mine un flacaiandru (unul dezertase de la datorie), care m-a luat ca pe un copil si m-a aruncat intr-un pat in care nu reuseam sub nici o forma, chiar si sub cele 3 paturi, sa gasesc confortul caldurii care sa-mi stapaneasca tremuratul. M-a tinut cred ca mai bine de 30 min! Mi-a mai pus niste algocalmin in perfuzii (nu le-am spus ca mi se mai administrase! Ma gandeam ca imi va fi mai bine – nici nu m-am gandit ca ar putea afecta copilul, cand va suge)! A venit si sotul! Deja cu experienta in meseria de a devenit tatic, nu prea m-a asaltat cu intrebari. M-a intrebat ce fac, si cred ca l-am bombardat cu fel si fel de raspunsuri si povestiri: ce-am simtit, ce simt, cum arata “puiul de cioara”! Apoi am discutat iar despre bani: cum, cat, cui ii da, ce-i da asistentei cu care aveam sa raman in salon! Si mi-a spus ca pleaca! Si a plecat!
Cred ca dupa vreo ora si ceva, a venit in vizita de lucru si maimutica mea: era super paroasa: pe frunte, pe maini, pe obraji, pe spatele neacoperit de camasuta prea mare! Mi se parea atat de mica, de neajutorata! Incepusem sa ma dezmortesc si sa simt durerea burtii taiate, a contractiilor uterului, nici nu mai stiu; in orice caz o durere care ma impiedica sa-mi gasesc o pozitie confortabila pt a o primi in bratele mele pe viitoarea mea printzesa, pt a-i umezi buzele tuguiate cu primii stropi de colostru! Ajutata de asistente, m-am pozitionat corespunzator marii intalniri de gradul I. Imi parea atat de mica: nici nu stiam cat cantarea, ce dimensiuni avea, scorul Apgar! Nu stiu, poate mi le-or fi spus, dar in lumea mea semilucida din timpul operatiei nu am reusit sa inregistrez neuronal chiar tot ceea ce s-a discutat in jurul meu! Oricum, eram coplesita de emotia vizualizarii, a ceea ce pana atunci fusese doar vis, inchipuire, imaginatie...; ceea ce statuse ghemuit atata timp in burtica mea, lasandu-se chinuit ore intregi, zile chiar, de stat pe scaun, de ascultat discutii aprinse, de nopti nedormite cautand formula corespunzatoare cohabitarii in acelasi trup; acum era in bratele mele: puteam sa-l vad, sa-l miros, sa-l simt, sa-l ating, sa-l hranesc, sa-l ocrotesc, sa-l sarut si sa ma bucur pe deplin: era FATA!!!
I-am multumit lui Dumnezeu!!!
Apoi a venit dr. Anca. De la el am aflat ca avea 3200g. Binisor! Ma asteptasem chiar la mai putin. Abia in noapte am aflat si celelalte detalii: 48 cm, Apgar 9, si la 5 minute 10.
Nu prea avea chef sa se adapteze tabieturilor vietii extrauterine! Tragea de cateva ori din sfarc, ca dintr-o suzeta fara gust, si adormea incruntata, parca deranjata dintr-un somn ce pana atunci ii fusese considerat un drept inalienabil.
angelica_g spune:
...doar cateva cuvinte, .. inca:
Ana Maria Sper ca-mi permitzi sa-ti spun ca inteleg prin ce ai trecut! Pupici si sa-ti traiasca puiul binecuvanat!
Katty pup tizu!!! super okisori albastri! Speram si eu ca macar unul din copii sa-i aiba astfel... tati are niste oki... albastrii ca cerul de deasupra marii!
Ralualexandrei CAI??! Suuupeerrr! Vrem si noi! Ce familie frumoasa si fericita!!!
katty spune:
Irina, sunteti niste oameni deosebiti, si tu si sotul tau, din amandoua povestirile tale am inteles asta! Sper sa nu te superi, dar, impresionata de povestea ta (prima) i-am dat si sotului meu sa citeasca si a zis la fel ca mine. Probabil de asta si Dumnezeu a avut grija de voi si de copiii vostri, si mai ales ca Razvan Stelian sa ajunga sa se nasca!
Noi avem doi verisori in Pitesti si mai venim din cand in cand pe acolo! Mi-ar placea sa se vada tizii odata si-odata!
Va pup si sa aveti parte de tot binele din lume!!!
Catalina & Robert-Andrei (4 ani)
Poze aici
varsta lui Andrei 
Nicoleta spune:
Mai, prin ce ati trecut! Sa va fie puii sanatosi, ca au niste parinti de toata nadejdea langa ei!
Nicoleta
angelica_g spune:
Multumesc mult, Katy si Nicoleta!
Katy bucuroshi, bucuroshi! Poate ne-ntalnim si la Paris!?
Vroiam sa va spun ca, desi initial eram mai mult contra decat pro postarii povestii, acum ma simt mai descatushata, ..., iar faptul ca o mai citesc si altii imi da speranta ca un astfel de miracol se poate intampla in fiecare zi!
olguta12 spune:
Angelica,
Am trecut aproape prin acelasi lucru ca si tine cu amniocentaza, cu sperietura de trisomia 18, cu acele nemernice, RH-ul negativ si cu analizele dintr-o poveste de groaza. Si avem o copila pur si simplu PERFECTA, din toate punctele de vedere.Si pe alte meleaguri gasesti doctori incapabili si pur si simplu depasiti.
Din fire nu-s un om PREA violent, dar i-as alinia pe toti si le-as da cate 2 perechi de palme
- de caciula. Doar sa-i trezesc
De multe ori se joaca cu vietile oamenilor si pur si simplu nu le pasa. Halal de ei.
Tie nu-ti urez decat o viata lunga si fericita alaturi de bebeii tai si cei dragi tie
. Dupa toate prin cate ai trecut, meriti tot binele din lume
olguta12
www.piczo.com/galushk?g=16686272&cr=5" target="_blank"> GALUSHCA IN ACTIUNE