BUNICII...
Va impartasesc o poveste trista pe care o traim de aproape un an de zile.
Anul trecut tatal sotului meu a fost diagnosticat cu cancer la colon. Boala era destul de avansata si desi a fost operat de 5 ori nu se poate face nimic.
Nu se mai poate ridica din pat, este slabit si nu mai are forta nici sa se miste. A luptat si lupta in continuare.
Ieri au sunat sa ne spuna ca a murit. Va spun de acum ca a fost o gresala. Mama sotului meu si cumnatul meu nu s-au inteles la telefon si uite asa am aflat dupa cateva ore ca de fapt traieste. I-a spus sotului meu ca stie ca este pe moarte, ca nu mai are forta, ca nu mai vrea medicamnete, mancare, apa...nimic numai sa se termine.
Este un om deosebit care nu poate face rau nimanui. Este un om atat de bun incat nu poate sa nu fie iubit. Am suferit si suferim toti pentru ceea ce se intampla insa ne-am impacat cu ideea ca nu se mai poate face nimic.
Inca de cand s-a nascut Emanuel, raportul dintre ei a fost cu totul special. Desi mai are o nepotica, cu el este altceva. Se intaleg din priviri si se iubesc nespus de mult.
Copilul este trist stie ca tataia este bolnav insa nu stie ce se va intampla.
Acum 5 minute m-a sunta sotul meu sa ma cheme la tara pentru ca tatal lui a decis sa lupte ca sa-l poata vedea pe Emanuel crescand. A mancat si si-a luat medicamentele numai pentru el. Sunt fericita ca il va mai vedea insa mor de tristete cand ma gandesc ca nu il putem ajuta si nu pota sa nu ma intreb, ca un copil, de ce acesti oameni deosebiti, bunicii, care ne cresc, nu dorm noptile pentru noi, fac orice sa ne faca fericiti...dispar atat de repede cand avem atata nevoie de ei?
Trebuie sa plec sa iau copilul si sa ma duc spre tara...imi este greu pentru ca stiu ca poate va fi ultima data cand il va vedea, insa ma bucur ca a gasit forta sa il mai vada o data. Poate il va tine minte cand va creste iar daca acest lucru nu se va intampla am sa am eu grija sa il cunoasca...
Stiu ca este un mesaj, gol, fara intrebari sau altceva insa aici intru atat cand sunt vesela cat si cand sunt fericita si m-am obisnuit sa va scriu, ma ajuta si poate va ajuta... Ma bucur cand citesc pataniile de la soferitele speriate si plang ore in sir cand citesc povesti triste...
ANCA si EMA EMANUEL
Raspunsuri
M&M spune:
Anca am citit cu lacrimi in ochi ceea ce ai scris. E atat de trist ceea ce a patit tatal sotului tau , dar poate ca baietelul tau va reusi sa il mai tina in viata daca tine atat de mult la el. Stiu ca intre bunici snepoti exista o legatura stransa . Si eu am fost crescuta de bunici.
Sa ii dea Dumnezeu multa putere de lupta socrului tau.
http://pg.photos.yahoo.com/ph/cris1313_2000/album?.dir=/22a6re2
http://pg.photos.yahoo.com/ph/cris1313_2000/album?.dir=/9dfbre2
ingerash spune:
Anca, va tin pumnii sa treceti cu bine peste toate astea!
amarantina spune:
E foarte trist si induiosator ce se intampla cu bunicul lui Emanuel. Ciudat cum nepoteii au "puterea" sa-i tina in viata pe bunici. Sau pe strabunici, cum a fost cazul copilului meu. Bunicul meu si-a dorit de cand ma stiu sa fiu si eu mama, sa am un copil. Cand a aflat ca astept un baietel, a fost cel mai fericit din lume. Era foarte batran (91 de ani) si foarte bolnav, avea dureri mari si medicamentele pareau ca nu-si mai fac efectul. Dar dorinta de a sti sigur ca stranepotul lui a venit pe lume sanatos (parca sa-i ia lui locul, asa privea lucrurile), era mare si pentru un timp a invins boala. Dupa ce am nascut a mai avut o singura dorinta: sa-si vada stranepotul (desi abia mai vedea cu un singur ochi), sa-l atinga si sa-i pupe piciorusele. La numai 5 zile dupa ce i s-a infaptuit dorinta a murit. Ma gandesc mereu la el, caci l-am iubit tare mult si ma simt impacata intr-un fel ca am reusit sa-l fac fericit inca o data inainte de a muri.
Sanatate multa tuturor!
ligeea spune:
Sunt un copil crescut de bunici pana la varsta scolara. Nu integral,parintii vroiau sa ma ia mai mult acasa dar refuzam sa merg la gradinita. Tata fiind profesor, avea concediu mai toata vara iar mama se detasa ca medic pe litoral .Perioada petrecuta cu bunicii materni reprezinta idealul de copilarie pe care o regasesti in povestirile lui Teodoreanu si Sadoveanu. Cu mirosurile de cozaonac, de mere coapte , cu ierni in care bunicul dadea zapada de langa casa si de cateva ori pe noapte in timp ce eu stateam cu nasul lipt de geam.Am fost la colid cu traista facuta de mamaia dintr-o fata de perna , am invatat sa merg pe bicicleta pe stadionul din sat.
Ei au imbatranit si ma rusinez ca nu-i vizitez atat de des cat s-ar cuveni si cat mi-as dori. Istoria se repeta. Nu am vrut o bona pt.\cel mic si tatal meu a devenit,,taiu . Nu am crezut ca poate avea atata rabdare, ca el va fi cel care il va invata pe cel mic cum sa-si tina sticluta de lapte , cum sa mearga , cum sa bea cu canita si atatea lucruri marunte dar atat de mari .E ceva special, cand vine cel mic acasa ma suna si ma intraba de el . Nu ca mama nu l-ar iubi . Dar tata este pentru pitic centrul universului dupa cum pentru tata cel mic este o retraire a copilarieie fara frontiere .
ancamironiuc spune:
A mai fost un mesaj postat de Abra Mack pentru cei crescuti de bunici si imi aminteam exact de povestile voastre... Si eu am fost crescuta de bunici...
Am fost la tara si m-am intors cu o imagine trista de care nu pot sa scap. Este absent... Emanuel l-a privit un pic, l-a pupat, nu a vrut sa se desprinda de el. Nu au scos un cuvand insa cred ca a fost singura persoana cu care a comunicat. S-au inteles in modul lor si cel mic a cedat. Am ramas pana azi insa nu l-a mai vazu ca sa nu ii faca rau.
Pacat ca nu va avea parte de tataia si cand va fi mare insa la ce indura in acasta perioada este egoism sa ii cerem sa mai lupte. L-a vazut pe cel mic si nu a mai mancat...
Ligeea...am aceleasi amintiri cu cozonacul. Ma trezeam la 5 de la miros si o luam incet pe ho, cu ochii semi inchisi pana la bucatarie. Doamne nu pota sa uit lucrurile acestea... sarbatorile cu bunica, vacantele petrecute impreuna...
Amarantina eu si acum cred ca prin copii ne sunt aproape persoane dragi care nu mai sunt printre noi...
Ingerash si Cristina 26
ANCA si EMA EMANUEL
miag spune:
anca, am citit si am plans..tata a murit de cancer pulmonar cu metastaze generalizate, in ianuarie anul asta...si Roland, copilul meu de 1 an si 3 luni pe atunci, a tinut neaparat sa isi ia la revedere de la tataie...dupa ce a murit tata m-a luat de mana si m-a dus in camera in care era corpul neinsufletit al tatalui meu si ia facut 'pa' lui tataie....si acum am un nod in gat cand ma gandesc la asta...
Dumnezeu sa va ajute sa treceti cu bine peste aceste clipe....
Mia, mami de ROLAND (18 Noiembrie 2004)
Winners never quit, quiters never win!
Happiness_4_us spune:
Cand vad cuvantul bunicii, imi inlacrimeaza ochii instantaneu. ma gandesc numai la tatal meu, care are 2 nepotele, pe care le iubeste ca lumina ochilor, insa de cand a avut accidentul vascular, bunicul nu mai e cum era. Nu mai e bunicul cel vesel si pus mereu pe sotii , nu mai e bunicul cel rezistent la jughinit nepotelele. Acum este un bunic trist, din cauza neputiintei de a vedea cum trebuie, oboseste foarte repede, nu se mai poate concentra,... Am inceput sa plang si nu mai vad ceea ce scriu. Imi iubesc tatal foarte mult, caci despre el este vorba, si nu pot accepta nici o secunda ceea ce s-a intamplat. Ca un om ca el a putut fi transformat intr-o secunda , in omul care este acum. Este incredibil.
Multa sanatate tuturor bunicilor si sa -i ajute Dumnezeu sa stea cat mai mult in viata alaturi de nepoteii si nepotelele lor.
Nana Motoc
ancamironiuc spune:
Nana este tare trist ce se intampla. Aveti grija de el ca atacurile se pot face de mai multe ori. bunicul meu a avut 4 iar tata are deja unul la activ, la 53 de ani. Din fericire si-a revenit complet, insa este teribil cand raman cu sechele. Bunicul nu mai putea vorbi.. La noi s-a imbunatatit situatia cu medicamente naturiste. Oricum nepotelele sunt tratamentul cel mai bun insa este greu pentru oricine sa se simta neputincios dintr-o data. Tata a recunoscut cu greu ca este bolnav si trebuie sa aiba grija... Multa multa sanatate!
Miag, , puiutii simt mai bine decat noi ce se intampla. Eu nici nu tin minte cand a murit bunicul matern, tot de cancer pulmonar. Nu il mai tin minte...Am o imagine cu mine in picioare pe scaun, dimineata, inainte sa ma duc la gradinta si bunicul care imi impletea coditele. Asta este tot ceea ce tin minte. Stiu ca a murit dupa o saptamana iar mama si bunica imi povesteau cat de trista eram desi nu stiam bine ce se intampla, nu vroiam sa ma joc, sa mananc, sa dorm... Copii se inteleg cu bunicii mai bine ca noi. Intre Emanuel si bunicul lui exista o comunicare non verbala... M-am rugat de el 10 mintue sa il lase pe tataia sa se odihneasca. Numai dupa ce i-a mangaiat mana si s-au privit cateva secunde, a plecat fara sa ii zic nimic.
MULTA SANATATE BUNICILOR..
ANCA si EMA EMANUEL
craciunitza spune:
Anca, nepotii sunt rasplata faptului ca ai fost parinte.
(Nu eu am spus-o)
Nepotii daruiesc enorm unor oameni care simt ca ajung la capat de drum, bucura-te ca i-ai putut darui bunicului un nepot, este intr-adevar o legatura speciala.
Sa va dea Dumnezeu putere sa treceti peste aceasta tristete.
Nu certati copiii cand viseaza!
Copiii
Noi doi
Mitele iubitele
marinar spune:
Eu nu am fost crescuta de bunici, dar imi iubesc bunicii materni fff mult- chiar daca bunicul nu mai este.
Dar sotul meu... isi iubeste mai mult bunicii materni decat parintii. Inchipuiti-va cum un copil de 6 ani a fugit de la gradinitza si din Bucuresti a mers 30 de km cu bicicleta pana la bunici- nu putea sa stea fara ei. Si acum, la 29 de ani, face tot posibilul sa ajungem aproape in fiecare saptamana la ei. Eu ii sunt alaturi pt ca si eu ii iubesc iar ei ma considera ca si fata lor. Nici nu vreau sa ma gandesc ce soc va suferi sotul meu cand se va intampla inevitabilul.
Anca... putere pt copilul tau!!!
marina
pozici