Teama de adoptie
Raspunsuri - Pagina 4
M Oana spune:
Jane mie mi se pare ca ai punctat extrem de bine: exista aceleasi temeri si pentru o mama adoptiva si pentru una naturala.
Imi spunea astazi o prietena foarte apropiata sufletului meu ca e marcata de cazul unue fetite adoptive care la 10 ani isi teroriza mama adoptiva. OK!! Instantaneu mi-am amintit 3 cazuri de copii naturali care isi terorizau parintii naturali.
La 7 ani un vecin de bloc omora cu sadim pisicile pe care noi ceilalti le aciuiam pe langa bloc, iar la 23 de ani si-a ucis colegul de facultate..... Nu era un copil adoptat, iar parintii erau sanatosi tun.
Cand sotul te maltrateaza, ai posibilitatea divortului, dar oare de copil poti divorta, chiar daca e al tau, chiar daca e adoptat???? Poate de aceea calitatea de mama implica cele mai mari sacrificii!!!
Am facut 7 ani meditatie cu un copil cu un nivel intelectual extrem de scazut, dintr-o familie 'normala'. In acesti 7 ani, prin toate metodele posibile nu am reusit sa-l aduc la o dezvoltare specifica varstei lui. Parintii au invatat sa-l iubeasca asa cum e si sunt o familie fericita....
Temeri intalnim la tot pasul: unii nu se pot urca intr-un avion la gandul unui accident, altii intr-o masina...
Indiferent cat le explici acestor persoane ca avionul nu se va prabusi, ele nu pot face acest pas....
Este o problema care tine de psihicul fiecaruia.....
Teama de a adopta, deoarece uite ce a patit altul, de a naste, ca uite ce a patit alta, e normala, e ca un sistem de protectie a psihicului.... Daca insa ea depaseste normalitatea, nu e bine...
Cu cat vrem sa controlam mai mult in viata, cu atat ne ingreunam mai mult situatia. Vrem sa stim sigur daca copilul din burtica e sanatos, vrem sa testam copilul adoptat.... indiferent cat facem acest lucru nu putem controla totul, ceva ne scapa, dar oboseala psihica in urma acestui efort se va intoarce impotriva noastra pana la urma...
Unde sunt prea multe griji, nu ne mai putem bucura sufletul de miracolul unui copil adus pe lume, de noi sau de alta femeie.
Cand devii mama esti raspunzatoare pentru viata copilului tau si asta implica multe temeri......., dar bine ar fi ca aceste temeri sa fie cele firesti, normale si sa nu se depaseasca normalitatea. Femeile care isi abandoneaza copiii, o fac deoarece se tem de n lucruri. Macar noi sa fim mai echilibrate si sa-i dam o sansa acelui sufletel, care inca nu se teme de nimic. Va venii si randul lui sa aiba mii de temeri....
Nu voi stii daca copilul meu e schizofrenic, ca unchiul meu sau daca copilul adoptat va fi schizofrenic, ca si parintii lui, decat atunci cand el va trece de 20 de ani. Nu voi lasa aceste temeri sa-mi intunece cei 20 de ani superbi de viata!!!!
Poate copilul adoptat ma va da afara din casa cand va face 20 de ani. Dar sotul sau tatal meu, nu pot face acelasi lucru?
As vrea eu sa fie viata perfecta, dar....
danutza_c spune:
Draga Oana, imi pare sincer rau de reactia mamei tale. Asa cum te ghicesc eu ca esti, a fost o lovitura destul de grea pentru tine, chiar daca te-ai adunat repede si ai tinut capul sus a doua zi.
Eu personal nu m-am gindit niciodata la reactia celor din jur, mama stiu ca ar fi de partea mea chiar daca nu de la inceput, dar pina la urma e mereu linga mine, m-am obisnuit cu "nu" la inceput si eu tot fac ce vreau si ea nu prea are alta sansa decit sa ma sustina si sa ma sprijine, asa cum a facut mereu de altfel.
Si ea, ca si mama ta sunt convinsa, nu vrea decit binele meu si amindoua vor sa ne proteje de relele acestei lumi si ale acestei vieti. Iar de restul lumii, prea putin imi pasa si prea putin mi-a pasat vre-odata! Si de vorbe pe la spate am avut parte toata viata si cind am facut ceva rau dar si cind am facut ceva bun si laudabil, asa ca m-am lamurit, chiar daca esti usa de biserica lumea tot te vorbeste, so why care?
Sunt total de acord cu tine ca toate au un sens, ca totul se intimpla cu un motiv (apropos l-ai citit pe Lazarev?) si ca de multe ori cind noi fortam lucrurile iese prost. Vorba aia cu ai grija ce Il rogi pe Dumnezeu sa iti dea e foarte buna.
Eu iti repet, as avea pina la urma curajul sa adopt un copil, daca nu o sa putem sa avem bebeul nostru. Nu stiu despre a mea jumatate daca o sa vrea pina la urma. Totusi, undeva deep inside, eu cred ca o sa reusim pina la urma, dar mai aveam in fata o cursa cu obstacole peste care trebuie sa trecem si sa cistigam.
M Oana spune:
Danutza, promit sa-l citesc pe Lazarev!!
Mi-am inteles mama, nu chiar din prima zi..., mi-am inteles prietenii, mi-am inteles chiar si dusmanii si am reusit si efortul extraordinar de a ma intelege pe mine. Asta de cand m-am apropiat de varsta de 30 de ani....
Acum sunt datoare sa inteleg 1-2-3 copii, naturali sau adoptati.
Te pupa fata pe obrajori, desi distanta e considerabila....
danutza_c spune:
M Oana, vad ca facem un simultan: scriem in acelasi timp. 
pentru stii tu ce...
Am vazut si eu tot felul de combinatii de parinti/copii reusiti/nereusiti. Exista totusi o soarta, nu pentru fiecare. Sigur ca nu ai de unde sa stii cum o sa fie copilul tau, se poate intimpla orice, sunt atitea boli care au cauze multifactoriale, genetice si factori de mediu si mai ales la bolile psihice e valabil acest lucru. Se pot produce atitea combinatii genetice cu tot felul de rezultate ciudate, explicatie nu prea exista la multe din ele si chestia cu "multifcatorialul" e galeata unde se arunca toate necunoscutele.
Am avut si eu grija de un baietel care avea retard mintal si era si nevazator din cauza unor complicatii suferite la nastere si la care toata familia era super implicata in ingrijirea lui mai putin mama! Copilul locuia cu parintii tatalui, ei il duceau la doctor, ei stateau cu el toata ziua, ei se ocupau de el. tatl venea pe acolo cit de des putea, mama mai putin, era ocupata cu serviciul! Sigur ca progresele au fost minime, colilul era autist si ar fi avut nevoie de cineva care sa fie cu el si sa-l invete diverse lucrurui 24 de ore din 24. Dar totusi ceva progrese facuse si eu m-am atasat de el destul de tare. Deci ...
Cred ca pe subiectul asta se poate discuta zile in sir fara sa il putem epuiza total. Dar mie mi se pare un subiect foarte interesant si sunt sigura ca se pot naste lucruri foarte bune din aceasta discutie. Mie personal imi ajuta.
Daca viata ar fi perfecta nu crezi ca ne-am cam plictisi?
danutza_c spune:
Iar simultan.
Merita sa-l citesti pe Lazarev, probabil te va ajuta si mai mult sa-i intelegi pe cei din jur, pe tine in primul rind si pe copilasii tai. Dar vezi ca are unele chestii care sunt socante.
si pentru tine si cit de curind nu de la asa distanta!
ilinca_tomescu spune:
Cum sa nu iubesti un copil adoptat? Iubesti si un catel adoptat. Nu are nici una dintre voi catel? Eu am si stiu cum e. Si pot sa imi inchipui foarte usor ca iubirea pentru un copil este mult mai complexa decat atat.
Eu nu cred ca poti sa il iubesti de cum il vezi, ba chiar mi se pare stupid! Cred ca incepi sa-l iubesti treptat, pe masura ce il desoperi si te descopera, creezi o relatie cu el, il ajuti cand are nevoie de tine. Intr-adevar nu beneficiezi de hormonii pe care o mama ii are la nastere si o perioada dupa, dar esti tot femeie si ai memoria colectiva a mamelor stramoaselor tale si ai si instinctul de femeie si in fine, esti om, esti suflet. Eu cred ca dupa o vreme simti exact cum simte si o mama care naste copilul. Oricat m-as gandi nu pot sa cred ca exista vreo diferenta. Poate ca nu seamana cu tine. Dar nici daca nasti un copil nu seamana neaaparat cu tine.
Si in legatura cu genele. Ecista atatea milioane de combinatii posibile intre genele a doi oameni pentru a da nastere unui copil, incat nu cred ca este relevant.
Si poate stiti si voi ca mediul in care se dezvolta, evenimentele din viata lui si educatia au o importanta covarsitoare.
Eu cred ca adoptia este mai mult decat posibilitatea de a avea un copil. Este si posibilitatea de a darui unui copil sansa la o viata frumoasa, sau cel putin la o copilarie si o adolescenta frumoasa, e care fara tine poate nu ar fi avut-o niciodata!
M Oana spune:
Ilinca am avut pisicute toata viata si chiar si 2 caini, in perioade diferite. Cand mi-a murit otravit primul caine nu am fost om 3 luni...
In urma cu 3 ani am adoptat o pisicuta persana maricica, de 5 ani. Timp de 2 ani am iubit-o peste masura, dar nu imi facea deloc loc in sufletul ei, era extrem de salbatica, deoarece fusese abandonata de catre fostii stapani si traise extrem de greu cateva luni, astfel incat nu mai vroia sa auda de oameni.
In primavara trecuta era foarte aprope sa o pierd, am stat langa ea 3 nopti, am dormit cu ea, am sustinut-o in fiecare secunda.... si ea a simtit asta. Brusc, a devenit mai mult decat copilul meu si asta din punctul ei de vedere, ca eu o acceptasem din prima zi.
Are expresii umane, gesturi umane, intelege starea mea de spirit....
Si nu e decat un animal, care a capatat trasaturi umane prin dragoste, devotament....
Danutzo eu peste pasajele socante am sa dau paginile repede sau am sa le interpretez in stilul meu glumet....
Mai e putin pana distanta se va micsora, cat de la un capat la altul al toboganului.... stie fata....
Ne-am plictisii groaznic de perfectiune, asa cum s-au plictisit si Adam si Eva in raiul lor.... ca bine ai punctat...
Stai sa vezi ce dialoguri vom avea face to face....
danutza_c spune:
Stiu, Oana, anticipez niste discutii foarte fructuoase, vorba cuiva de prin alte saloane, si de aia abia astept!
cit despre catei: eu am doi dar din pacate sunt acasa cu mama. De cateii de pe starda am avut grija mereu: dat de mincare, mingiat, dsu la doctor pe timpul si banii mei cu masina mea, cind mergeam la servici si imi vedeau masina faceau roata in jurul ei si cum ma dadeam jos sareau pe mine sa ma intimpe, mai nasol era cind ploua afara ca aratam ca scoasa din lac dupa aia! Stiu cit te atasezi de ei, cu atit mai mult cu cit chiar ca sunt niste suflete nevinovate si ma infurie peste masura cruzimea unora care au nerusinarea sa se numeasca oameni! Dar iar nu vreau sa intru in sibiectul asta, foarte sensibil pentru mine.
Apropos Oana, de reactii umane la pisicuta ta: eu de cite ori sun acasa a mea catelusa ( ca de fapt una era a mea una a lui mama, acuma sunt maindoua la ea, doua cockerite nebune, mama si fiica) incepe sa latre. La inceput ziceam ca e o coincidenta dar acuma sunt convinsa ca stie ca eu sunt la telefon si latra si ea sa vorbeasca cu mine. Sa nu zici ca sunt nebuna, dar nu a existat exceptei de la chestia asta: de cite ori sun de fiecare data latra ca nebuna si numai ea, cealalta nu.
Ilinca, si eu cred ca te atasezi cu timpul, dar totusi exista ceva de la inceput, nu crezi?
M Oana spune:
Danutzo, tot apropos de sentimente umane pana si la animale, am un pisoi birmanez pe care vremurile l-au aruncat la mama. Cand sun acasa, asa cum am facut acum 5 minute, pisoiul meu are exact reactia catelusei tale. Nu cred ca este o coincidenta, ci un instinct frumos al animalelor. Prin acest gest te rasplatesc inzecit pentru tot si ofera ceea ce multi oameni nu-ti ofera prin fraze intregi.
Bunatatea si dragostea se simt, indiferent de distante....
piccaflor spune:
Madalina ai facut bine ca ai deschis acest subiect...
Mie nu imi este teama de adoptie...inca din adolescenta,cind nu stiam ca ma voi confrunta cu problema infertilitatii,imi doream sa infiez un copil...
Si probabil ca o voi face...imi doresc un copil din tot sufletul si il voi avea...chiar daca il voi adopta, va fi tot copilul meu...
Si nu ma gindesc la probleme genetice intrucit nici pt copilul pe care as putea sa-l nasc eu,nu am nici-un fel de "garantie"...
Sotul meu e de acord cu mine...un copilas adoptat e un dar la fel de pretios ca si un copil natural...
Si sint atit de multi copii abandonati pe lumea asta...Si sint sigura ca ar aduce bucurie si lumina in viata noastra...trebuie doar sa avem curajul sa-i luam acasa si sa le dam o posibilitate...si mai presus decit orice,trebuie sa-i iubim sincer si neconditionat...
Pupici