Teama de adoptie
Raspunsuri - Pagina 3
andicu spune:
Ma bag si eu 
in discutie.
Am mai postat si pe la alte subiecte foarte scurt, legat de problema asta. Eu nu pot decat sa spun ce simt, si te inteleg foarte bine Madalina! Nu ma simt pregatita pentru adoptie! Nu inca! poate sunt egoista, poate chiar nu inteleg inca ce inseamna sa iubesti un copil care nu e al tau,neconditionat. Nu stiu nici cum este sa fie al tau,deci, habar n-am ce inseamna sa iubesti neconditionat un copil!
Poate in momentul in care il vezi,sentimentul asta se naste instantaneu...nu pot sa stiu! multi de " nu stiu" dupa cum vedeti!
atata stiu: mi-e teama sa fac acest pas deocamdata, mi-e teama de tot ce inseamna lucrul acesta! mi-e teama ca n-am sa fiu capabila de atata dragoste,generozitate!
Poate unele dintre voi au sufletul mai mare ca mine, poate sunt capabile sa ofere mai multa iubire decat altele!eu nu pot sa spun decat ca atata vreme cat mai exista o speranta pentru mine sa am un copil al meu, n-o sa-mi pot schimba parerea despre adoptie.
Si mai pot spune ca, in nimicnicia mea, admir si respect din tot sufletul si sinceritatea mea, pe voi toate si pe acelea care au facut acest pas si il descriu ca pe ceva cat se poate de firesc!!
Vine si randul meu..
http://photos.yahoo.com/andreeamihaela_stan
meme spune:
Carmen,nu este o dovada de egoism.Nu suntem standardizati,nu putem reactiona cu totii la fel.Putem face sau nu anumite lucruri.Despre multe lucruri din cele pe care initial nu le puteam face,invatam pe parcurs cum trebuie abordate.Multe insa raman pentru noi subiecte tabu.
Acum cateva luni ,o colega de-a mea a primit un telefon care i-a oprit respiratia.Era anuntata ca fiul ei in varsta de 20 de ani murise intr-un accident de masina.O vreme nu a mai fost om.Nici acum nu vreau sa stiu ce este in sufletul ei.Si aceasta mama si-a pierdut copilul.
Ai vazut niste reportaje la tv.Poate ca si o mama adoptiva isi poate pierde ,la un moment dat copilul,intr-un accident sau in urma unui proces.Si cred ca atunci sufera o trauma psihica enorma.
Sunt destine si destine,se petrec drame,exista uneori vicii de procedura in incheierea unei adoptii,dar zau ,fetelor ,de ce nu vreti sa va ganditi ca totul va fi bine si ca nimic nu este mai presus decat sentimentele pe care ti le trezeste puiul tau,natural sau adoptat?
Va doresc numai bine si sper ca intr-un fel sau altul veti deveni mamici.Zau ca merita!
http;//community.webshots.com/user/danancamm
M Oana spune:
Sunt avocat si vad prin tribunale tot felul de cazuri exceptionale si invat din fiecare caz in parte si sufar pentru fiecare caz.
Ca om , vad iarasi zi de zi cazuri fericite, cazuri care nu au ajuns si nu vor ajunge la tribunal niciodata (in sensul ca procedura este cea standard), ori la stirile Pro TV (unde fac valuri numai cazurile extreme) ....
Tot ca avocat, ma intorc si mai zic ca vad zi de zi divorturi, oameni care isi disputa o casa, un teren etc etc...
Dar ca om, am o casnicie minuntata care dureaza de 11 ani de zile, o casa fara probleme.... Si nu a fost usor....
De teama unui esec, de pesimism, de teama ca voi fi talharita din nou(asa cum mi s-a intamplat in anul 2001), de teama faptul ca copilul meu va fi schizofrenic, ca si un frate al mamei, de teama ca a mea casnicie va esua, asa cum esueaza cei care vin la mine sa-i divortez, de toate aceste temeri creierul meu nu vrea sa auda....
Poate asa sunt eu construita (asa e materialul meu), poate asa mi-am educat eu vointa, poate asa ma simt eu bine si asta e echilibrul meu interior, poate ador sa privesc partea plina a paharului, sa ma bucur de viata, chiar daca nu e perfecta..... poate....
Tocmai de aceea nu exclud varianta adoptie si o privesc cu tot optimismul meu de femeie care nu vrea un statut de invinsa. Daca voi invinge infertilitatea chiar si prin solutia adoptie, eu ma voi considera o invingatoare.
La aceasta concluzie am ajuns in timp, fara a ma forta si fara a-mi impune sa gandesc astfel........
carmen e spune:
Draga meme, asa este ai dreptate nu toti suntem la fel, gandim diferit, ne comportam difetit, etc., dar pentru mine "deocamdata" (nu se stie poate in timp imi voi schimba parerea) nu exista varianta adoptie, creierul meu refuza efectiv acesta posibilitate.
Imi pare rau pentru colega ta, numai ea saraca stie ce e in sufletul ei, doamne fereste sa treci prin asa ceva.
Eu deocamdata nu am probleme asa grave, la sot este problema grava, asa ca noi avem posibiliatatea donator, dar daca stam bine sa ne gandim donator pana la urma inseamna tot adoptie mai ales pentru sot, iar daca ne va ajuta Dumnezeu sa avem un copil pe calea asta tot voi avea frica bolilor, schizonefriei si asa mai departe.
Carmen
M Oana spune:
Carmen ne propunem, de exemplu, sa intram la o facultate. Incercam de 5 ori si esuam de fiecare data... Iar atunci cand suntem aruncati spre o alta meserie descoperim ca acea meserie ne era menita.
Intr-un fel gandesti in momentul esecului si altfel dupa victorie, asta ca sa folosesc expresii gen 'iarna, nu-i ca vara'.
Si varianta 'donator' este o etapa inainte de varianta 'adoptie', etapa care implica calcule, dezavantaje, avantaje.... Dar e o etapa...
Greu ne mai incearca viata in lupta cu infertilitatea, dar asa frumos este si cand vezi exemple reusite, indiferent de solutii.
In ceea ce priveste temerile, fricile, prapastiile care sunt greu de ignorat, din pacate aceste 'gauri negre', daca stai mult si le privesti, te ineaca in pesimismul si golul lor si se intorc ca un bumerang impotriva ta.
Cum spuneam mai sus, fratele mamei a fost schizofrenic, tata a mai avut 15 frati si surori, dintre care 9 au murit pana la varsta de 5 ani.... si cu toate acestea vreau copilul meu si plec la acest drum. Voi vedea pe parcurs cum vor evolua lucrurile, pana atunci nu intru cu gandul in temerea ca ..... daca... ceva nu va fi tocmai bine.... Mi-as face singura rau....
Acum trebuie sa depasesc bariera copil, maine alte bariere....
Iarasi, opinia mea 
...
Gianni spune:
Imi pare atit de rau ca nu am tim p sa-l traduc , dar totusi am sa va redau pe scurt un mesaj de pe un site asemasnator cu DC (dar olandez) se numeste Freya (precum zeita fertilitatii), m esajul este scris de Ingrid ( o fata ca si noi...) si se numeste "Mai este viata dupa FIV ? " Deci Ingrid povesteste lupta ei impotriva infertilitatii si cum dupa multe,multe incercari la 35 de ani a reusit sa nasca un baietel. Dar , gustind din aceasta fericire de a fi mama , si l-a dorit si pe al doilea si degeaba , a facut nenumarate FIV-uri , dar din pacate toate au esuat. A fost suparata, disperata mai ales cind doctorii au sfatuit-o sa se opreasca ( deh , Olanda...) si s-a tot in trebat de ce tocmai EI sa i se intimple asa ceva....apoi s-a fixat asupra adoptiei si vreau sa spun ca adoptia in Olanda este un proces f.f. lung(intre 5-7 ani dureaza procedura de adoptie) si f.f. costisitor intre 10.000-15.000 de euro).
Anul trecut in noiembrie si-a luat in brate cel de al doilea fiu , in virsta de 3 ani , venit din Haiti si aceasta Ingrid , poveste cum este nemaipomenit de indragostita de acest baietel si ca NU A SIMTIT NICIODATA vreo diferenta in dragostea ce o poarta fiului ei biologic fata de cel adoptat, ii iubeste pe amindoi la fel de mult...in fine , poveste cu niste cuvinte induiosatoare dragostea pe care o simte pentru fiul ei... de departe. Singurul ei regret? Ca a pierdut atita timp cu FIV-urile.
Catalina
danutza_c spune:
Cred ca este foarte greu de gasit raspunsul corect la intrebarea "Adoptie?" Eu ma gindesc de foarte mult timp la acest ultim
colac de salvare. Ramine undeva in mintea mea ca o ultima solutie la realizarea visului meu de a deveni mama. Inca nu vreau sa renunt la orice speranta ca intr-o zi voi avea puiul meu, inca mai am de luptat, mai am resurse de toate felurile si inca ceva timp (apropos MOana de "batrinca" suparata - imi trece mie si pina la urma tot o sa le rid in nas celor care mi-au aruncat in fata tot felul de diagnostice).
Dar cred ca mai e ceva care nu a fost spus aici: fiecare dintre noi ne dorim sa avem puiul nostru nu neaparat pentru ca vrem sa fie AL NOSTRU, adica din genele noastre, ci si pentru faptul ca ne dorim, sunt sigura ca pot vorbesc in numele multora dintre noi, sa traim fericirea de a purta in burtica o noua viata, de a simti cum aceasta creste si se dezvolta in noi, de a auzi primul plinset in sala de nastere (am asistat la nasteri si chiar daca acest lucru se intimpla cu multi ani in urma cind nici nu-mi trecea prin cap ca voi avea aceste probleme pe cap, de fiecare data aveam ochii plini de lacrimi cind vedeam gilmutza aceea care apare pe lume si incepe sa tipe iar mama care isi lua puiul in brate, si acuma mi se umplu ochii de lacrimi cind scriu...).
Cred ca acest lucru ni-l dorim fiecare din noi si renuntarea la acest gind, aceasta bucurie unica in viata, e foarte dureroasa. Nu cred ca se pune problema ca nu putem iubi un copil care nu e al nostru, asa cum a spus si Diciu iubesti un catel sau alt animal care in mod evident nu e "din singele" tau, cu mica diferenta ca ei sunt loiali mai presus de orice... Nu vreau sa intru in alta polemica cu acest subiect acuma...
Sigur ca si propriul tau copil poate sa aiba probleme, sa faca o boala psihica dar pentru multi parinti cind se intimpla acest lucru chiar daca e foarte tragic, e copilul lor si cu acest gind se poate duce crucea mai departe.
Mie personal cel mai frica imi e de tulburarile psihice, nu ma gindesc numai la schizo dar mai sunt si atitea tulburari de comportament care sunt foarte rele. Daca e copilul tau atunci nu se pune problema ca nu stii ce e cu rudele apropiate ale partenerului, decit daca in mod voit iti ascunde ceva si atunci e nasol. Dar cu cit problemele psihice exista la rude mai indepartate cu atit riscul aparitiei unor probleme la copil sunt mai mici. M Oana nu vreau sa te sperii, de fapt daca stau bine si ma gindesc acuma inteleg de ce esti tu asa de zgubilitica...
(glumesc, sa nu te superi pe mine, te rog). Si eu as gindi la fel in locul tau si mi-as dori copil in continuare.
Si eu am toata admiratia pentru cei care au un copil adoptat. Fiecare sufletel are dreptul la dragoste si fericire si cei care le acorda acest privilegiu sunt niste favorizati ai soartei, au niste suflete minunate.
Cred ca fiecare este indreptatit la o opinie si fiecare dintre noi are acel "liber arbitru" si va hotari pina la urma intr-o directie sau alta. Important e ca hotarirea sa ne aduca linistea si fericirea pe care ne-a dorim cu toti.
kla78 spune:
buna fetelor!!!
fac si eu parte dintre acele fete care lupta mai mult sau mai putin pt a avea un copil........desi am inceput de la 21 de ani cu investigatii si tratamente am ajuns acum la 27 fara nici un rezultat .....am facut inseminari (5)fara succes iar in octombrie incep tratamentul pt FIV care sper si imi doresc din tot sufletul sa reusesc......au trecut 6 ani in care daca adoptam un copilas sunt cofinsa ca nu as fii ajuns in disperarea in care am intrat....problema e ca sotul meu nici nu vrea sa auda de asa ceva....si sicera sa fiu chiar daca ar fi fost de acord eu tot speram sa am un copil care sa fie din sangele meu.......si nu ar insemna ca pe cel adoptat l-as fi iubit mai putin.....dar nu as avea liniste mai ales stiind ca sunt tanara si sanse as avea......
cat despre gene.....un unchi al sotului meu avea 2 copii(baieti) dar a mai adoptat o fetita...care la varsta de 17-18 ani suferea de nervi....in final s-a aruncat de pe balcon si a murit.....pe cand cei 2 copii al familiei inca traiesc si sunt ok......
noi cele cu probleme chiar daca vom ramane insarcinate nu stim 100% daca copii nostri vor fii sanatosi...vreau sa zic ca poate fii ca unul din copii adoptati.....nimeni nu ne poate asigura dinainte sa nastem nimic sigur.....iar daca toata lumea ar fii superstitioasa asta ar insemna ca nu ar mai adopta nimeni copilasii aceia lipsita de dragostea unei familii si de ce nu chiar loviti de soarta.....si cu ce sunt ei de vina pt pacatele parintilor lor?am mai auzit cazuri care aveau copii si au mai adoptat iar cand au crescut copii parinti aveau mai mult respect de cei adoptati decat de la proprii lor copii!.....tatal meu are un frate adoptat .....dar e un om cu frate adoptat dar e un om (acum are 50 de ani)cum putini exista in ziua de azi.....
eu zic ca trebuie cugetat mult la gandul de a adopta un copil.....si chiar daca intr-o zi vom avea proprii nostri copii de ce nu am putea sa-i crestem impreuna cu unul adoptat???
sper ca nu am suparat pe nimeni....dar vroiam doar sa-mi zic si eu parearea unei fiinte care sufera la fel ca voi si care isi pune tot felul de ganduri si cauta alternative pt a-si face suferinta mai putin dureroasa
va pup
M Oana spune:
Gianni, Danutza, Kla, am tot respectul pentru gandurile voastre!
Apropo de 'teama de adoptie' vreau sa pun pe tapet o alta problema si anume reactia celor apropiati, deoarece aici sunt patita.
La inceputul acestui an nu mai stiam in ce directie s-o iau si am hotarat la disperare: adoptie. Sotul mi-a spus ca pot incepe cautarile si pregatirea dosarului, iar prima persoana pe care am anuntat-o a fost mama mea, firesc nu(??!!!).
Iar propria mea mama mi-a dat urmatoarea replica: la usa mea nu vei venii cu asa ceva......
Cutit mai puternic in piept nu puteam primi, dar cum sunt o fire puternica in general, am raspuns: 'daca ne vei putea ajuta cu ceva vreodata, daca vei dori sa ne vizitezi, usa mea este deschisa la orice ora!' Si am inchis telefonul. Dar disperarea in care am fost aruncata, a fost mult mai puternica......
A doua zi au inceput scuzele si explicatiile: de fapt, eu vreau sa te protejez, nu ai decat 30 de ani, de ce nu incerci orice alta metoda, de ce nu mai astepti, nu te gandesti la boli......
Atunci am realizat ca hotararea de a adopta tine numai de mine si de sotul meu, ca opinia celorlati, daca nu e una de sprijin, nu ma intereseaza, ca eu sunt cea care imi asum toate riscurile si e problema mea cum aleg sa imi traiesc viata. Nu a familiei, prietenilor, necunoscutilor....
Intre timp am aflat ca nu avem copii deoarece sotul are un adenom hipofizar si m-am bucurat ca in cautarile noastre pentru copil am descoperit aceasta boala.... Atunci am inteles ca toate au un sens si un timp si nu trebuie nimic fortat. Deocamdata ne ocupam de adenom, ne punem la punct cu sanatatea noastra in general, ne echilibram, si la momentul potrivit, vom alege la modul cel mai constient solutia cea mai buna pentru cuplul nostru.
jane04 spune:
Buna fetelor !Scriu si eu pentru ca subiectul acesta mi se pare fff interesant. De la inceput tr. sa zic ca eu am fost din todeauna de acord cu adoptia,desi am 25 ani si sunt insarcinata ( am ramas f usor). Cine imi poate spune mie cum va fii copilul meu ? Tatal meu este un alcoolic , la fel si socrul meu.Predispozitia spre alcool se transmite , deci eu si sotul meu nu ar fi trebuit sa facem copii ?
De unde stiu eu pana in a 10- a generatie la amandoi cum au fost oamenii aia si ce fel de " apucaturi" au avut ? Cred ca in tot ce faci exista indoieli.Madalina este un om care are intrebari ca noi toti si este un lucru fff normal.Nu am sa dezbat de ce sunt de acord cu adoptia si nici care sunt avantajele si dezavantajele ei ci doar ca este un lucru la fel de controversat ca si facerea propriilor copii. Eu sunt sigura ca atat riscurile cat si bucuriile sunt la fel si in egala masura si daca adopti si daca faci un copil.Difera doar de la o familie la alta.
Ingrijorarea mea este de unde stiu ca atunci cand am sa-l vad pe bebele meu il voi iubi , asa instantaneu ? Mi se va parea frumos asa doar ca e al meu ? Ce o sa-mi raspundeti, ca e ceva natural ?
Atunci , daca lucrurile astea sunt naturale, de ce sunt atat de multe mame care-si lasa copiii? De unde stiu ca nu voi iubi un copil care ti-l pune in brate ofiterul de la Casa de copii ?
Eu cred ca A IUBI UN COPIL INDIFERENT DACA E AL TAU SAU INFIAT CONSTA IN FAPTUL CA ITI DORESTI UN COPIL.
TEMERILE LEGATE DE SENTIMENTE, GENE, BOLI SI URMARI SUNT ACELEASI , DRAGA MADALINA SI LA TINE SI LA MINE CA ASTEPT PROPRIUL COPIL.
Te pup.
15 fix