Cine nu are batrani sa si-i cumpere!

Acum cateva zile bunica mea, (de fapt strabunica) a avut o problema de sanatate destul de serioasa. Acum este bine, dar m-a facut sa imi pun intrebari...
Pentru mine bunica mea inseamna foarte mult, tin la ea ca la sotul si copilul meu...e particica din sufletul meu.
Gandul ca i s-ar putea intampla ceva ma ameteste si ma ingrozeste de-a dreptul...si totusi are peste 80 de ani!!! De cand a fost bolnava numai la asta ma gandesc, cum ar fi fara ea...ma obsedeaza gandul asta. Si cel mai tare ma doare gandul ca s-ar putea intampla cand sunt departe si nu as putea fi langa ea.
Ma uit la ea, vorbesc la ea, si incerc sa sorb fiecare clipa. DAr timpul nu se opreste in loc.
Cum sa scap de gandurile astea? Voi nu va ganditi la locul gol e care il vor lasa cei dragi noua care poate se vor duce???

Sinzi si David
Poze NOI-NOUTE cu David la 20luni

Danelutza spune:

Eu ma gindesc cu tristetze, ca va veni o zi cind... mama, poate tata nu vor mai fi si eu, eu unde sint... departe, nu voi fi niciodata alaturi de ei in ultimul moment. Trist dar adevarat.

Daniela

tora97 spune:

nu, sinziana, nu ma gindesc... mi ar face atita rau aceste ginduri, incit nu vreau as risipesc lacrimile de pe acum. Apoi nu ma gindesc de teama sa nu se intimple, sa nu cobesc...
Poate sint lasha, insa prefer sa mi fac viata cit mai frumoasa cu putinta... si atunci cind se vor intimpla aceste lucruri, inevitabile oarecum, abea atunci sa ma pot consuma

http://community.webshots.com/user/tora97

"da aripi unui copil, dar lasa l sa invete singur sa zboare" Marquez
"Sunt doua feluri de a-ti trai viata...
Unul - de a crede ca nu exista miracole
Altul - de a crede ca totul este un miracol" Albert Einstein

symaco spune:

mda...si eu am ganduri deastea,ma gandesc cu oroare ca poate intr-o zi ma va suna vecina sau stiu eu cine si imi va da vestea cutare!
e groaznic...

danna2002 spune:

EU MI AM PIERDUT 2 BUNICI SI TATAL, o bunica s a stins cand eram mica mica..stiu ca m a vazut si s a bucurat...iar in careva luni...s hotarat ca lumea asra e cumva prea rea pentru ea si a parasit'o..Acum am doar o bunica..sat cu mine..si imi e greu sa ma gandesc ..la faptul ca ar putea sa nu mai fie..ma bucur ca exisat langa mine ..ca ma iubeste enorm ..si rarelel momente in cara vad ca nu mai e cum o stiam eu de mult, sau cele in care o dfoare cev MA INTRISTEAZA

danna2002

dadi_t spune:

Mare adevar in cuvintele acestea Sanzi! Tu stii ca trec cu mama printr-o perioada destul de grea, si cu atat mai greu imi este acum ca sunt bolnava si-i simt infinit lipsa. Sotul meu imi face si el ce poate,si mai mult incurca, se straduieste, dar mama....daca era mama cu mine acum....Nu pot sa-mi amintesc din cate probleme nu m-a scapat cu sfaturile si experienta ei de viata!As scrie mai mult, dar nu ma simt bine....in fiecare zi o floare pt. dragii nostrii ...batrani!

Tania cuAnduta(14sept'96)+ Bibi(14febr'04)

...albumul fam.Bugy

Cary spune:

Si mie imi este frica de aceste clipe,incerc sa nu ma gandesc,dar realizez ca toata lumea este muritoare si timpul trece fara sa vrem.
Am spus ca NU MA GANDESC,dar fica mea Rebecca(aproape 6 ani)de 2 saptamani ma tot bate la cap cu intrebarea:
-Ce va face ea si fratele ei,cand noi parintii nu vom mai fii????

Incerc sa-i spun povesti cu ingeri,fara sa-mi dea lacrimile,dar de multe ori nu reusesc(ca si acum cand va scriu voua)......,of Doamne si eu sunt copil si mai inca parinti pe care II IUBESC si le MULTUMESC ca sunt cu mine!

Sanca spune:

Aceasta e vorba bunicului meu, si cata dreptate si intelepciune in niste cuvinte atat de simple.
Eu aduc un omagiu pentru ceea ce inseamna bunicii si cei batrani in viata noastra, si intelepciunea lor care ne ghideaza zi cu zi.
De acord cu voi = Cine nu are batrani sa si-i cumpere.
Cand eram de o schioapa, inainte sa incep scoala ii spuneam bunicii mele - cand o sa cresc mare, pensionara vreau sa ma fac. Am acelas tel. Sa devin o inteleapta bunica si sa ma pensionez cat mai repede.

cristina73 spune:

Sinziana,din pacate mai curind sau mai tirziu pierdem din cei dragi.Inteleg ca te cuprinde tristetea si pot sa-ti dau un sfat practic,mai ales ca vad ca esti in Ro si presupun ca esti destul de aproape de bunica ta.Sfatul meu este sa faci tot ce poti acum pt ea, viziteaz-o cit de des, sun-o cit de des, fa-i mici cadouri ce stii ca i-ar face placere,fa orice pt ea ACUM.
Bunicul meu a murit anul trecut si eu nu am fost linga el, nici acum nu mi-am revenit complet.A fost ca un tata pt mine,tatal meu a murit cind eu eram foarte mica iar bunicul meu i-a tinut locul.
Acum ca nu mai e ma gindesc mereu ca as fi putut sa-i scriu mai des, ca as fi putut sa-i dau telefon mai des, ca as fi putut impartasi mai multe din gindurile si viata mea cu el.Dar vezi ca ajunsa in strainatate si fara ajutor din partea nimanui am aminat de multe ori sa-i scriu sau sa sa vorbesc cu el si rau ce-mi pare acum!
Deci eu zic sa te bucuri si sa fii cit mai mult alaturi de bunica ta acum cit mai poti
numai bine
cristina

ML spune:

Ce coincidenta! Ieri reciteam "jurnalul" completat de bunca pentru mine (bunica are 93 de ani si pot spune ca ea m-a format, mi-e poate cea mai draga din familie) si ma gandeam ce bine am facut ca am rugat-o sa-mi scrie. Atatea lucruri noi si sensibile pe care fiind copil nu le intelegeam sau nu ma interesau. Si deodata vad ca si bunica a jucat sotronul, alergat si ascuns dupa tufe de liliac si stricat papusi cand era fetita... Cristina are dreptate. Sa nu-i uitam cat mai sunt langa noi, dragii de ei...

ponicid spune:

Cu timpul, putin cate putin, invatam sa murim (vorba lui Eminescu).
Dupa o anumita varsta incepi sa te obisnuiesti cu faptul ca oamenii, inclusiv cei dragi, incep sa se duca. Si tot asa dupa alta varsta incepi sa te obisnuiesti cu gandul ca iti vine randul si tie.
La 25 de ani nu as fi putut accepta gandul ca tatal meu poate sa moara. Cadeam in depresie numai la gandul ca s-ar putea intampla asa ceva. Am ajuns la doctor si pentru moartea bunicului. Cand aveam 41 de ani tatal meu a murit si am trecut peste asta cu multa durere dar totusi nu am ajuns la psiholog pentru asta: intre timp ma obisnuiesem cu moartea (mi-a murit soacra, unchi, matusi, verisori). Deocamdata nu ma pot obisnui cu gandul ca intr-o zi, inevitabil va trebui sa mor si eu. Dar probabil, peste vreo 20 de ani gandul asta nu mi se va parea atat de infiorator cum mi se pare acum.

Daniela, mamica de Ana-Maria