Despre ultima oara cand vorbim cu cei dragi...

Era vineri in jur de 8.30 si incepea pentru mine o noua zi de lucru. M-am gandit la el si am pus mana pe telefon sa vad ce mai face. Luat cu treburile de zi cu zi nu il mai sunasem de vreo saptamana si ma simteam un pic vinovat. Am sunat pe mobilul lui. Era inchis. Am sunat imediat pe telefonul fix si mi-a raspuns mama lui. Nu mai vorbisem niciodata cu ea si a fost si ultima oara cand am vorbit. Mi-a spus simplu: Ionut a murit si l-am ingropat saptamana asta.

Dintr-o data timpul si spatiul erau inexistente. Nu simteam nimic. Nu ma gandeam la nimic si colegii mi-au zis ca mana mea era suspendata undeva in aer intre ureche si birou...si tineam in continuare receptorul. In jur simteam doar liniste. Din zarva unei zile de inceput de serviciu nu se mai auzea nimic. Era liniste. Incet..incet...de undeva din departare venea spre mine REALITATEA:
avea 28 de ani si de ceva timp era bolnav. Nu stiu exact ce boala. Pur si simplu slabea. Nu i-am cerut foarte multe detalii pentru ca nu era politicos din partea mea si am considerat ce e ceva trecator gen lipsa de calciu etc. La un moment dat a trebui sa plece la parintii lui la Galati si mai conversam la telefon. Il mai sunam de la serviciu sa vad cum se mai simte. Chiar daca vocea lui mi se parea din ce in ce mai lipsita de vlaga...ei totusi il incurajam.
Si brusc...a disparut! Nu am mai avut curaj sa sun la el acasa sa ii intreb pe parintii lui ce s-a intamplat de fapt. As fi avut senzatia ca le rascolesc durerea. Era singurul lor copil si facusera eforturi foarte mari sa ii cumpere un apartament in Bucuresti si sa il mobileze cu cele necesare. Pur si simplu ma ingrozea durerea acelor parinti. Unicul copil le-a murit. Ce poti sa le spui unor asemenea oameni in acele momente? Nimic. Doar sa te gandesti la ei si la durerea lor. Poate ca e de ajuns. Au trecut ceva luni bune de atunci (evenimentul s-a intamplat in noiembrie 2003) dar tot nu am avut curaj sa ii sun. Pastrez inca in agenda telefonui numarul lui de acasa. Pentru ce? Nu stiu!

In ziua aceea m-am gandit mai mult la mama mea, la matusa mea (care a plecat si ea dintre noi la numai 46 de ani lasand in urma 2 adolescenti-studenti).
M-am gandit ca orice telefon ...poate fi uneori..ultimul...poate fi ultima oara cand vorbim cu cei dragi.
Tot in ziua aceea...mai dupa-amiaza...am sunat acasa. Mama mea nu e in Bucuresti. E la 500 km de acest oras si ne vedem de 2 ori pe an: Craciun si Paste. Si am sunat...atunci acasa...Telefonul a sunat mult pana a raspuns mama. Ma gandeam in secundele alea la ea. Ce facea oare de nu raspundea? Poate ca atunci avea de ales intre a raspunde la telefon si a scoate din cuptor ceva care risca sa se arda. gandindu-ma la cuptor m-a invadat amintirea mirosului de coptura, de placinte, de sarmale si de friptura pe care le simt doar de 2 ori pe an. M-am gandit in secundele alea la batranetea ei si la ceea ce ma roaga mereu cand uit sa o sun cateva zile la rand si motivez mai stiu eu cum. Imi zice: Gabi, stiu ca e scump sa ma suni de pe mobil dar nu vreau sa vorbesti mult. Spune-mi doar ca esti bine si atat. Sa iti aud vocea numai.

Si trecand secundele alea in care telefonul a sunat..in final a raspuns...La acel telefon eu nu am vorbit mult. Aproape deloc. Am lasat-o pe ea sa vorbeasca vrute si nevrute. Mi-a zis ce mai e pe acasa. Ce mai face ala si ala...Eu nu o ascultam. Nu ma mai gandeam la nimic. Nu voiam decat sa stiu ca mai exista si era asa bine sa o aud cum vorbeste. Nu stiu cat am stat la telefon. oricum mult mai mult decat de obicei. Orice ma intreba eu raspundeam monosilabic si in rest doar ascultam. Parintii trebuie protejati. Ei nu trebuie sa participe in nici un fel la necazurile copiilor. Stiu ca nu toti copii au avut o copilarie fericita si uneori asta se datoreaza si comportarii parintilor. Dar timpul vindeca ranile copilariei si mai uiti. parintii sunt si ei oameni si e foarte usor sa greseasca in educatia copiilor. Mama mea nu a fost perfecta. Dar e mama mea...Nu sunt de acord ca mama e cea care te naste. oricine poate naste dar nu oricine poate indeplini acest rol.
De fapt, mama mea a murit. Poate ca ar fi trebuit sa scriu "mama" ..cu ghilimele. De ce? Pentru ca acum ma refer la o straina. Ma refer la cea care doar m-a nascut si care atunci cand aveam doar 2 saptamani m-a lasat in grija celei careia de o viata ii spun MAMA.
Dupa cum spuneam, mama mea naturala a murit. Mama adoptiva traieste inca. Si tin la ea. Nu am facut nici o diferenta ca e doar mama mea prin adoptie.
Cand a murit mama mea naturala n-am simtit nimic. Era ca o straina pentru mine. Ne-am vazut de foarte putine ori si nu stiu daca m-a iubit. In felul ei ..poate. Cand a murit mi-am facut datoria crestineasca fata de ea facand cele trebuincioase inmormantarii si atat. Sufletului nu-i poti comanda. Nu poti sa il faci sa iubeasca pe cineva doar pentru ca sangele iti este comun. Poate e un pacat ce zic acum.. dar asta simt. Ma gandesc acum la momentul cand am vorbit ultima oara cu mama mea naturala si nu ma mir ca nu mi-l amintesc. Acum pot sa zic doar: Dumnezeu sa o ierte!

_________________________
In fiecare zi ii povestesc lui Dumnezeu planurile mele iar EL...zambeste!

Babee spune:

Plin de sensibilitate Gabriel

'Fiecare dintre noi este un inger cu o singura aripa.Si nu putem zbura decat imbratisandu-ne unul pe celalalt.'

http://www.unet.univie.ac.at/~a0209879/botez.html

http://community.webshots.com/user/babee11
http://community.webshots.com/user/phillip0602

Iubi si Phillip (6.02.2004)

delsim spune:

Tulburatoare mesaje, Gabriel! M-ai facut sa plang a doua oara!
Cat despre pierderi...e atat de dureros , incat nu-mi gasesc cuvintele potrivite pentru a vorbi pe un asemenea subiect.

antoioana spune:

Ce trist...m-ai facut sa plang.
Iar mie personal mi-ai luat o piatra de pe inima. Incerc sa merg la spovedanie si trebuie sa recunosc, nici macar asta cu o rusine totala, ca sunt suparata pe cineva...acum imi va fi mai usor sa le dau un telefon, sa-i rog sa ma ierte si sa-i iert si eu. N-as vrea sa vina o ultima data si eu sa nu fi facut gestul asta.
Numai bine.
anto

Freia spune:

am simtit 2 pierderi in viatza si amandoua m-au marcat si stiu ce inseamna ultimele cuvinte spuse celui drag.

Cel mai mult m-a durut moartea bunicului meu, el a crescut doi copii ai lui si mai tarziu si pe noi, nepoatele lui... a muncit toata viatza, pana la 70 de ani, se trezea la 4 dimineatza si incepea sa rezolve dosare de audit. Muncea pana seara la 7 cand strangea tot in camera lui si se aseza la masa, apoi la televizor, sa urmareasca stirile... dar atipea cu televizorul deschis.

Tot ce stiu, tot ce am invatzat se datoareaza in mare parte bunicilor mei, m-au crescut de la 3 ani si am stat cu ei pana la 14 - 15 ani. Ziua cand l-am vazut ultima oara, m-a pus sa-i promit ca o sa am grija de sora mea si o sa o aduc pe drumul drept, ca am sa fiu langa ea, si am sa insist sa-si termine scoala, ca am sa fac ce a facut el pt noi. Si i-am promis ca voi face asta, dar v-a fi si el langa mine si totul v-a fi bine. Si am dus-o apoi pe bunica mea acasa, era iarna , era frig si bunica mea statea stransa langa mine si plangea... plangea in fiecare seara cand veneam de la servici si o luam cu tramvaiul sa mergem sa-i dam de mancare si sa-l schimbam pe bunicul meu.

In ziua cand a murit eu munceam dupa-amiza... asa ca telefonul l-am primit la servici... nu am sa spun ce am simtit si cum am reactionat, doar ca eram goala, stearpa de orice sentiment si senzatie. Ne-am intalnit la spital o parte din familie... si toti eram tacuti, nici unul nu zicea nimic.

Acum, ma duc de cate ori pot la bunica mea, defapt, aproape in fiecare zi trec macar cateva minute pe la ea.

Dar nu pot sa uit si nici nu pot sa-mi sterg din suflet senzatia de sufocare de cate ori imi amintesc.



Freia si Alexa


http://community.webshots.com/user/freia_ro
http://community.webshots.com/user/freia_ro_capsunika

Alyssa spune:

Ooofff... Imi pare rau de pierderea prietenului tau...
M-ai facut sa pling la citirea mesajului si primul instinct pe care l-am avut a fost acela de a-mi imbratisa fetele poate mai strins ca de obicei...
M-am gindit la ultima oara cind am vorbit cu cei dragi... amintiri, pareri de rau, clipe frumoase, toate mi-au navalit in suflet si m-au facut sa ma gindesc cit de pretioasa e viata, cei din jur si fiecare clipa petrecuta impreuna...

florina spune:

Nu stiu daca am voie sa recomand o carte sau un autor, nu vreau sa fac reclama... Paulo Coelho, pe siteul sau, are o revista lunara (Warrior of the Light), iar in numarul 50 al revistei, prezinta mai multe "invataturi" adunate din "cyberspace"...

"I've learned that you should always leave loved ones with loving words. It may be the last time you see them."
"I've learned that the people you care about the most in life are taken from you too soon."

Cine spune ca nu poti invata din greselile altora, ci doar din propriile greseli, se insala amarnic. M-au ingrozit aceste randuri si m-au facut sa constientizez faptul ca va exista un ultim telefon, o ultima intrevedere, o ultima imbratisare a fiecarei fiinte dragi din viata mea. Si asta e cumplit de trist.

Imi pare sincer rau pentru prietenul tau, imi pare rau ca n-ai avut ocazia sa-ti iei "la revedere", dar poate ca si el a vrut sa ti-l amintesti viu, si nu pe moarte... Viata e cumplit de scurta, exista o varsta cand afli la ce licee ti-au intrat prietenii din copilarie, apoi vine o vreme in care afli cine cu cine s-a casatorit, urmeaza botezurile si dupa o pauza, prea scurta, incep decesele... Am terminat liceul de 7 ani si deja am aflat de moartea a 4 colegi din generatia mea. Cancer. Nu tine cont de varsta...

Mi-a placut mult ce-ai scris despre parinti. Consider ca mi-am terminat adolescenta de-abia in ziua in care am realizat ca n-am nici un drept sa-mi judec parintii, ei au facut tot ce-au putut pentru mine... iar acum e randul meu sa-mi dau silinta si sa ma impotmolesc in greseli crescand propriul copil...

Nu exista parinti ideali, copii ideali, relatii parinte-copil ideale... Exista, insa, Slava Domnului, acea dragoste infinita pe care o simtim pentru cei ce ne-au dat viata (si nu in sensul biologic al cuvantului, intr-adevar...), precum si cea pe care o simtim pentru proprii nostri copii, pentru copii lor... si pentru prietenii care raman langa noi intre timp...

"I've learned that your family won't always be there for you. It may seem funny, but people you aren't related to can take care of you and love you and teach you to trust people again. Families aren't biological".

Tot ce-am retinut eu de pe site, tu ai invatat din experienta... Insa povestea ta imi va ramane intiparita in suflet mai profund decat cuvintele unui filozof.

Numai bine,
Florina

liliana csaki spune:

Plin de sensibilitate mesajul tau. Ce pot sa spun? decat ca-mi pare rau de prietenul tau, viata e scurta si parca nedreapta uneori.
M-a atins foarte tare partea referitoare la mama ta, cred ca esti un copil tare bun iar mama ta o norocoasa si-mi doresc ca peste ani si copiii mei sa gandeasca la fel.
Pastreaza-ti sufletul la fel de frumos ca acum.

http://community.webshots.com/user/lilianacsaki

oana cretu spune:

Multumesc, Gabryel!

Departarea de familie, prieteni m-a invatat un lucru la care acum tin enorm: in orice moment al vietii, ca suntem la lucru, ca ne facem siesta, ca suntem in oras...sa zicem celor dragi "te iubesc", sa ii sunam sa le spunem cat tinem la ei, pentru ca azi suntem si maine nu mai suntem.



oana si bebitza din burtica (20 saptamani)
"Si maine mai este o zi..."
http://community.webshots.com/user/oanacretu..."

aalexia spune:

Mi-ai amintit ca trecem prea grabiti unii pe langa ceilalti ca lasam timpul sa ne acopere sentimentele adevarate uitand ca avem cu totii nevoie de afectiune...
Iti multumesc!

jade spune: