Cum e cu parintii ramasi acasa in Romania?
Raspunsuri - Pagina 2
Rayuela spune:
[quote]Originally posted by Catrinel_17
Da, asa este, Irina, nici daca stau in cea mai luxoasa vila n-o sa le treaca dorul... si nici mie. Tata nu mai aude bine, mai nou nu mai aude deloc si mi s-a rupt inima sa-l aud la telefon sa striga „eu sunt bine, dar nu mai aud!“ eu incercam sa stig cite ceva, si raspunsul „nu aud, nu aud“....
Ce sa fac??? Daca nu as fi aici, nu ar avea bani de medicamente, nu ar avea bani de mincare, de intretinere, din doua pensii minuscule... le trimit cit pot, stiu si ei ca asa e bine, dar mie nu imi trece durerea – si nici lor…. Si barbatii nu inteleg… de ce nu inteleg????!!!
Catrinel draga,m-ai facut sa pling,ma recunosc atit de bine in ce spui!Cum Dumnezeu sa facem??ca eu innebunesc numai la gindul ca....doamne fereste!
Elena
si pisicutza Amelie
http://f2.pg.photos.yahoo.com/ph/rayuela12000/my_photos
Catrinel_17 spune:
da, intr-adevar DOAMNE FERESTE, ca nu stiu ce am sa fac... mama zice ca spera sa traiasca pina sa-si vada un nepotzel sau nepotzica. Tu o ai pe Amelie, sper sa fiu si eu norocoasa...
Nici nu am curaj sa ma gindesc ce ar fi si cum ar fi.
Si ai mei au asa de putini prieteni!! Noi ne-am fost cam totul unul altuia... Acuma si-a mai gasit mama ceva colege de serviciu, ii mai suna si ei careva la usa, la telefon... I-a fost rau odata si a sunat-o pe o prietena de-a mea care a venit la 12 noaptea cu ceva medicamente. E groaznic, zau. Cred ca voi plati pe careva sa le faca cumparaturile mai grele, mai ales cind e tare cald afara sau frig, sau se simt rau...
Intr-adevar, imaginea ei mi-a ramas pe retina cind mi-a facut cu mina la aeroport inainte sa urce in avion - imbatrinita, descurajata, nefericita... mi s-a rupt sufletul.
Laura Takacs spune:
La mine situatia e putin mai diferita. Noi am venit aici acum 19 ani, iar in urma cu doi, dupa ce tata s-a pensionat, ai mei s-au intors in Ro. De cand au plecat si pana in ziua de azi, eu ii chem in fiecare zi la telefon, nu pot sa nu le aud vocea macar 5-10 minute pe zi. Intotdeauna cand am o bucurie sau un necaz, pe ei ii sun intai. Imi lipsesc foarte mult, si lor le lipsim noi, in special copiii mei. Norocul e ca pot veni cand le cade bine si pot sta cat vor. Stiu ca daca ar fii sa se imbolnaveasca, i-as aduce inapoi aici.
Garofitza spune:
Aveti toate dreptate!!
Dar si noi avem familia noastra, si da, nu pot trai toata viata cu aceasta vinovatie. Uneori, parintii, cu sau fara voia lor te fac sa te simti vinovat. "ai plecat, eu am ramas aici, singur(a)". Este greu, prefer sa nu ma gandesc de cele mai multe ori. 
Ii ajut cum pot, cel putin material nu au probleme, vin in vizite aici, cu lunile. Dar nici aici, nu-s multumiti sufleteste. Se plictisesc, nu inteleg limba, le lipseste "forfota" Romaniei, dusul la o piata, discutatul cu un vecin. Ce sa fac? Cum sa ne impartim? Ajunsi inapoi in Ro, o vreme totul pare ok, apoi iarasi o luam de la capat. Nu-i usor nici pentru noi, suntem intre ciocan si nicovala.
chatonel spune:
eiii, am s-o vad pe mama dupa aproape doi ani, acum... a imbatrinit in mod sigur mai mult decit m-astept si iar va trebui sa-mi inghit lacrimile, sa arat ca-s tare si ca am in mina "haturile"....
Toulouse, la ville rose
Findus spune:
Catrinel,
Asta e un subiect f.f.f dureros.Chiar daca iti zic ca nu esti singura in situatia asta tot nu te va ajuta foarte mult.Si nici nu as vrea sa te supar sau sperii cu raspunsul meu.Insa tu trebuie sa fii constienta ca poate se va intampla ceva cu parintii cand tu chiar esti aici in Germania si nu in Romania.Si va trebui sa te obisnuiesti cu gandul si sa nu-ti faci reprosuri ca nu ai fost acolo.Asa cum ma chinui eu de sapte ani de zile.Daca as fi fost acolo poate nu s-ar fi intamplat.Stiu ca e o prostie dar asta este....Am plecat din Romania inapoi dupa concediu si nu am mai apucat sa-l vad pe tata dupa aceea.A murit intr-o noapte-infarct.Si nici macar la inmormantare nu m-am putut duce ca eram in luna a opta gravida.
sinzi_ana spune:
O parte din mine ramane mereu acasa, sunt nostalgica si ma urmareste o mica "umbra"!
Si nu numai cu parintii, eu sunt foarte legata sufleteste si de bunica si de strabunica mea...si de casuta in care am stat atatia ani, si de straduta pe care mergeam la liceu si de mirosul marii (in Uk marea nu miroase!!!)
Dar cum omul e facut sa nu fie niciodata multumit de soarta lui, si mereu trebuie sa aveam un "of"...ne macina dorul.
Cand sunt acasa am uneori senzatia ca imi e dor de munca mea din UK, de casa si prietenii de acolo, si cand sunt la munca, imi e dor de parintii, si casa de aici (nu spun de concediu!!!)
try spune:
Eu sunt mai "de piatra" la subiectul asta, mai degraba ma framanta problema lor materiala decat cea sentimentala, emotionala. Si incerc sa le fac grijile-astea mai usoare ajutandu-i din cand in cand cu niste bani. Nu mi se pare asa un capat de lume ca-s departe de ei pentru ca nu am avut niciodata asa puternic insamantat in mine sentimentul asta al nevoii de apropiere fizica parinti-copii. Adica nu am nevoie sa fiu langa ai mei ca sa ma simt bine. Tata e la fel ca mine, mai rational si in functie de asta isi ghideaza si sentimentele, mama insa e mai sentimentala, se lasa prada emotiilor si-o mai apuca plansu' dupa unul, dupa altul (eu in Canada, frate-miu in Spania, un alt frate care s-a prapadit la 30 de ani si o sora in Bucuresti care cine stie cat o mai rezista si ea pe-acolo). Dar faptul ca vorbesc cu ea saptamanal la telefon o ajuta mult, observ asta pentru ca celalalt frate din Spania o suna rar (odata la cateva luni). Eu o imbarbatez de fiecare data si i-am spus oricum ca o s-o aduc aici sa ma ajute cu bebelusul cand mi-oi relua serviciul. Si-apoi or sa urmeze tot timpul curse de du-te vino Ro-Ca. Preocuparilea-stea sper ca ii vor mai anestezia un pic offul si o vor ajuta sa inteleaga mai bine ca plecarea a fost cea mai buna solutie pentru noi, s-o ajute sa vada mai detasat, mai relaxat un pic problema.
Deocamdata ei sunt sanatosi si in putere. Daca ma sperie ceva, este gandul cand unul din ei se va duce si celalalt va ramane singur. Au fost tot timpul un cuplu unit, in care s-au bazat unul pe celalalt (asa vom ramane si noi la batranete, cu jumatatea).
24+ sapt DNP 31 oct.
miti2004 spune:
dragelor,
e un subiect atat de sensibil...si pe mine m-a luat plansu' dupa ai mei parinti si bunici, mi-e tare dor de ei si abia astept sa-i vad desi au trecut doar vreo 6 luni de despartire...probabil multe veti rade, dar imi lipsesc tare mult..vorbim la telefon dar nu e suficient...tot ei saracii ne incurajeaza, dar stiu ca sufera de dorul nostru, mai ales ca sunt singura la parinti.
va pup
debby spune:
Fetelor, dar ce faci cand iti lasi cea mai iubita mama si prietena acasa? Parintii, cei care au dat totul pentru noi, ai mei m-au facut dependenta de ei( in sensul bun) si acum i-am lasat. Viata merge inainte dar o parte din mine nu va fi NICIODATA aici, va fi acolo unde soarele a rasarit prima data, unde am primit prima mangaiere, primele cuvinte dulci,... Acum i-am lasat.
Cum oare vreodata cateva zile, saptamani sau chiar si luni ar reusi sa-nece dorul strans in inima de-atatia ani? Cum oare poate-nlocui o vorba dulce prin telefon o mangaiere calda? Cum oare noi cei departe vom reusi sa ne simtim pe deplin impliniti? Nici n-am inceput bine viata si deja mergem schiop. E prea dur, e ceea ce ne-a fost harazit, dar nu stiu cum voi reusi vreodata sa depasesc aceasta despartire.
Scuze, poate am devenit prea sentimentala, dar ati atins coarda cea mai slaba a intregii mele fiinte. Eu sper intr-o reintalnire permanenta, caut solutii si nu voi inceta pana nu voi gasi calea de mijoc...