Cum trece viata pe langa noi

andacos spune:

Da,dar ajungi s anu mai gindetsi cu inima ci cu creierul si atunci alegi varianta corecta,sa ramii linga copilu/copii tai.

Eu chiar sunt dispusa la inca o emigrare daca copilul meu isi va dori sa ma aiba linga el !

Dana

michelle-usa spune:

asa este , Rufus, multi oameni nu numai ca nu stiu cum sa-si faca viata mai frumoasa dar si-o si ingreuneaza singuri.
sau persoane care ar avea atitea motive sa fie multumite, dar nu sunt, si tot nefericiti si posomoriti traiesc.

michelle-usa spune:

eu sunt f. multumita de viata mea. Dumnezeu m-a binecuvintat mai mult decat visam vreodata sa fiu.

anca_nicolae spune:

Hmm, m-ai amuzat, eu am zis chestia cu titlul incorect la topicul lui miky, cu nume similar :)), ma bucur ca ai retinut ideea!

Pentru ca da, eu asa cred, am sa redau aici, pt cei care nu ai gasit topicul lui miky, contextul in care am propus alt titlu.

*****


1. Titlul subiectului este aproape bun, dar nu total corect. Mai potrivit era: Cum trec eu pe langa viata

Si am sa explic la chestia 2 de ce :).

[...]

B.

Sa iti explici tie inseti ca NU ESTI O VICTIMA. Din tonul postarilor tale, am simtit un fel de REVOLTA ca viata te apasa asa greu, si ca mai si trece pe langa tine. E, nu e chiar asa:

- pe de o parte, nu esti deloc o victima, pentru ca sunteti toti sanatosi, aveti serv si acoperis,
iar,
- pe de alta parte, viata e o notiune "vaga", nepersonalizata, similar cu propozitia "Afara ploua", fara subiect concret, deci daca nu e subiect, "nu poate trece". In realitate, NOI SUNTEM VIATA.

Deci de noi depinde cum interpretam aspectele vietii.
De noi depinde cum ne gestionam timpul.
De noi depinde sa ne USURAM viata, pentru ca da, viata de adult/parinte nu e usoara, nu ne putem amagi, dar ne-o putem usura.

[...]

So, in rezumat:

- trebuie sa TE MULEZI pe moment, si sa renunti la unele "formate/reguli"
- trebuie sa privesti copiii mai natural, cu un grad mai mare de acceptanta a aspectelor nedorite
- trebuie sa renunti la ideea ca esti o victima
- trebuie sa iti propui cate ceva si pentru tine, oricat ai crede ca nu ai timp si/sau bani, daca vrei, se poate [eu azi am lasat maldarul de rufe necalcate si m-am intalnit cu o prietena de suflet, am stat un pic de vorba, m-am intors acasa mult mai OM, nu doar mama...]

Trebuie sa te impaci cu tine insati, sa redevii prietena ta! Faci fatza, deja ai demonstrat ca ai facut fatza, si ai sa faci fatza si mai bine, daca iti sadesti tu singura, in suflet, bucuria redescoperirii de sine!

[cum mi-a spus mie acum vreo 3 zile o tipa: vad ca, desi ai 3 copii si esti parinte singur si ii cresti singura, esti "titirita" ]

So, titireste-te :)

*********

despre Downshifting, Aurora Liiceanu a scris un articol bun, incurajator, armonios.

O zi buna [si multumitoare]!

missdarcey spune:

michelle-usa , care e secretul tau? cred ca e extraordinar sa afirmi asa ceva.

Mickyyy spune:

Eu am un singur regret, ca nu stiu cum sa ma bucur de viata . Am atat de multe motive pentru care as putea face asta, si totusi sunt mai mereu nemultumita.

Cred ca de fapt si asta cu "traitul vietii" e ceva care se dobandeste in familie, in tinerete. Ma uit la mine, provin dintr-o familie (ma refer la parintii mei) vesnic nemultumita (de mine, de ei, de viata lor), care isi fixase niste standarde greu de atins, si care toata viata s-au lamentat, ca X castiga mai bine, ca Y a reusit in viata, ca peretele de la camera de hotel are urme de igrasie, ca fata lu' x-lescu a avut medie mai mare la bac ca tine, etc, etc. Indiferent unde eram existau in permanenta motive de nemultumire, daca stau sa ma gandesc acum in urma, imi dau seama ca noi ca familie n-am avut niciodata un concediu sau o iesire fara lamentari.

Si fara sa realizez, am preluat din stereotipurile lor si eu. Ei n-au stiut sa-mi insufle bucuria de-a trai, iar eu n-am reusit sa mi-o descoper singura. Am asociat mereu bucuria de chestii concrete, materiale, vizibile, tangibile, am comparat cu altii sau mi-am stabilit niste standarde mult prea sus.

Mi-am trait viata asa cum am vrut eu, dar fortand de multe ori lucrurile doar pentru a-mi dovedi mie ca sunt propriul stapan, si nu trebuie sa existe reguli si limite impuse de altii. N-am stiut multa vreme sa-mi exprim sentimentele, si cred ca nici acum nu reusesc s-o fac cu adevarat.

Asa ca in concluzie, marele meu regret este ca "eu trec pe langa viata", vorba ancai, pentru ca intr-adevar, nu viata e cea care trece pe langa mine, ci eu aleg sa nu ma bucur de ea.

Marina spune:

Imi inchei rugaciunea de seara cu Multumesc Doamne pentru tot ce ne-ai dat. Nu sunt eu o mare credincioasa dar cand zic multumesc il zic din tot sufletul pentru ca realmente cred ca am o viatza fericita. Suntem sanatosi, radem zilnic, ne bucuram de fiecare moment al vietii. Am luat decizii mai mici sau mai mari in viatza , dar nu m-am uitat in urma si nu am regretat nimic. Nu m-am ferit de luat decizii in viatza si nici nu pierd timpul cu intorsul lucrurilor pe toate partile. Si definitive nu simt ca a trecut viatza pe langa mine sau eu pe langa ea.

Marcia03 spune:

Mickyyy ma gandesc ca poate nu e prea tarziu sa schimbi ceva. Esti inca tanara, ai o familie frumoasa, sunteti sanatosi. Poate ca dracul nu e atat de negru pe cat il vezi tu.

Eu m-am mutat intr-o alta tara la 31 de ani, dragostea bat-o vina Am luat-o de la zero aici. Am invatat intai limba (germana care e a naibii de grea, dupa 1 an o vorbeam ft bine, asta si pt ca mi-am impus acest lucru, dar si cu ajutorul sotului, care nu a mai vorbit cu mine in engleza, ci doar in germana). Desi am terminat o facultate in Romania si aveam si ani buni de experienta in munca, am mai facut aici inca un curs de 6 luni (la inceput ma dadeam cu capul de pereti, pt ca imi era ft greu cu termenii de specialitate in germana, dar cu toate ca eram singura straina, am fost prima din clasa: nota finala 5.7 din 6), pt ca o diploma luata aici are o mai valoare mai mare decat una din Romania (pe atunci nu se recunosteau diplomele de la ASE). Am fost la x interviuri pana am gasit jobul dorit. Si pot spune ca am avut noroc si am gasit un job care imi place ft mult, ca vin la munca de placere. In concedii imi citesc e-mail-urile, spre disperarea sefului meu, care ma ameninta ca imi inchide contul pana termin concediul

De cand m-am mutat insa aici si pana am gasit jobul (cam 2 ani) nu am stat acasa, am castigat tot timpul banii mei, ocupandu-ma de copii (3 zile aveam grija de copii si 2 erau ocupate cu acele cursuri si apoi cu interviuri; unul din cursuri era chiar sambata, toata ziua ). Am mai spus insa ca am avut noroc cu parintii mei, care ne-au ajutat ft mult cu copila. Daca nu erau ei, ne-ar fi fost mai greu, dar pana la urma tot faceam ce mi-am propus. Eu nu ma las pana nu obtin ceea ce vreau, asa am fost mereu si nu ma voi schimba. Si sunt ft optimista, gandesc doar pozitiv, zambesc mereu. Apropo, sunt nascuta pe data de 13

Pot spune ca sunt fericita, am un copil frumos si inteligent (fiecare cioara isi lauda puiul), un sot care ma iubeste si admira pt ceea ce sunt si ceea ce am realizat in viata, un job pe care-l fac din placere, nu-mi lipseste nimic, imi doresc doar sa fim sanatosi. Dar pt a ajunge aici am luptat mult, nu mi s-a pus nimic pe tava.

Nu regret ca m-am mutat aici, a fost sansa vietii mele, sansa pe care am stiut sa o folosesc si asa am reusit sa realizez mai mult decat as fi realizat daca as fi ramas in Romania. Jobul pe care il am aici nu l-as fi obtinut acolo in vecii vecilor. In Romania nu ma voi intoarce, la pensie am vrea sa ne mutam in tarile calde M-am invatat cu curatenia de aici, cu punctualitatea (tramvaiul/autobuzul vin la 8.02 daca scrie pe orar asa), cu bunul simt al elvetienilor. E adevarat ca elvetienii sunt reci, dar daca ii cunosti bine chiar incepe sa-ti placa de ei. Nu ii intereseaza ce fac altii, nu te barfesc pe la spate, daca au ceva de spus, ti-o spun in fata, dar fara a te jigni. Mi-am facut prieteni, atat romani, cat si elvetieni. Mi-e bine aici, mi-e mult mai bine decat imi era in Romania.

Ma gandesc insa ca soarta si-o mai face omul si cu mana lui.

Iar am scris mult, desi nu vroiam.

Mihaela

anca_nicolae spune:

Miky,


postarea ta de mai sus este EXTREM de interesanta, nici nu ai idee. Descopera si dezvaluie niste chestii subtile, de background, usor invizibile, dar cu impact vizibil.

Si anume.

1. Ce fel de oameni au fost parintii nostrii? Nu ca parinti, ci ca oameni.

Acest aspect arata gradul de intelegere si de abordare a vietii, de catre fiecare om in parte. Si de acest grad depinde /adica a depins, ce am inteles noi, copiii parintilor nostrii, ca ar trebui sa insemne viata.

Mi se pare ffff bine punctat de catre Miky, ce insemna, pe vremuri, viata, pentru multi dintre oameni.. hai sa zicem romani. Insemna accent pe "realizari" concrete si nu prea insemna bucurie pentru bucurii marunte. F putini parinti, fie ei ingineri sau matritzeri, au trait concediile DETASATI de concretul de acasa/serv. De multe ori, plimbarea pe faleza marii nu insemna cufundarea in valuri mici si argintii, cum se vad ele seara, nu inseamna urmarirea pescarusilor, ci insemna reluarea vreunei probleme de la serv, ca inginerul sef a facut chestia x, ca laboranta y a semnat condica dupa ora maxima de sosire si totusi nu a penalizat-o, diverse... chestii nelegate deloc de mare, si de notiunea de concediu la mare. Sau la munte, putini parinti au facut excursii pe poteca, si s-au bucurat ca au ajuns, finally, la cabana. Multi au ramas la terasa din statiune si iarasi, au vorbit, vorba lui miky, s-au lamentat.

So, acest aspect al trecutului ne ajuta pe noi sa identificam anumite tendinte ale noastre. Si asta mi se pare ca ajuta, caci iata, mie tonul lui miky mi se pare DEJA in schimbare fata de prima ei postare de la subiectul cu nume similar. Atunci se simtea depasita, deprimata, cumva cu orizont golit de zambete si mai ales, fara speranta, chiar usor disperata. Acum, dupa niste zile, iata ca aceeasi Miky priveste mult mai CALM, si mai ponderat, imparte cauza intre ea si paritnii ei, si astfel, isi da seama ca nu e ea singura vinovata, deci, isi mai ia de pe umeri povara neputintei si vinei exclusive.

Deja e un pas spre mai bine.

2. Cum traim noi, ca parinti ai copiiilor nostrii? Cat pastram din ce am primit de la parinti si cat schimbam?

Acum, in acest prezent, noi, parintii copiilor nostrii, trebuie sa ne AMINTIM sa traim viata. Nu e mereu lejer, dar, daca ne amintim, avem o sansa sa mai condimentam, viata de zi cu zi, si cu alte chestii mai sentimentale, mai umaniste, mai calde, mai vesele. Si chiar sa ii intrebam pe copii: esti fericit ca am venit aici? etc.

Intrebatul asta are ca scop constientizarea/acomodarea cu notiunea de bucurie/fericire.

Pentru ca, exista oameni care nu STIU sa-si constientizeze starea de multumire, dar asa, daca noi mereu le reamintim ca uite, faza x, sau peisajul y, sau filmul z ne-a entuziasmat, atunci si ei, copiii, se vor "invata" sa caute entuziasmul, sa-l aiba ca scop.

Apoi, grijile noastre, de adult, mai rar trebuie sa transpara catre copii. De exemplu, si eu mai zic: sa vedem daca om avea bani sa mai mergem inca 1 data la ski... Cateodata ma imprumut si mergem, si atunci, mergand cu trenul la munte, nu le zic: offf, nu am si eu salariul mai mare, ca fosta colega y, ea a plecat la alt serv si are cu 20 mil mai mult ca mine, acelasi knowledge, off, ce greu e, daca aveam sal mai mare acum uite, nu ma mai imprumutam...". Nu, eu zic: "ce misto ca am avut noroc sa REUSIM sa mergem iar la munte, nu-i asa?" in sinea mea, imi spun ca Scarlet O hara, vad eu mai incolo cum mai reduc cheltuielile ca sa dau datoria inapoi, dar imp e ca suntem pe drum spre muuuunteee!!!

Adica, insufletirea asta nu vine mereu de la sine, mai trebuie si sa o stimulam!!!!!

3. Postarea lui Miky readuce in vizor o vorba extrem de utila, insa mototolita de trendul "acumularilor/achizitiilor/evolutiei":

Cand ai iesit pe "poarta fabricii", trebuie sa uiti de serv pana a 2-a zi!

DidiAlex spune:

Miky, nu lasa trecutl sa iti ingroape prezentul..suntem sute care nu au primit o urare de La multi ani! de ziua lor pt ca parintii erau prea ocupati pt traiul zilei de maine. Nu te ajuta cu nimic, si nu vei iesi din mocirla. Imi aduc aminte ca imi doream cel mai mult ca parintii mei sa zambeasca. Asta le precizez si la copii, ca au nevoie de 50 de muschi sa ramana incruntati si 15 sa zambeasca.
Pentru inceput ar fi bine sa nu te mai intereseze deloc capra vecinului. Punct si de la capat. E greu dar se poate.
Incearca un exercitiu pt tine sa vezi daca nu ii compari pe copii tai la fel; cand vine copilul cu o nata acasa il intrebi si cat a luat colegu? io imi musc limba dar nu intreb, si-s curioasa de moor dar mi-am promis ca nu pic in propria capcana.