Bullying

ladyJ spune:

Inteleg, Dana. Si stiu ca uneori poate deveni chiar obositor sa asculti tot felul de presupuneri si povesti .
Dar iti marturisesc ca pe mine ma obosesc cei care in intunecimea lor te iau chiar la misto daca indraznesti sa vorbesti despre ceva din alt unghi, sa te intrebi, sa cauti.

Stiu ca multi se bazeaza doar pe prejudecati cand emit o idee, altii raman ancorati la o teorie si tot cu aia defileaza.
Aia cu copilul autist e chiar penibila

Psihanaliza nu are raspuns la orice, asa cum nu orice raspuns al psihanalizei este un adevar de necontestat. Nu are sens sa ramanem ancorati la termenul asta si sa ne jucam de-a toma necredinciosul cu el. . Psihanaliza nu e sinonim cu psihologia, psihologia inseamna mult mai multe teorii, viziuni, cercetare,studii samd.
Daca ala nu ar fi fost acum mort, psihanaliza , dupa multa vreme de analiza..psihica, ar fi dat eventual un raspuns din punct de vedere psihanaliticAtat.

XIO spune:

eu inteeg ce spune Andacos, si anume ca aceste interpretari si speculatii ale oamenilor sunt lipsite de logica si de sens.
Psihanaliza este foarte buna, am mai spus de cartea citita despre criminalii din America, scrisa de o psihiatra care colabora cu un neurolog si impreuna consultau adolescentii (si nu numai) condamnati la moarte, sau apareau in procese ca si martori ca sa spuna daca au probleme spihice sau nu respectivii. Cred ca nici unul dintre cei de care a scris in cartea aceea nu a crescut intr-un mediu normal.

Dar presupunerile astea ca o fi fost autist, ca maica-sa era un monstru, ca sotul a arasit-o si ea poate l-a abuzat pe copil, sunt niste tampenii absolute.
Nu vad ce rost are sa ne lasam imaginatia sa zburde asa incat sa invetntam scenarii intregi.

nelia spune:

LadyJ, .

Si nu numai in familie se cresc, ci in comunitate/societate. E usor sa cauti si sa pui un diagnostic de fiecare data cind se intimpla o tragedie, te linisteste un pic faptul ca nu se poate intimpla totusi cu oameni normali, cei care au facut aveau probleme si doar de aceea s-a intimplat, nu e vina noastra. Insa nu e asa, din punctul meu de vedere nu e asa.

Sint un parinte constient de tot ce s-a scris la acest subiect si de tot ceea ce se intimpla in lume. Copiii mei au acces la ceea ce trebuie sa aiba si atit, in rest am pus limitele de care au nevoie, uneori impotriva lor, care sint influentati de curentele din exteriorul familiei. Insa stiu lupta pe care o duc ca sa fac asta, de la cumparat un cadou potrivit pina la acces la retelele sociale. E obositor sa cauti cite o saptamina ceva adecvat virstei, fara mesaje ascunse sau sa explici unui copil de 11 ani de ce nu are acces la FB (si asta de la 9 ani), cind faptul ca FB-ucul cere limita de 13 ani de care multi parinti li se filfiie si rid impreuna cu copiii, de cei care au pus conditia si de cei care o respecta (ce fraier esti, dar ce, aia de la FB vin sa te verifice acasa, sa vada citi ani ai?). Numai aici, la mine, dintr-o clasa de 30 de copii de 11 ani, sint 5 care nu au cont pe FB sau pe alte retele sociale de la 9, sint vreo 10 care nu au telefon cu aparat foto inclus si cu acces la internet la discretie, fara nici un control parental. E ca sticla aia de clor lasata la indemina bebelusilor...

Cind se intimpla o tragedie, raminem blocati si surprinsi si nu incetam sa ne intrebam cum e posibil asa ceva... Si atunci, ca sa ne punem la adapost, cautam diagnostice, probleme psihice, iar daca acestea exista si incercam sa aflam de unde au pornit, ce le-a declansat, ne blocam pe undeva pe drum, poate pentru ca ne teama sa mergem mai departe si sa acceptam ca, de fapt, copiii traiesc in lumea noastra, nu noi in a lor.

Si parca uitam subit tot ce am acceptat pina atunci... dam din umeri si ne intrebam daca exista Dumnezeu... Sigur ca nu toti vor deveni criminali, insa traiesc intr-o lume in care unii pot deveni si au toate instrumentele devenirii la indemina (incepind cu felul in care presa ii transforma in eroi pe cei care comit crime, pentru ca stiu ca asta se vinde, dind idei si la alti stersi sa devina eroi cu usurinta pe de o parte, sa se razbune pe ceea ce au suferit pe de alta parte... si pina la discursurile ipocrite care se poarta in jurul unor asemenea tragedii, ocolind mereu si mereu punctele cu adevarat infectioase).

Poate ca aces Dumnezeu nu exista, nu sint in masura sa raspund si nu despre el e vorba, ci despre noi. Dar noi in viata copiilor unde sintem? Stim fiecare cine si unde sintem in viata copiilor nostri si cine ne sint, de fapt, copiii? Ce simt, ce gindesc, ce isi doresc, cum ar dori sa fie lumea in care ei sa-si doreasca sa traiasca frumos si sanatos? De ce acceptam sa ni se bage pe git, noua si copiilor, tot felul de produse care, consumate, fac rau? De ce ne e teama sa le spunem copiilor, nu, nu ai ajuns inca la virsta in care sa ai capacitatea de a discerne, ceruta pentru utilizarea acelui obiect sau produs?

* Vorbesc in general, despre adultii din lume si despre copiii lor, nu despre mine sau despre voi.

Am vrut sa cumpar cadouri, tot ce gasesti pentru baieti este redus la eroi care mai de care mai fiorosi, cu arme care mai de care mai performante in miini, iar pentru fete chestii foarte sexualizate. Jocurile de pe internet, cele de amuzament, sint pline de violenta. Am asistat la jocurile copiilor, se joaca exact conform produselor consumate, pe care, noi adultii le producem si le oferim sau acceptam sa fie produse si oferite, ca sa nu-i separam de val.

Mai gasesti si o alta gama, dar oferta este atit de restrinsa incit poti sa spui ca nu gasesti. Uitati-va la desene, la filme, la haine, la imaginile publicitare expuse in ochii lor peste tot, la copertile cartilor, ale revistelor... la stiri, la emisiunile difuzate la ore la care copiii sint pe acolo, pe linga televizor, daca nu chiar in fata lor. De fapt, la tot ceea ce producem si comercializam pentru copii. Magazinele sint pline si mie imi ia o saptamina sa gasesc ceva potrivit pentru copiii mei, ceva ce cred eu, parintele lor, ca e potrivit. Uitati-va la majoritatea cartilor pe care le prefera copiii si tinerii, la eroii acestor carti... Sint si alte carti acolo, sint publicate, dar le citesc o parte mica dintre ei.

Lumea copiilor nostri este oglinda aproape fidela a lumii adultilor care ii cresc, a noastra, a parintilor lor. Cind noi, adultii, prin educatie, autoeducatie mai ales, introspectie, cine sintem, ce valori avem, ce vrem sa le oferim, ce vrem sa le transmitem, vom sti exact ce facem si ce oferim si ce punem in copii... si vom avea puterea si curajul si dorinta de a ne opune valului care ii poate inghite... poate ca vom avea si copii-copii si copii deveniti cu adevarat oameni.

ina.click spune:

Nelia esti cred a doua persoana de pe forum pe care imi doresc mult sa o citesc, daca mai scrie pe undeva ceva. Blog, carte, etc. Daca nu scrii, te rog sa incerci :)

De cate ori deschid fereastra...

nelia spune:

Ina, nu scriu decit aici si intr-un cerc mic pe... FB.

Revin sa scriu despre bullying, despre violenta si agresivitate in general. Kariguld a dat exemplul unui film care ne poate arata calea, nu ne da solutii, filmul ramine la suprafata lucrurilor, insa ideea e usor de inteles.

Eu nu cred ca nu era pe vremea noastra. Era si intimidare, si violenta. Insa mergea pina la limitele impuse, expunerea era extrem de redusa, deci si faptele noastre se limitau la ceea ce traiam sau vedeam. Insa eu nu cred nici ca bataia, luatul de urechi, teama de parinti, de adulti poate rezolva problema. Caci, de fapt, ceea ce faceau parintii nostri este exact ceea ce astazi se numeste intimidare. Nu asa se creste o fiinta umana mica. Ea se creste cu dragoste si cu explicatii, cu modele reale a ceea ce trebuie sa devina cind va creste mare. Ca le ia din familie, ca scoala, comunitatea suplineste ceea ce in familie lipseste, ca le ia din carti, din filme, din viata celor linga care traieste zilnic... nu conteaza, important este ca aceste fiinte sa aiba parte de dragoste, de intelegere, de acceptare si sa aiba acces la modele care sa-i formeze. Si important este ca macar adultii constienti de importanta lor in viata acestor mici fiinte sa fie acolo linga ei, sa-i formeze bine si sanatos.

Ori, intr-o lume grabita, ocupata, extrem de ocupata, cu lucruri importante, cresterea fiintelor mici vine dupa ele, nu mai avem timp sa fim linga ei. Si de multe ori nici macar putere si energie. Ne epuizam inutil in lucruri pe care le credem importante si de a caror lipsa de importanta ne dam seama doar in caz de boala grava, moarte, tragedii... atunci am senzatia ca iese din noi, din fiintele umane adulte si chiar si din cele mici, farimi de umanitate, care ne impresioneaza pina la lacrimi (vezi gesturile de eroism ale unor victime, care au murit salvind pe altii sau care au gasit solutii miraculoase si salvatoare in conditiile in care majoritatea ar fi fost paralizati).

Sint multe lucruri pe care copiii nostri ar trebui sa le invete de la noi, parintii si adultii care ii cresc si ii formeaza. Sint multe lucruri care li se pot arata, spune, incerca in asa fel incit sa vada ei insisi consecintele bune sau rele... de acolo trebuie inceput, din relatia fiecaruia cu copilul cel mai apropiat. Si invatindu-i pe ei, ne invatam si pe noi, care poate nu am fost invatati asa sau invatam unii de la altii, si ei vor invata unii de altii.

kariguld spune:

ca sa fiu in ton cu Dana, pe mine ma enerveaza la culme cand aud "unde era Dumnezeu cand...?" Dumnezeu nu e lampa lui aladin s-o frecam noi cand suntem in cea mai mare nevoie sau problema. eu cel putin cred ca, dumnezeu isi face partea lui acolo unde este, dar noi trebuie sa ne-o facem pe a noastra aici unde suntem. multi oameni isi amintesc de dumnezeu doar atunci cand se intampla o nenorocire, in rest .... fiecare cu ale lui. a nu se intelege gresit ce tocmai am spus.

si ma mai enerveaza psihanaliza asta bazata doar pe auzisme. Dana

dupa ce baiatul nostru a fost tinta unei gasti de bullying, am mers la psiholog de cateva ori si noi si copilul. psiholoaga, o tipa foarte faina (nu stiu de ce am asociato in mintea mea cu Lady) ne-a spus din start sa nu ne asteptam sa primim explicatii clare si sa intelegem limpede cum si de ce s-au desfasurat lucrurile. munca ei este sa asculte ce spune pacientul. si poate doar sa estimeze ca anumite aspecte, nicidecum sa spuna ca exact asa a fost si din cauza respectiva s-a intamplat.
in munca ei de-a lungul anilor a intalnit fapte asemanatoare, dar produse de oameni total diferiti. medii diferite de crestere, educatii diferite. si totusi aceleasi fapte.

imi place ce a scris nelia, mai amanuntit asa.
filmul de care am amintit nu da solutii generale aplicabile tuturor, insa arata lupta unei profesoare care doreste sa schimbe ceva, arata ca se poate daca exista dorinta catre schimbare. personal cred ca orice copil, oricat de indaratnic ar fi, intr-un mediu cald si adecvat, cu limite, cu dragoste poate sa evolueze inspre bine.

au avut copii la scoala un profesor care le-a spus odata "si dintr-o aschie poti face o lampa si dintr-un ciob poti slefui un diamant. trebuie doar sa vrei."

XIO spune:

a mai fost un subect despre bullying in care eu am spus ca 'pe vremea mea' nu era asa ceva ca acum. Mi-au sarit atunci multi in cap.

Nu era spiritul asta de turma si placerea asta de a-ti bate joc de cineva.
Si atunci lumea intervenea, nu era nimeni spectator.

kariguld spune:

xio, parca ai 80 de ani. "pe vremea mea..."

oricum societatea a evoluat fantastic de mult numai in ultimi 10 ani. iar in urma cu 20-30 de ani lumea era la secole distanta de ceea ce noi astazi manevram in fiecare zi.

vroiam sa mai spun despre profesori ca au o putere uriasa in mana, putere de care habar'n-au. puterea de a modela viitorul unui copil, puterea de a schimba destine triste.

nelia spune:

Nu stiu ce sa spun... sa stii XIO, ca de multe ori m-am gindit la ce a fost inainte, daca a fost, daca a fost cum a fost si ce a fost. Eu nu cred ca lumea intervenea cu adevarat, ci disciplina era mentinuta cu teama de pedeapsa si de bataie, care este tot o forma de agresivitate. Si atunci cind e indreptata asupra unui copil, are consecinte in timp. La urma urmelor, parintii de astazi sint copiii de ieri... iar parintii lor au fost copiii de alaltaieri. Lucrurile bune, la fel ca si lucrurile rele, se transmit in timp, peste generatii, valorile, credintele, mentalitatile unei familii la fel. La ceea ce au primit din familie, se adauga ceea ce au primit de la mediu imediat familiei, comunitatea mica inca care au trait... apoi cea mai mare, scolile, dascalii... mai vine un strat din ceea ce a citit, auzit, din sursele pe care le-a avut pentru informare... si apoi din curentele existente in anumite perioade, in societatile in care au trait si s-au impregnat in evolutia lor.

Au fost familii in are lucrurile au mers bine, in care copilul a fost crescut cu dragoste si cu respect, acei adulti au sanse mari sa fie in regula si nu fac anumite lucruri pentru tot din dragoste si din respect fata de semenii lor. Si asta pentru ca le-au fost cultivate prin modul in care au fost crescuti si educati. Insa majoritatea copiilor de acum 80-50-30 de ani au fost disciplinati prin intimidare si santaj emotional, nu mai spun de corectii fizice... si multi parinti o fac si de 30 de ani incoace, cu toate ca au la indemina surse bune de informare si autoeducare. Se pare totusi ca ce au primit deja, ce au deja in ei, este mult mai greu de schimbat.

Am crezut ca este ceva petrecut doar la nivelul tarilor comuniste, caci regimul era de asa natura (nu generalizez, vorbesc de familiile care si-au crescut copiii in intimidare si cu semne putine de iubire, din pacate, sint foarte multe)... vieti grele, parinti speriati si depasiti de situatie, lasati fara sustinere etc.

Insa am fost extrem de surprinsa sa constat ca aproape toti cunoscutii mei de aici, cu virste intre 20 si 70 de ani (care vin din toate colturile lumii!!)(cu exceptiile existente si in partea de lume in care m-am nascut eu, care au avut parinti care au considerat din start ca fiinta umana mica are nevoie de dragoste si de un respect profund pentru ceea ce este ca sa poata deveni un om echilibrat si iubitor la rindul lui) au trait cam ceea ce am trait eu si majoritatea cunoscutilor mei din celalalt colt al lumii. Desi contextele familiale si sociale sint categoric diferite.

Si atunci te intrebi fara doar si poate, ce i-a facut pe bunicii si parintii minoritari (si chiar daca ar fi 50%-50% tot mi-as pune intrebarea cum de unii au fost asa si altii altfel) sa traiasca altfel decit majoritatea? Si afli ca la baza au avut exact ceea ce cred, nu ca lipseste, dar ca ii acordam din ce in ce mai putina importanta, din multe motive, obiective sau subiective.

Vorbesc despre dragoste si respect, din nou. Copiii crescuti astfel au sanse mult mai mari sa se dezvolte sanatos si bine, sa aiba incredere in ei, sa stie cine sint. Si atunci vor oferi si ei ceea ce au primit, caci pentru ei ar fi normalitatea, nu exceptia.

Numai ca exista o conditie esentiala pentru a creste copii cu dragoste si in respect fata de fiinta lor. Si anume ca trebuie mai intii de toate sa le ai pentru tine insuti. Ori munca grea de acolo incepe... si educatia ta si a copilului tau la fel.

XIO spune:

nelia, eu nu am fost niciodata batuta, deci nu din cauza asta era altceva.