Un deceniu de reusite… si o noua evolutie.(2)

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Raspunsuri - Pagina 3

dana vio spune:

Citat:

citat din mesajul lui Eleni

Ideea este ca m-am autoeducat sa nu ma plang. Am avut exemplul bunicii, al mamei mele, femei care s-au luptat pentru fiecare lucru si nu s-au plans. Am in jur oameni care se plang, cer ajutor, se smiorcaie, primesc ajutor, sunt protejati.
Pe de o parte ma enerveaza sa le vad (de obicei sunt femei) asa "neputincioase". Si mereu ajutate si protejate si compatimite. Pe de alta parte, asa e normal, stiu asta: sa ceri ajutor daca te simti depasit. Eu nu cer. Eu pot. Eu ma descurc. Eu nu ma plang (dar ma frustrez din cauza asta). Abia de curand am invatat sa mai spun si da atunci cand mi se ofera ajutor. Si am reusit chiar ca de cateva ori sa cer ajutor (in situatii domestice de multe ori). Dar buba e ca la mine s-a sedimentat obisnuinta de a duce cu "demnitate" (zic eu) toate necazurile... si nu reusesc sa descarc nicaieri suferinta. O tin acolo, o ingrop adanc. Nu stiu sa plang (zici ca sunt un copil din ala rasfatat care se chinuie sa planga, aproape prefacut). nu stiu. Si uneori am groaznic de multa nevoie sa plang cu suspine, sughituri, muci si lacrimi... sa plang si sa trec mai departe. Ei bine, in afara de un vaitat ingrozitor, ca de lup, nu-mi iese altceva. E ca si cum mi-a paralizat "plansul", as vrea, dar nu pot.
Mai mult, ma trezesc constant cu zambet si cu aceleasi 2 versuri in minte: Azi e un curcubeu, deasupra lumii sufletului meu. Asa ma simt, asa ma trezesc diminetile. O parte din mine are nevoie sa planga pana adoarme, cealalta parte are numai curcubee in cap si a3a parte isi vede de treaba si de proiecte (ca cineva trebuie sa si munceasca din acest "trio").

Elena & Maria Bucuria

As putea sa le iau pe puncte

, dar nu-i cazul.
Nu mai ai(?)/avem varsta la care sa (ne) plangem, acum suntem la varsta la care trebuie sa actionam. Te-ai autoeducat sa nu plangi? Sau sa nu mai plangi? Eu am facut parte din acea categorie care au plans cu sughituri si suspine (nu m-am plans), dar pana la urma tot eu a trebuit sa rezolv problema. Acum n-as mai putea scoate o lacrima sa ma tai! Cum zice colega mea de birou: sunt prompta si eficienta, dar mai trebuie lucrat la ton.

Sunt cam dictatoriala.

Azi e un curcubeu, deasupra lumii sufletului meu. Asta este extrem de frumos. Este o mantra excelenta.

Alexandra Maria
14.12.2007

Eleni spune:

Eu nu plang. Decat foarte rar, numar pe deget datile cand am jelit. Iar plans din ala sanatos, cu de toate, niciodata.
Si ii intuiesc valoarea terapeutica... uneori imi vin lacrimile in ochi ca la desenele japoneze, si gata... asta a fost tot. WTF?!
Nu e deloc normal si lucrez cu terapie la asta. Pana si azi la psiho, tot asa, mi s-a dus lacrima pana la rimel si gata... pfoaaa...

Iar de vaicarit, nu condamn, pur si simplu si asta poate fi o cale de "descarcare". Mie nu-mi iese.
Stau si belesc ochii in fiecare dimineata la curcubeul ala !

carolinah spune:

Citat:

citat din mesajul lui Eleni

Anca, ai un personal stalker? care e faza cu dezaprobarile?
Lau2, eu sunt cel mai tolerant om din lume, dar pe subiectul asta (al meu) ma deranjeaza vendettele. Asa ca ia-ti nervii si dezaprobarile si ramai la usa, bine? poti sa tragi cu ochiul poate inveti ceva... poate transmiti altora, dar te rog ... respecta-mi alegerea!

Elena & Maria Bucuria

Cand sa ma uit cine a dezaprobat-o, am dat si eu dezaprob. Sorry (cenusa-n cap)

carolinah spune:

Ref la neputinta de plans. Asa era mama mea cand eram noi copii. Nu am vazut-o niciodata plangand, acum realizez... Terapie insa n-a facut, si acum este deja de 6 ani pe medicamente antidepresive, cu internare etc etc. Nu stiu daca are legatura, insa banuiesc ca da.

Eleni spune:

Eu cred ca are. Ca astea se aduna undeva si apoi ies la suprafata printr-o suferinta fizica (psihica medicala)... Sunt "catindatul" ideal, eu m-am prins din vreme, sper sa reusesc sa rup barajul.

luisa1983 spune:

Apropo de plans, n-ati plans de bucurie sau de fericire?

Conform unor teorii, plansul este un fel de limbaj, care permite unui individ de a comunica cu lumea exterioara, sa inteleaga cine este la un moment dat. Din anumite motive , cateodata esti obligat sa zambesti si sa-ti franezi mania, de a te ascunde in spatele unei masti,acest lucru ducand la a invata sa nu plangi.

Plansul de multe ori poate insemna ca esti obosit si mai ales deprimat,in acest caz,cam toti cautam un loc retras unde sa ne descarcam sau sa ne relaxam.Somnul de noapte este foarte important de a gasi un bun echilibru psiho-fizic.

Sunt destui care folosesc lacrimi pentru a transforma sentimentele de vinovatie in altele sau oameni care folosesc plansul pentru a primi o atentie sporita intr-un context.Altii in schimb isi exprima mai bine dorintele lor in cuvinte clare, dand dovada de maturitate fara a utiliza trucuri sau smecherii.

De asemenea, a nu plange niciodata nu este un semn pozitiv, deoarece organismul este lipsit de o supapa de siguranta foarte importanta. Un astfel de comportament are radacini din copilarie. Unii copii, in special baietii, au fost tachinati cu fraze de genul : "Tu esti un fatalau?!". Acestia simt lacrimile ca pe ceva umilitor si invata sa-l controleze. Altii, insa, au crescut crezand ca lacrimile sunt o slabiciune si se simt obligati sa nu planga, astfel incat sa nu dea "satisfactie" cand parintii sunt prea stricti.

Eleni, cand ,,am chef" sa plang si nu pot (mi s-a intamplat, de aceea te inteleg si te aprob) , ca sa ma descarc ma uit la un film din 2(sunt anumite filme) .

Eleni spune:

Hai ca s-a schimbat si anotimpul de cand nu am mai scris la subiect. Si azi, pentru ca sunt singura la birou am muncit in 4 ore cat altadata in 12-13 ore... am fost extrem de eficienta, de linistita, de concentrata, fara distrageri provocate de colegi, clienti, curieri, telefoane...asa ca imi permit luxul sa stau jumatate de ora sa scriu 2 vorbe despre noi.
Eu de Craciun sunt isterica. E perioada in care ajung acasa doar sa ma spal si sa ma schimb, asa ca Maria este oarecum de capul ei. Stie ce inseamna Decembrie pentru mine, i-am explicat si i-am aratat pe calendar perioada mea de “criza”, se descurca singura cu temele si cu ghiozdanul fara sa stau pe capul ei. Desigur nu invata suplimentar nici macar un rand, dar am acceptat ca Maria nu sunt eu, si prin urmare am renuntat sa mai visez coronite de premianta. Ma bucur ca ea e vesela si fericita, ca merge cu drag la scoala, ca nu se supara cand iau colegii ei calificative mai bune (eu eram asa o ofticoasa perfectionista, Jesus, noroc ca m-am schimbat).
De cand am inteles ca ea e diferita de mine si ca orice as proiecta asupra ei, ea clar are alta viziune, ne intelegem mult mai bine. Am acceptat amandoua niste reguli de convietuire si lucrurile merg nesperat de bine. Eu nu ma mai crizez de fiecare data cand vad ca nu face nici macar un rand in plus fata de ce i-a dat scoala si ca face temele doar in preziua materiei respective, eventual seara dupa ce e gata obosita, cand isi aminteste in drum spre perna ca avea ceva de facut. Dar in loc sa ma oparesc cum faceam, nu zic nimic (ma rog, ma invinetesc dar imi musc limba si imi perforez obrajii sa tac) si vad ca functioneaza. Mai bine decat inainte cand ii spuneam de 20 de ori pe ora sa isi faca temele, eram cumplita, ma enervam si pe mine cand ma auzeam.
Nu mai tarziu de ieri, a petrecut 20 de minute sa isi faca temele la engleza si vreo ora si ceva sa se pregateasca pentru o petrecere la care mergea. Copilul are niste prioritati, altele decat ale mele. SI a fost la petrecere, am luat-o seara si am plecat impreuna acasa, si ne-am sfatuit ca fetele cand eram amandoua cu capul pe perna, caci ii placea de sarbatorit si nu era sigura cum sa actioneze. Cu o zi inainte avusesem o discutie legata de asta in care ma intreba cum sa se poarte in relatia cu baietelul asta. Si i-am spus ca eu incurajez pe toti sa se poarte cum simt dar ca toti oamenii care primesc usor si repede niste lucruri, se satura la fel de repede de ele. Si a inteles. La petrecere mi-a spus ca a fost discreta si rezervata si in acest fel a venit sarbatoritul la ea sa o intrebe cum se simte la party si sa ii tina companie. Si iata cum strategia a functionat. Si stateam amandoua aseara fata in fata si povesteam si radeam... si mi-am dat seama ca nu conteaza deloc calificativele de la scoala, in momentul ala conta discutia deschisa si relatia pe care o aveam. M-am simtit atat de implinita.
Azi are alta petrecere. Si cand am plecat la birou ea dormea. M-a sunat sa ne sfatuim cu ce sa se imbrace, mi-a cerut o esarfa de-a mea, am rugat-o sa nu se machieze ca un clovn, si atat.
La sfarsitul lunii, si dupa ce trece si sfarsitul lumii, cand o sa intru si eu in vacanta mergem iar amandoua la hotel in Bucuresti. E traditia noastra dintre Craciun si Revelion, mergem 3 zile la un hotel fain in Bucuresti, unde sa aiba si piscina, si ne simtim turiste.

Pentru mine personal, lucrurile stau cum nu se poate mai bine. Socializez mult, imi verific constant sarmul si succesul, si cam atat. In continuare nu-mi trebuie cineva care sa ma completeze. Caci nu-s deloc descompletata, sunt atat de bine in pielea mea... In continuare am ditamai curcubeul deasupra...
Problema cu neputinta sa plang ramane, stiu ca blochez emotiile indiferent ca-s pozitive sau negative, lucrez la asta. E primul pe lista de TO DO, bine?

GoldenBrown spune:

Draga mea, te imbratisez. Imi pare rau de angoasele care vin, dar e bine ca le scoti afara, e bine sa plangi, sa nu le tii ascunse.
Cat despre o alta relatie- recent am dat peste o carte interesanta, se numeste " Cele 5 limbaje ale dragostei", de Gary Chapman, si am avut o revelatie.. Nu e neaparat necesar sa treci prin aceleasi lucruri cu alt barbat.. Dragostea poate fi si altfel..
Cauta s-o rasfoiesti putin..
Te pup.