Un deceniu de reusite… si o noua evolutie.(2)

lorelei_19 spune:

Frumos ai povestit si tare amuzant. N-am fost niciodata in Roma, sper sa reusesc cat de curand, mi-ai facut pofta.

helbi spune:

mii de scuze buli, amvrut sa apas "aprob"...dar, se vede ca am nevoie de somn.Inca odaata, scuze!!

helbi spune:

Eleni, am stat pina la ora asta sa citesc cap-coada subiectul tau. Sunteti minunate si tu si Maria!

Eleni spune:

Buna dimineata. Ma declar coplesita de popularitate. Si depasita chiar. Primesc atatea mesaje frumoase si rupte din suflet si din viata si va multumesc pentru ele. Am o perioada atat de incarcata la birou si nu am vreme sa raspund personal tuturor. Ma straduiesc sa ajung sa o fac, dar daca nu ajung sa o fac, va rog sa nu va intristati, nu raman datoare, dar scriu atunci cand am vreme si o fac cu drag, nu din obligatie.
Refuz sa mai fac lucruri din obligatie.

Duminica am fost la film cu Maria, la Hotel Transylvania. Dupa ce am iesit din sala, primul lucru intrebat a fost: Mama, exista "zbiu" si in viata reala? "Zbiu" fiind termenul inventat de producator pentru "dragoste la prima vedere". I-am explicat cu fluturii din stomac... a fost dragut. Comparatia pe care ea a inteles-o a fost cu "starea de agitatie din stomac pe care o ai tu inainte de vreun test la matematica". A fost foarte explicita, a ras si a inteles. A fost tare fain sa vorbesc cu ea despre asta, m-am bucurat ca a ales sa ma intrebe.
Am deschis sertarul cu amintiri, m-a amuzat sa retraiesc niste emotii din scoala primara asociate unor colegi de clasa.

Sambata, in intentia mea onorabila de a face ordine in haine si carti, am deschid un dulap unde nu umbla decat foarte rar. Si am gasit acolo niste carti de cand eram eu mica, una din ele se numea "Jurnalul cu scoarte rosii", ceva carte sovietica, dar destul de haioasa... era varianta socialisto-sovietica a Insemnarilor unei pustoaice. Teme tratate similar, dar cu cuvinte diferite. Pe prima pagina scria data, era de pe vreme cand aveam si eu 9 ani. Maria a inceput sa citeasca cu frenezie cartea, desi scrisul e mic si sunt putine poze (astea sunt argumentele cu care imi declina mereu sugestiile de citit literatura, alta decat Monster High sau insemnarile unei pustoaice/jurnal de pusti, etc). Ieri a stat si a citit aproape jumatate din ea, imi povestea mamaie ca intra la baie si statea pe tron cate jumatate de ora pana ii amorteau picioarele, cu cartea in brate. Biata mamaie plangea cu un ochi, radea cu altul: plangea de dorul amintirilor - pentru ca si eu ma refugiam la baie sa citesc, si radea de bucurie ca o vede citind.
S-a intamplat natural, pentru ca renuntasem sa mai insist, devenisem enervanta si pentru mine. Iar datul de citit cu portia nu mi se pare o solutie, citeste sa scape de sarcina, nu citeste cu drag. Iata cum tot cartile mele dragi mi-au venit in ajutor.

Sunt o femeie fericita... FERICITAAAA! Tot Universul conspira in acest sens.

dana vio spune:

Este cu o fetita care isi citeste manualul de istorie in vacanta de vara? Ce mult mi-a placut cartea asta.

Alexandra Maria
14.12.2007

Eleni spune:

Dana, nu mai stiu, am uitat, am inceput si eu sa o recitesc, dar trebuie sa astept cand adoarme Maria sa i-o iau din mana si atunci adorm practic cu ea in brate (cu cartea... si cu Maria). Dar iti zic cand dau peste manualul de istorie...

Eleni spune:

Incep prin a-i spune Danei cu nu am reusit sa citesc din carte asa cum am promis... cad lata in drum spre perna. Dar cand voi afla voi reveni.

Si viata merge mai departe. Am avut un weekend in care am muncit aproape non stop si Maria a stat la tatal ei. Practic atunci cand reveneam de la munca ma ascundeam in cada cu clabuci cate o ora (e oaza mea de relaxare si comfort) dupa care dormeam. Am facut asta 3 zile la rand si chiar ma gandeam ca daca nu as fi avut-o pe Maria probabil ca as fi fost o carierista indarjita. Pentru ca eu daca imi rup niste ore, pentru ea le rup, eu sunt fericita cu munca mea. Si in mod evident as fi realizat probabil peste vreo 10 ani ce gol e la mine in viata... dar asta e alta discutie.
Duminica a venit acasa pe seara, ne-am pregatit de scoala... si ne-am reintrat in rutina. Si pentru cateva secunde luni seara m-am gandit: viata mea e chiar normala, nu s-a mai petrecut nimic care sa ma deraieze. Si m-am dus la culcare linistita (de cate ori zic asa, imi iese porumbelul, imediat mi-o iau). La 3 noaptea am auzit o bubuitura infioratoare in usa: cazuse bunica mea, pe care au cam lasat-o picioarele si isi sparsese capul in usa. Of, here we go again: sange, spital, schimbat pansamente... da, le-am dus pe toate la bun sfarsit ca un project manager eficient ce sunt.
Imi dau seama care e lectia mea, dar nu pot sa o invat: cand mi se intampla ceva nasol ma detasez si ma eficientizez. Rezolv treaba si ascund lacrimile si teama. Ma dedublez. Si bag sub pres suferinta. Asta trebuie sa traiesc. Si mi-este foarte clar ca nu am invatat inca lectia asta: eu nu stiu sa sufar si sa inchid suferinta suferind. De mica am bagat sub pres lucrurile care ma faceau sa sufar si s-au cimentat acolo. Si pana nu invat sa sufar, nu inchid poarta asta... Am realizat scriind aici exact ce am de invatat. Mai ramane sa incerc sa dau jos armura. Nu stiu sa plang pana nu mai am lacrimi si gata, sa treaca: nu mi-am plans mama, cainele, ratarile din dragoste sau din viata profesionala. Nu. Am mers mai departe. Dar astea le duc dupa mine neinchise...

P.S Si nici nu-s deprimata azi, e pur si simplu o realitate cu care ma confrunt.

portocalia spune:

Eleni, te citesc, de obicei. De data asta, simt nevoia sa scriu o replica auzita recent si la care am rezonat extraordinar. (e zisa de Sima, brokerul auto-exilat, dar posibil ca si el s-o fi furat de la altcineva, sa fi fost un quote, adica). La intrebarea "sunteti deprimat?", a raspuns Sima asa: "nu, nu sunt deprimat. deprimati sunt oamenii care nu stiu sa fie tristi. eu sunt doar trist acum".

Marina spune:

era si culmea sa te pierzi cu firea si sa te apuci de simtit dureri si de suferit taman in caz de urgenta. Zi sarumna ca esti asa si reusesti sa-ti gasesti sangele rece cand e cazul. cum era sa stai cu bunica cu capul spart si sa te intrebi ce sa faci si de unde sa apuci problema.

In alta ordine de idei am vazut jumatate din lumea asta , Roma este in continuare orasul meu favorit m-as intoarce oricand sa-l vad. E drept ca am apucat sa-l savurez, imi amintesc ca a fost o vreme superba si l-am luat incetisor la pas vreo 3 zile.

Eleni spune:

Ideea este ca m-am autoeducat sa nu ma plang. Am avut exemplul bunicii, al mamei mele, femei care s-au luptat pentru fiecare lucru si nu s-au plans. Am in jur oameni care se plang, cer ajutor, se smiorcaie, primesc ajutor, sunt protejati.
Pe de o parte ma enerveaza sa le vad (de obicei sunt femei) asa "neputincioase". Si mereu ajutate si protejate si compatimite. Pe de alta parte, asa e normal, stiu asta: sa ceri ajutor daca te simti depasit. Eu nu cer. Eu pot. Eu ma descurc. Eu nu ma plang (dar ma frustrez din cauza asta). Abia de curand am invatat sa mai spun si da atunci cand mi se ofera ajutor. Si am reusit chiar ca de cateva ori sa cer ajutor (in situatii domestice de multe ori). Dar buba e ca la mine s-a sedimentat obisnuinta de a duce cu "demnitate" (zic eu) toate necazurile... si nu reusesc sa descarc nicaieri suferinta. O tin acolo, o ingrop adanc. Nu stiu sa plang (zici ca sunt un copil din ala rasfatat care se chinuie sa planga, aproape prefacut). nu stiu. Si uneori am groaznic de multa nevoie sa plang cu suspine, sughituri, muci si lacrimi... sa plang si sa trec mai departe. Ei bine, in afara de un vaitat ingrozitor, ca de lup, nu-mi iese altceva. E ca si cum mi-a paralizat "plansul", as vrea, dar nu pot.
Mai mult, ma trezesc constant cu zambet si cu aceleasi 2 versuri in minte: Azi e un curcubeu, deasupra lumii sufletului meu. Asa ma simt, asa ma trezesc diminetile. O parte din mine are nevoie sa planga pana adoarme, cealalta parte are numai curcubee in cap si a3a parte isi vede de treaba si de proiecte (ca cineva trebuie sa si munceasca din acest "trio").