Bebelusi din toata lumea

pisigri spune:

rrox, bine ai venit !

Este un momnent in care micuta japoneza este singura si se joaca cu un joc de-acela cu inele cu circumferinte diferite, cu o gaura in mijloc, care se pun pe bat. Ma rog, aia mica incearca, se enerveaza, reuseste, mai incearca si se enerveaza iar.
Primul impuls a fost cel pe care l-am avut si fata de fiica-mea: de ce n-o ajuta? unde-i ma-sa?ce face?

Apoi, am admirat ca micuta parea sa stie sa-si gestioneze singura nervii. se tavalea de doua ori, scincea de 3 ori dupa care revenea la activitatile ei.

aia era cu adevarat gestionarea sentimentelor (exprimat pretentios), sau era "renuntarea" aia de care am tot citit, cind copilul stie ca oricum trebuie sa se descurce singur?



IULIA va invinge CANCERUL

http://pisigri.blogspot.com/

Mami de Ilinca (5.03.2009) si 18+

rrox3 spune:

Pisi fetita este frustrata de nereusita, isi exprima frustrarea si revine la sarcina, insista. Asta ii creste toleranta la frustrare. Pe termen lung o va face capabila de efort sustinut, ca o mica japoneza ce e.
Nu e vorba de nici o renuntare in faza asta, copilul se lupta cu propriile limite, experimenteaza, nu are nevoie de grija sau protectie din partea parintelui.

nadaflorilor spune:

.

mai eu nu le am cu parentingul, asa ca se pare ca am o mare problema :))...eu din scena aia cu micuta japoneza am priceput ca bebe era plictisit, avea o prostie de bat care trecea prin doi covrigi de lemn...mare scofala (eu am vazut-o nimerind din prima gaura covrigului...a trecut batul si s-a terminat jocul...), apoi si-a spus hai sa "citesc" ceva...a luat carticica si a aruncat-o si pe aia (la cum sunt carticelele astea nici nu m-a mirat.. intorci 2-3 pagini si s-a terminat cartea...plictiseala mare domne... era mai interesant cd-ul ala stralucitor.... au mers cu ea in gruuri de socializare...organizata sa invete fata ce e aia..la final o vad in parc cand vrand sa se joace cu o instalatie a marait la copila de pe instalatie (o fi zis ceva pe limba ei...nu stiu..)..cealalta a maraiat-o inapoi si a rezultat ca nu s-a jucat cu nimic


la americani blazarea atinsese si pisica...macar la japonezi pisica avea chef de joaca......copilul american decat sa smotoceasca pisica a preferat sa faca un...caca...:))

ps. penibil mi s-a parut americanul "periind" copilul...

maria_alexia spune:

Ma bucur sa va gasesc la topicul acesta! Am vazut si eu documentarul cu ceva timp in urma si m-a impresionat foarte mult - deja aveam senzatia ca pricep destul de multe, ambii mei copii depasisera 2 ani

Asta fost o faza care m-a pus si pe mine serios pe ganduri. Interesant punctul tau de vedere. Concluzia mea fusese asa: bebelusa japoneza acumula atat de multa frustrare tocmai pentru ca era supra-stimulata, jocul ii fusese pus in mod clar la indemana in scop educativ, dar era prea mult pentru puterile ei actuale. De unde frustrare si nervisori.
Prin contrast, bebelusul african isi alegea singur, natural, jucariile, n-am vazut strop de criza la el.

M-a mai frapat faptul ca mamicile (mai putin cea mongola, care avea mult prea multa treaba pe cap ) se adunau in mod natural in cursul etapei de bebelusenie. La africani se vedea cel mai pregnant cresterea copilului in grup, si era bine asa, printre multe mamici si copii. Japoneza alegea si ea acelasi lucru: cursuri de dezvoltare a bebeilor, vizite in parc impreuna cu mamicile. Cu carucoare si accesorii hi-tech desigur
In aceeasi linie a tendintelor naturale de a creste copilul am vazut si vizita la zoo, ca o dorinta de a-l integra pe puiul de om in contextul mai larg. Toti bebeii erau la un moment dat inconjurati de animale. Japoneza - ce sa faca?? Vizita la zoo! Unde copilul a reactionat perfect natural la vederea tigrului. Instincul deformat era al mamei, care se simtea in siguranta in spatele geamului de sticla.

M-am tot repetat cu experienta japonezutei pentru ca mie ea mi s-a parut cea mai trista: cea mai indepartata de natura, de instinctele umane, viata cea mai tehnologizata cu putinta (amintiti-va de parintii izolati cu casti in urechi si ochii in monitoare din timpul sarcinii dar si dupa-aceea, spatiile ultra hi-tech pe care le parcurgeau...)

Americanii mi s-au parut ok (ma rog, au facut prostioare ), nu stiu cat de tipica e familia filmata, dar faceau eforturi reale sa duca o viata frumoasa, in armonie, natura...

Viata mongolilor era clar grea - marcata de munca multa, dar bebelusul era de un optimism si o fericire molipsitoare.

Iar africanii fix in stare naturala, milenara.

Concluzia buna e ca in final fiecare bebelus e pregatit pentru mediul de viata al parintilor: africanul sigur are imunitate beton, fizic ultra-rezistent, dar nu cred ca va intra la colegiu american (daca nu schimba ceva din stilul de viata). Si nici nu va deveni master al tehnologiilor, ca japonezuta. Dar nici japoneza nu va putea supravietui prea mult in mongolia sau africa.

Ar mai fi multe de spus, intr-adevar e un documentar plin de miez.

PS. abilitati motorii: la final, tot japoneza mergea cel mai chinuit.

maria_alexia spune:

De acord cu totul, pana la ultima fraza: nu cred ca asta e concluzia. Cresc intr-adevar, mersul si vorbitul sunt realizari de baza ale varstei, dar dincolo de ele se dezvolta fiecare mai mult pe partea care e stimulata. Iar aici sunt diferente mari din start. Iar viitorul - pe aceeasi linie mergand - le va fi cum spuneai tot tu :


nah, ca ma repezisem cu bucurie sa scriu, fara sa citesc cu atentie toate postarile voastre in care ati atins cam aceleasi teme...

maria_alexia spune:

aaa, dar n-ati spus nimic despre fazele dintre frati - delicioase!

din pacate nu-mi amintesc exact, dar parca africanului ii face un copilut mai mare ceva, se putea el pe urlat, mama rezolva situatia, apoi avea asa o atitudine de smecher victorios !!

ary_v spune:

Foarte interesant filmul. Africanca mie mi se pare mama ideala, calma, rabdatoare, contactul ei cu bebelusul e atat de intim, de puternic..
Copilul nu avea nici o jucarie, dar avea exact ce ii trebuia, nu l-am vazut niciodata frustrat.

Cel mai putin mi-au placut japonezii, iar in momentul in care face crizele de frustrare exact la asta m-am gandit: ca are o gramada de jucarii, dar de altceva avea nevoie si acel ceva ii lipsea.

Mongolezul nici mie nu mi s-a parut in pericol, nu m-a socat nimic.

Americanii, un pic prea grijulii, dar Ok.

Concluzia mea e va viata moderna si comoda ne face sa pierdem din vedere lucrurile importante in viata si ne pierdem bucuria de a trai si seninatatea printre prea multe jucarii pentru cei mici si pentru cei mari.

Ilinca_M. spune:

Asta a fost scena care m-a intristat cel mai mult din tot filmuletul, interesanta interpretarea data de rrox dar eu nu rezonez deloc cu ea; mie fetita mi s-a parut lasata acolo sa se plictiseasca, prea putin o interesau pe ea inelele alea, incerca sa faca ceva cu ele doar fiindca erau la indemana, eu cred ca simpla prezenta a cuiva acolo langa ea i-ar fi "taiat" frustrarile. Imaginea cu gogoshica aia frumoasa rostogolindu-se ca un gandacel cu picioarele in sus, fara nicio prezenta umana langa ea sa-i aline lacrimile, m-a suparat rau. Era o scena in care fetita pur si simplu a fost neglijata o bucata de timp, tac'su avea treaba la calculator, poate avea casti pe urechi, poate nici nu constientiza plansul micutei. In niciun caz nu o vad ca pe o "lectie buna": iaca, micule japonez, cum iti creste tie rezistenta la frustrare, asa se caleshte otzelu'!
La fel de enervanta mi s-a parut si activitatea aia "educativa" cu dusul la Zoo: copilei nu-i placea, era speriata, ma-sa nu si nu, hai sa ne distram cu fortza si sa ne "educam", ca doar am platit bilet, asa ceva.

Ilinca_M. spune:

Interesant ca unii percep situatiile prin care trece micul mongol drept periculoase, altii deloc...
Intr-adevar poate nu erau cine stie ce periculoase animalele alea, parca aveau si ele o anumita delicatete cand era vorba de o lighioana mica si neajutorata, nici eu nu zic ca l-ar fi putut omori, Doamne fereste, dar totusi sa te impiedici printre picioarele unor ditamai vaci cand ai cateva luni si te tarasti, nu e periculos deloc? Eu zic ca daca l-ar fi calcat o vaca pe corpusorul mic nu ar fi fost prea placut...Si eu am avut un caine cat un vitzel care n-ar fi facut rau nici unei mushte, dar de s-ar fi tolanit putin pe fata mea cand avea cateva luni, o facea placinta...de-aia spun ca nu animalele in sine sunt periculoase, ci lasatul NESUPRAVEGHEAT printre ele...
De cocos ce sa zic...verisoara mea are 40 de ani si are si acum fobie de gashte fiindca atunci cand avea 3 ani si ceva a iesit cu o felie unsa cu unt in curte si o gasca s-a repezit sa i-o smulga din mana, ciupind-o (amu nu stiu daca intentionat sau din greseala:))) si pana a avut vreo 14 ani vara-mea a tot plans si urlat cand vedea gashte:)))
Dar cand copilul e sus in remorca aia, la inaltime destul de mare si se ridica, poate pentru primele dati in picioare, nici atunci nu e periculos?...Ca fiica-mea a cazut din picioare, jucand fotbal, pe parchet si si-a facut la ceafa un cucui cat un ou de gasca, de mi s-a oprit inima in loc...

Aqai spune:

Practic, orice are potentialul de a deveni periculos. Ieri fii-miu cel mare si-a facut ditamai cucuiul fiindca in vestiarul de la piscina i-a alunecat un picior, s-a dat pe spate si s-a dus cu capul in perete.

asta iarna cel mic insista sa topaie pe scari si a alunecat pe o bucata de gheata cat palma si s-a dus cu fruntea direct de trotuar, care tocma ce fusese curata de zapada.

Daca gandim atat de mult in termeni de pericol, nu mai iesim din casa. Dar in realitate ne pregatim cum putem si Domnul cu mila. Nimeni nu are un nivel atat de mare de control asupra a ceea ce se poate intampla, de aceea e bine nu doar sa evitam pericolele ci si sa petrecem un pic de timp pregatindu-ne pentru ele si antrenandu-ne reactiile. De genul e de preferat sa pun mainile in fata cand cad cu fata de pamant. daca-mi fug picioarele pe gheata si ma duc pe spate, pun mainile in spate si-mi amortizez caderea (la asta devenisem eu experta in copilarile, altfel as fi avut fundul vanat toata iarna :)))

Copil fiind, la bunicii mei in batatura existau tot felul de animale. Era si un cocos din cei rai. Avertizata de "obiceiurile" zburatoare, m-am pregatit moral sa trec printre gaini sa ajung unde imi doream eu; l-am privit atenta pe individul cu coada lunga cum se pregatea, a atacat frontal, eu am asteptat si cand a ajuns in dreptul razei mele de actiune i-am aplicat un sut precis de a zburat ca o minge la 10 m. Aveam vreo 5-6 ani ce-i drept. vreo cativa ani mai tarziu eram incomodata de porci care isi aveau si ei ora de plimbare, si ca sa ajung la iepuri treceam printre ei. Unul s-a apropiat prea mult si am vrut sa-l imping cu piciorul; el de altfel obisnuit sa fie periat, nu stiu ce-a gandit, ca poate-s mancare si a dat sa muste din papucul meu. Mare greseala, fiindca am luat biciul la ei (sorry, iubitorilor de animale) si fiindca aratau toti la fel i-am troznit in parte. De atunci si pana la craciun, am trecut printre ei fara probleme, ca se dadeau la o parte cu viteza. Gastele le alergam la pascut la 3 ani.

My point is ca daca esti familiarizat cu anumite situatii ai reactiile potrivite. Familia aia din mongolia nu avea cum sa-si tina copilul la izolare; trebuia sa se integreze in modul lor de viata. Accidente se pot intampla in orice mediu, din pacate...




Happy now?