Pierderea unei persoane dragi

Ramonika spune:

mai e o problema care deriva din pierderile astea.
acum sunt totalmente terifiata de ideea sa nu pateasca ceva sotul sau fetita. fetita inca e mica, deci iese doar cu noi. insa sotul, orice intarziere ma panicheaza. acum am vandut masina sa ne luam una mai buna, el zice ca vrea sa mearga la Cluj, ca acolo se gasesc mai bune/ieftine. mi-e frica sa faca drumul asta. nu pot sa nu ma gandesc daca pateste ceva. nu stiu cum pot scapa de gandurile astea.

hannen spune:

Mama s-a dus pe 28 iunie.Pe 30 au inmormantat-o ,ce cadou minunat am avut la 33 de ani .Ce cadou pt. tot restul vietii.
Si eu am o imaginatie bogata si morbida si mereu ma tem precum ala din povestea drobului de sare.
Acum mi-e dor de casa si ma imaginez trecind pragul unei case goale.Ma intreb oare cum va fi sa nu o gasesc nicaieri.Eu nu am mai intrat in casa dupa mortea ei decat sa-mi iau valiza.Deci totul e inghetat in momentul mortii,momentul celei mai mari dureri.Nu stiu cum va fi sa ma intorc acasa pt. ca undeva in subconstient du tot mai cred si sper ca mama e acasa .

************************************
Whatever happens don`t let go of my hand!

magdaz_ina spune:

Eu nu cred ca trecem peste durere ci cred mai degraba ca la un moment dat putem alege sa renuntam la ea.
Unul din momentele in care putem alege sa renuntam la durere poate fi atunci cand ne dam seama ce pierdem in timp ce ne traim durerea (momente placute cu copilul nostru, cu prietenii, cu familia, cu cei din jur).
Un alt moment in care putem alege sa renuntam la durere este atunci cand realizam ca cei din jur dragi noua sufera si ei asteptand sa revenim alaturi de ei.

incognito spune:

Tata a murit subit,la 57 de ani,intr-o dupa-amiaza de 9 iunie dupa ce am vorbit,am ris,am facut planuri si am mincat din farfuria lui si am baut din paharul lui ca atunci cind eram copil,caci la el totul era mai bun.Si eu sint singurul copil la parinti.A murit privindu-ma si asta nu uit...Si altele nu le uit...
Au trecut trei ani de atunci.Nu m-am impacat cu gindul,nu am acceptat.Evit sa ma gindesc la el.Imi spun ca e plecat pe undeva,pe la pescuit si va veni acasa.La cimitir merg foarte,foarte rar.Acolo e realitatea.Si ca sa pot merge inainte eu...ocolesc realitatea asta.Ma si tem sa spun ca mi-e dor de el caci e dorul atit de mare incit simt cum imi taie respiratia,cum ma sufoca.Iar eu nu am timp pentru asta,am datoria sa merg inainte,sa-mi cresc copiii,sa traiesc.
Si eu ma gindesc ca ne vom intilni iarasi,ca e numai o separare temporara.Oricum,pentru mine tata traieste.Este viu,este viu in sufletul meu si e tot ce conteaza.
O mai am pe mama si asta imi mai da putere.Imi mai creeaza impresia unei familii,e vorba de familia mea nativa.Mi-e frica sa ma gindesc cind nu va mai fi si ea.
Doliu am purtat numai cinci luni.L-am dat jos pentru ca pur si simplu nu am mai suportat,plus,copiii mei erau tristi si ma tot intrebau cit mai dureaza sa imbrac si haine colorate.
In schimb,in toata perioada asta de trei ani,2-3 zile din saptamina le imbrac in negru.Uneori,chiar una-doua saptamini la rind,nu stiu de ce,asa simt.Sint zilele in care am mai multe ginduri si am impresia ca asa am spatiu si timp sa ma gindesc.
Altfel,merg inainte.Trebuie.

Incognito

mami de Ioan si Ioana-06.01.2003

softurela spune:

Fetelor m-ati facut sa plang. Condoleante !
Mama a murit acum o luna jumatate si desi am avut o relatie speciala (era genul de om cu care nu se putea altfel) parca am trecut mai usor decat la moartea bunicii.
Cred ca in cazul mamei, credinta ei a facut diferenta. Am avut si am in continuare sentimentul ca e pe maini bune. Traiesc cu regretul ca nu mai e langa mine (nu stiu daca am fost vreodata desparite mai mult de o luna) dar asa cum zicea si ea, e planul lui Dzeu.
Chiar si inmormantarea a facut din plan, dar si ce a urmat dupa. Viata mea s-a schimbat in bine, la fel si a multor altora care au fost martori la povestea ei.
In ultimele 2 saptamani din viata, cate 20 de persoane/zi veneau si o vizitau. Era epuizata dar ea vroia sa ii vada si sa-si ia ramas bun. Unii nu se puteau abtine si plangeau dar ea ii incuraja si le spunea atatea lucruri frumoase despre Dzeu.
O experienta pe care nu cred sa o mai traiesc vreodata, am invatat multe de la mamica mea. Inca imi suna in minte vocea ei "Mi-e dor de cer, nu-mi pasa de durere, Oriunde as fi nu e decat un pas, Prin care urc spre marea mangaiere, Ce-o voi gasi la Tatal meu, acas' "
Asta era cantecul ei preferat care m-a ajutat enorm sa trec peste durerea despartirii.

Va pup fetele...si va doresc multa putere...lacrimile nu ma mai lasa sa scriu....


Mami de fetite: Diana (15.dec.2007) si Bianca (15.iun.2010)

Nasterea unui Miracol: http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=134518

RAMONELLA spune:

Offfff,nu ma pot opri din plans...toata viata mi-a fost frica sa nu pierd pe cineva drag...si uite ca mama e bolnava...niciodata nu m-as fi gandit ca ni se poate intampla asta...niciodata...si nu stiu cum voi reactiona daca se va intampla ceva....

Ramonika spune:

Ramonella sanatate multa mamei tale. nu stiu ce boala are, insa nu stie nimeni cat ai de trait. unii traiesc bolnavi ani de zile, altii mor sanatosi in accidente stupide. deci nu te hazarda sa te gandesti la moarte. bucura-te din plin de momentele cu ea si construieste-ti amintiri placute cu ea.

softurela ma bucur sa aud de persoane care reusesc sa priveasca moartea ca pe ceva nu atat de infricosator precum o vedem majoritatea dintre noi. cred ca doar o credinta puternic inradacinata in Dumnezeu iti poate aduce asemenea liniste inaintea mortii. ma bucur ca se poate si asa.

incognito nici nu stiu cum e mai bine. e mai bine sa fugi de realitate, sa o ignori cat poti, sau sa o infrunti, chiar daca asta inseamna o perioada de chin sufletesc, iar apoi impacarea cu situatia. chiar nu stiu. eu deocamdata ma zbat intre negare, furie, neputinta si uneori acceptare, resemnare, toate acestea le traiesc aproape zilnic. nu stiu ce va fi pe viitor.

magda ai dreptate, insa etapele trebuie traite fiecare la momentul ei, si nu cred ca e bine sa sarim peste vreuna, pentru ca ne va izbi cand ne va fi lumea mai draga. deci toate la timpul lor.

hannen e greu sa dai fata in fata cu realitatea crunta. trebuie musai sa mergi acolo?
ai avut cu cine sa-ti impartasesti durerea? mie mi se pare greu sa nu am cu cine sa o impartasesc. sotul e bine-mersi, cu glume ca de obicei, cu viata pe care a trait-o dintotdeauna, parca mi-e si jena sa mai aduc vorba de mama.

gusta spune:

Ramonika pe mine m-a ajutat sa merg mai departe puiul mic si gandul ca tata nu si-ar dori ca mie sa imi fie rau.Stiu ca am plecat in Ro fulger pe 2 februarie si pe 16 a murit l-am ingropat pe 19 si pe 20 am plecat in olanda iar urmatoarea zi m-am dus la munca,nu am stat o zi acasa nu am vrut am avut perioade cand nu puteam sta singura in casa si trebuia sa ies afara ca mi se facea rau.Acuma m-as baga intr-un dulap si nu as iesi de acolo.

Incognito asa si eu zic ca tata e acolo numai ca nu are timp sa ma sune sa il aud ,e cu treaba lui .

AM momente cand vreau sa plang dar numai am putere ,dorul ma chinuie rau si ma intreb oare cum ar fi aratat acuma,ore ce fac eu ii place nici eu numai stiu cate intrebari imi pun ,dar stiu ca cei din jur nu ma inteleg cum inca mai sufar.

De doliu stiu ca puiul m-a rugat sa numai imbrac negru dupa 4 luni ca nu ii placea si stiu ca de ziua mea pe 15 iunie am imbracat o fusta verde si cand m-am vazut in oglinda dupa imi timp imi venea sa o rup de pe mine.Asa ca am luat-o incet cu culorile si acuma am momente cand merg in negru .

magdaz_ina spune:

Asa este !

Ramonika spune:

vinerea viitoare se implinesc 40 de zile.
ma macina gandul cu doliul. nu stiu ce sa fac in continuare.
urasca hainele astea negre, mai ales ca am putine si cam tot pe alea le imbrac...
pe de alta parte, parca simt ca as trada daca renunt prea repede la doliu, mai ales ca sunt singura urmasa si daca nu port eu doliu, chiar ca nimeni n-o sa mai poarte dupa ea.
chiar nu stiu ce sa fac.