Pierderea unei persoane dragi

emanouela spune:

Multumesc pentru gandurile bune
Ramonika...acorda-ti timp si va veni si acceptarea. Uneori, si eu, accept ca nu mai este, alteori nu. Sunt absolut normale etapele prin care trecem si ca prim pas spre acceptare pe care il faci, e faptul ca vrei sa vorbesti despre asta

Ramonika spune:

pasajul citat e adevarat, insa oricat "te-ai pregati" pt. momentul asta, parca tot nu esti pregatit cu adevarat niciodata.

tata a avut cancer la colon, de cand s-a operat pana a murit au trecut 6 luni, deci 6 luni de "pregatire" dintre care ultimele saptamani cu durere multa si morfina, insa la moartea lui tot am suferit ca un caine, cum se zice.

mama avea virusul hepatic "C" de peste 30 de ani in sange. ea stia ca i se va trage moartea de la asta, insa tot speranta moare ultima si tot am sperat ca o va mai duce si cu ciroza hepatica.
a fost internata de mai multe ori si a iesit mai binisor din spital. speram ca si de data asta va fi la fel. n-a fost sa fie...

crisspy spune:

Condoleante pentru pierderea suferita, inteleg ce este in sufletul tau.

Acum 4 zile s-a implinit 1 an de la moartea tatalui meu (63 ani)...a fost un soc pentru toata lumea.

Nici acum la 1 an de zile nu constientizez sau nu vreau ca nu mai e printre noi, mi-l inchipui ca sta la el acasa si asteapta sa mergem in week-end-uri cu copii.

Si da, si eu l-am invinuit ca a plecat prea repede dintre noi, eu eram insarcinata cu fetita in 7 luni si atat de rau imi pare ca nu a apucat macar sa o tina in brate.

Si m-am invinuit si pe mine pentru ca daca nu eram insarcinata as fi putut sta internata cu baietelul meu care la momentul respectiv era in spital la Matei Bals (unde eu nu aveam voie sa stau fiind insarcinata, a stat mama mea cu el). La o zi dupa ce mami s-a intors la el a suferit un atac cerebral, parca a asteptat-o sa vina acasa.

Eu nici macar nu am apucat sa-mi iau ramas bun de la el, internat fiind era inconstient. Nici macar nu m-au lasat sa stau noaptea cu el ca sa nu-mi afecteze sarcina.

Nu o sa uit niciodata momentul in care mami cu fratele meu au intrat pe usa in dimineata zilei de 15 iunie 2011 la ora 6 sa-mi spuna ca tati nu mai e.

Ramonika spune:

voi cat timp ati purtat doliu dupa parinti? ma refer doar la hainele negre.

emanouela spune:

9 zile. Doliul e in sufletul meu.

Ramonika spune:

e ok emanouela, eu te inteleg.si eu sunt de principiu ca doliul il porti in suflet.
la tata am purtat 40 de zile.
acum chiar nu stiu. 40 zile sigur voi purta, insa cand vad cazuri in jurul meu care poarta 1 an pt. parinti/soti, parca imi da de gandit.

hannen spune:

emanouela,condoleante!
Deseori mi s-a zis(si m-am gindit si eu dar nu am ajuns la nicio concluzie,ca da sau ba) ca e mai bine asa ("asa" fiind boala...timpul pt. a te pregati sufleteste) decit fulgerator,un accident de masina.Ceva de genul "gindeste-te ca daca dadea o masina peste ea sau ii cadea ceva in cap ..." ma scot din sarite comparatiile astea,ideile astea timpite.Persoanele astea nu inteleg ca oricum ar fi socul e la fel,durerea e la fel,pierderea e aceasi...si nu mai esti ce ai fost ,nimic nu mai e cum a fost.

Azi am o zi grea grea.Exact asa ma simt psihic ,care psihic se rasfrange asupra fizicului.De dimineata abia pot mima ca vorbesc.am o durere si un gol si nu le pot localiza,ma intreb ce-i cu mine .de ce sunt asa trista ,de ce ma doare sufletul,de ce ma dor toate in mine.Si stiu,desi evit si ma amagesc ca-s obosita (e adevarat,sunt si foarte obosita) ,dar stiu pt. ca gindul meu e numai la EA!
Sunt perioade mai calme si sunt perioade atit de tulburi.
Se zice ca timpul estompeaza durerea.Hmmm,mai am un an sa vad daca pragul de 2 ani aduce putina alinare ,apoi ma pronunt.Deocamdata e din ce in ce mai greu .Si mi-e ciuda ca nu,timpul nu a adus alinare.
Astazi am cautat vechiul telefon unde am multe poze si filmulete cu mama.Vroiam sa o aud!Si-am auzit-o!si-am plins ,si pling de dimineata pe bucatele dar inca n-am reusit sa pling din tot sufletul,sa ma descarc.Nu pot la munca,nu pot acasa,nu pot in masina (ca ma apucase in parcare iar conducind mi-am focusat atentia pe altceva ca sa nu intru in vreun parapet de beton )nu pot "la padure"...pt. ca padurea mea nu-i asa de departe ca sa nu ma auda vreun trecator.
Da,azi n-am putut sa pling din suflet.Desi acum imi curg lacrimile siroaie .Ma doare sufletul.Mi-e dor imens de mama.Ma doare dorul!Ma ucide!
Nu pot sa cred!Nu-i posibil!

Si uite asa ma invirt in fel si chip.Si nu mai vreau sa aud "asta e,asa a fost sa fie.toti ne ducem.intr-o zi ne intilnim..."
Vrajeli.Eu ACUM vreau sa o vad pe mama.
Eu ACUM vreau sa o aud!Eu acum vreau sa ma stranga in brate!

Si nu se mai poate!

Vreau sa ma descarc si cred ca-s egoista pt. ca descarcandu-ma poate va fac voua rau.Am vrut sa o sun pe sor`mea.Am amanat,apoi am sunat si nu a raspuns.A trecut impulsul de moment si ma gindesc ca poate e mai bine.nu vreau sa-i fac si ei rau.Pt. ea e si mai rau si mai greu.
Gata,m-am balacit cu totul iar.Sper sa simt o oarecare usurare.

Ah,btw.Marti noapte am visat-o .S-a ridicat din sicriu si mi-a zis "Vino sa te pupe mama de buzata"(asa imi zicea,credea ea ca am buzele carnoase) si m-a apucat cu amandoua mainile de cap,m-a tras spre ea si m-a pupat pe gura cu un foc si-un dor de nedescris.si apoi s-a asezat la loc,moarta ca toti mortii.
Si de atunci ma perpelesc continuu.Oare de ce?Ce inseamna?....

************************************
Whatever happens don`t let go of my hand!

Cristina_C spune:

Fiecare cu socotelile si obiceiurile lui, Ramonika. Sunt unii care poarta o zi sau nu poarta deloc, altii care poarta ani intregi. Dar si eu iti spun ca e irelevanta perioada, durerea ramane oricum in suflet. Eu am purtat vreo doua luni, la inceput doliu-doliu si apoi semi-doliu (negru cu putin alb si gri), oricum, culori mai sobre, apoi am revenit la culorile obisnuite, chiar ca nu conteaza...

emanouela spune:

Ramonika...Poarta cat simti tu... nici pentru mine nu conteaza, din partea mea si la inmormantare m-as fi imbracat in alb, pt ca tata detesta negrul si pe noi ne boscorodea cand ne vedea imbracati in negru iar undeva in mentalul meu am intiparit ca alb este mai potrivit pt doliu, pt mine alb e puritate (stiu, is dusa ), dar... De mama mi se rupe sufletul...ea a fost in depresie din cauza hainelor negre, dupa moartea bunicului, dupa la cateva luni bunica mea...a purtat in total 1 an si ceva....tin minte ca acum vreo 4 ani, disperata de atata negru, le-a aruncat pe toate ....si era furioasa, iritata...pt ca se saturase, nu mai putea...
Hannen...>:D< socul e acelasi, finalitatea e aceeasi...persoana nu mai e, pierderea e aceeasi...ce nu e acelasi lucru, e acceptarea. Pe langa asta, mai apare si revolta, furia, indignarea ... e o incalceala de sentimente contradictorii. Mie una nu-mi faci rau, ma simt chiar bine ca pot fi printre ochii care citesc durerea ta si macar pot sa te imbratisez virtual...asa ca , descarca-te...face bine

Ramonika spune:

hannen te imbratisez si eu.
la fel mi se intampla si mie. parca nu pot sa plang cat/cand vreau. acum 2 seri m-a luat jalea si simteam nevoia sa bocesc in hohote. dar am plans "in surdina", cum s-ar zice. fetita mea de 2 ani jumate tot si-a dat seama si imi zicea "nu mai plange mami" ce sa fac?
stiu ca "trebuie" sa accept, sa ma impac cu ideea, sa trec mai departe, insa nu pot, inca nu pot sa ma impac cu gandul ca n-am s-o mai vad niciodata.
durerea pierderii e la fel, indiferent de cum s-a produs moartea. insa totusi eu ma "bucur" ca n-a murit sanatoasa intr-un accident stupid. intr-un fel sunt mai impacata ca am fost langa ea in ultimele minute de viata si am avut sansa sa-i spun ca o iubesc. sper sa fi murit si ea impacata.

hannen - intr-adevar timpul aduce alinare. acum depinde de la caz la caz, la unii mai repede, la altii mai tarziu. nici nu stiu cand m-am "alinat" cu adevarat dupa moartea tatalui. chiar nu pot defini un moment anume. insa stiu ca un an de zile m-au urmarit visurile cu el, si acum mai visez, insa mai rar.

simt neputinta, simt ca traiesc un vis urat din care astept sa ma trezesc, simt furie ca altii au parinti si la 60 si ceva de ani si eu, la nici 34 i-am pierdut pe amandoi.