COPII DIFICILI SAU SITUATII DELICATE

iulia_b spune:

Ok ca nu smulgi copilului jucaria ca s-o dai altuia, dar asta pt ca ei trebuie sa invete sa gestioneze singuri astfel de situatii si nu pt ca ai muncit pr jucaria aia. Mie-mi suna total aiurea acest argument.
Si daca cumva unii nu stiu, toti copiii sunt dragalasi, pocesc cuvintele de-ti vine sa-i mananci, sunt empatici, dragastosi, isi iubesc parintii etc. Dar fiecare se manifesta in felul lui, eu nu ma astept sa fie toti la fel, sa reactioneze toti la fel, pt ca si adultii nu sunt trasi la indigo, chiar crescuti in aceleasi familii. Unii fac crize, altii nu, asta nu inseamna ca au vreun defect, ca sunt abuzati sau ca nu sunt la fel de copii.

Ramonika spune:

Victoria m-a intristat mesajul tau.
mi-a adus aminte de o faza din copilaria mea, eram in clasele primare si aveam o serie de animalute de plastic, cum se gaseau pe vremea aia, si o pisica neagra din panza, un fel de plush... preferata mea. ma jucam zilnic cu animalutele, vreo 10-12 la numar.
intr-o zi nu le-am mai gasit acasa, nici una. parintii m-au anuntat senini ca ei au decis sa le dea la niste copii saraci pe toate, pentru ca ma jucam prea mult cu ele si trebuia mai degraba in timpul ala sa invat. asta in conditiile in care nu eram codasa clasei, ci din contra, printre primii.
mi s-a rupt sufletul, mai ales pt. pisica aia neagra. in ciuda plansului si a rugamintilor, tata nu s-a dus sa recupereze jucariile, ii era jena sa le ceara inapoi.

Victoria_mami spune:

nu am inteles niciodata gesturile astea si cu atat mai putin de cand sunt si eu mama. Panda meu era portocaliu cu cercuri albe pe labute. Mi-l cumparasera intr-o iarna cand trebuia sa ma interneze la spital cu pneumonie. Eu ce nu inteleg e de ce nici mami nu zicea niciodata nimic??? Si uite-ma femeie in toata firea, la 35 de ani, inca ma gandesc cu nostalgie la panda meu. Probabil ca e o lectie buna, macar am invatat sa nu-i fac niciodata Victoriei asa ceva, desi am si eu porniri din-astea generoase pana acum am reusit sa ma controlez.
Eu chiar am invatat-o sa nu lase alti copii sa-i ia jucariile din mana, sa le spuna "O primesti cand eu nu ma mai joc". Statea si ea (deh, copil singur la parinti, neobisnuita sa-i smulga nimeni jucariile, statea sa-i ia alti copii jucariile din mana si nu reactiona; am intervenit eu de cateva ori, apoi am invatat-o sa puna jucaria la spate daca alt copil vrea sa i-o ia din mana; poate suna egoist, rautacios, cum o fi, dar nici nu vreau sa o vad ca poate veni oricine sa-i ia orice din mana si ea nu reactioneaza. Mai ales ca incepe gradi din septembrie si vreau sa stie ca NU e corect sa-i smulga altii jucaria, si in acelasi timp, nici ea nu poate sa smulga jucaria altui copil, ci trebuie sa ii spuna copilului: "Cand te plictisesti, pot sa ma joc eu, te rog?" Am fost la gradi intr-o dupa-masa, la 'porti deschise' si ea se juca cu singura foarfeca de pe masuta, taia platilina (asta dupa ce ceruse educatoarei voie) si fetita de langa ea ii spusese mamei ei ca si ea vrea sa taie plastilina; Victoria s-a intors si i-a spus mamei fetitei ca 'poate sa aiba foarfeca mea." Am fost asa mandra de ea ca imparte! Fara ca eu sau mama fetitei sa intervenim.

_
Mami Nadia si Daddy lupta impotriva leucemiei, impreuna cu Printesa Victoria Isabella 22.05.2008

VICTORIA

Adriana_78 spune:

Buna,
am citit si eu subiectul, pt. ca si eu sunt pusa des in situatii cand nu stiu cum sa procedez mai bine si nu-mi strica sfaturi ( sfaturi insa si nu reprosuri sau cuvinte grele/urate)

Mi se pare trist ca unii membri raspund asa dur, atunci cand alta mamica sau membru nu procedeaza asa cum crede x sau y ca este corect.

Hribg, pot spune ca intr-o anumita masura ti-am inteles reactiile si ideile, insa mesajele tale sunt cam incurcate si pot da usor loc la interpretari.
Nu cred ca exista o reteta despre cum ar trebuie sa ne purtam cu copiii sau ce anume trebuie sa facem in anumite situatii.
Trebuie sa inveti sa ii cunosti pe puii tai si cu timpul sa preintampini pe cat posibil situatiile, care pot duce la conflicte. Nu poti sa reusesti mereu, pt. ca exista atatea posibilitati, atatea variabile ... e greu sa le prevezi pe toate ... cu rabdare insa, calm, buna-vointa, un pic mai putina severitate, mai multa flexibilitate ... poti imbunatati, sau poti opri declansarea unei “crize” (ca sa zic asa) sau opri frumos o “criza” in desfasurare

Aceasta este insa numai teorie, practica e cu totul alta poveste – de aceea eu imi spun doar parerea, e tare dificil sa le stii pe toate, sa le faci pe toate bine, la mom. x sau z.

In primul rand, noi, ca adulti si parinti venim in spate cu cei 7 ani de acasa, cu o anumita educatie, cu anumite experiente, principii, trairi, sentimente. Ce poate mie imi place, altuia i se pare de-a dreptul urat, ce eu consider ca e normal, altuia i se pare ciudat, ce zic eu ca e bine, altul spune ca e rau.
In al doilea rand, vin copiii cu mostenirea genetica si cu personalitatea lor

Julia SM, e frumos ce scrii tu, insa asa cum tu ai zis:” ce e bine si ce e rau e tare discutabil”, asa mi se pare mie ce ai scris tu despre “Copilul stie cel mai bine ce e bine pt. el”. Mereu? ca eu asa am inteles din afirmatia ta, ca mereu
Da, de acord exista multe situatii, cand copiii simt si stiu ce e mai bine pt ei, decat noi adultii.
Da, e minunat sa fii pe aceeasi lungime de unda si cu copilul tau, sotul, prieteni, etc.
Este insa realist?
Cum spuneam, fiecare individ e diferit, are in spate bagajul lui genetic sau capatat de-a lungul vietii – copilul la randul lui are firea lui si micul lui bagaj – e asa usor zici tu sa fii permanent pe aceeasi lungime de unda???

Nu vi s-a intamplat sa intalniti o persoana, pe care nu o cunoasteti dinainte si sa vi se pare de la prima vedere foarte simpatica? Si invers? Pers. care sa va fie antipatice, desi ele saracele nu au facut vreun gest anume sa va supere?

Omul e atat de complex ... e usor sa scrii despre iubire cu toate simturile, intelegere, respect etc. – mai greu e sa faci toate acestea la orice ora din zi si din nopate, in orice moment, indiferent de starea ta, de situatie etc.
Unii sunt mai calmi, atii mai colerici, unii sunt mai optimisti, altii lipsiti de vointa, unii mai indrazneti, altii mai fricosi – ce sa le facem celor care prezinta si “parti slabe, negative” (cum sa le numesc?). Sa-i omoram? pt. ca acesti oameni vor fi candva pusi in situatii cand nu vor proceda corect, nu vor arata respect, intelegere, nu vor iubi cu toate simturile??

Revin la “Copilul stie cel mai bine ce e bine pt. el” – cu care sunt de acord intr-o anumita masura.
Ce facem cand un copilas de scoala zice intr-o dim. ca ii e somn si nu vrea sa mearga la scoala?
Conform afirmatiei de mai sus, ar trebui sa acceptam cu usurinta: “Ok, tu stii mai bine, dragul meu. Azi stai acasa”
Sau putem incerca sa descoperim daca copilul mai are si alt motiv, vreo nemultumire pt care nu vrea la scoala, ii vorbim, il incurajam bla bla facem tot ce putem (poate nu suficient- cine ne poate insa spune?). Totul il spunem frumos, cu calm. Copilul ramane pe pozitii si tot nu vrea. Parintele accepta. Nu e un capat de tara, daca nu merge o zi la scoala?
ce ne facem daca luna urm. are iar chef sa stea acasa?

Sau e iarna. Copilul tine mortis sa iasa in tricou si fara caciula. Tu accepti, ca asa vrea copilul, stie mai bine, ce ii trebuie. Doar n-o sa moara, ca s-a jucat fara caciula? O sa raceasca poate, si tu ca parinte o sa-l pazesti si o sa suferi cand il vezi cum noaptea se chinui cu vreo tuse sau nas infundat. Dar trece, copilul a facut ce a vrut.
Sau, copilul vrea sa faca o saritura peste o groapa adanca. Orice i-ai explica, el vrea sa incerce. Il lasi, pt. ca copilul stie ce e mai bine pt. el

Nu stiu daca intelegeti ce vreau sa zic?
Copilul are niste drepturi, stie de multe ori ce vrea, SUNT DE ACORD, sunt insa situatii cand PARINTELE trebuie sa intervina, sa traseze niste limite, sa fixeze niste reguli. Copiii sunt si ei diferiti: exista copiii energici, altii mai pasivi, unii mai incapatanati, altii mai docili. Insa ... eu ca parinte si om, am anumite principii, si peste unele dintre ele nu pot trece.
Da, si daca copilul meu face parte din categoria celor mai cu vointa, incapatanati, dornici de aventura, si sare peste groapa, eu il las, copilul isi rupe un picior, nu e mare lucru! veti zice, si-a satisfacut dorinta, placerea, curiozitatea etc – eu insa nu pot accepta asa ceva!! atata timp cat in sufletul meu exista o indoiala ca ceea ce vrea copilul poate duce la un pericol/accident, suferinta etc, NU POT sa-l las pe copil sa decida ca ceea ce vrea/zice el e mai bine pt. el -desi el ma roaga si insista si n vrea sa aculte nimic in ce ii spun. Voi puteti accepta usor TOATE cererile/dorintele copiilor?

La fel si cu “intre mine si copil e un mare egal” – frumos si de multe ori indreptatit. MEREU insa?
Eu nu inteleg insa pe deplin
Copilul e tratat mereu ca un adult? Ce i se permite unui adult, are voie si un copil? Sau cum e cu "egalul" asta

Nu am nimic cu nimeni anume , JuliaSM- sper sa nu te superi, ca am dezvoltat mai mult pe marginea afirmatiilor tale, pt. ca ceea ce ai scris tu, e f. frumos, mi-a placut, le-am inteles, sunt insa parti, pe care eu nu le inteleg, si mi-ar placea sa le inteleg, pt. a fi un om mai bun si o mama mai buna si poate semnele mele de intrebare pot fi raspunse, poate reusesc sa ma inteleg mai bine si sa actionez altfel in anumite situatii

A

Ramonika spune:

Adriana eu cred ca Julia se referea la situatiile in care s-ar putea lasa libertate copilului, insa de obicei parintii i-o ingradesc. insa e la mintea cocosului ca n-o sa-ti lasi copilul sa bage degetele in priza, doar ca sa nu-i pui restrictii...

Adriana_78 spune:

Ramonika, da, pot intui ca se refera la situatiile, in care se poate lasa copilului libertatea de a alege. Eu nu am citit insa nimic despre vreo situatie sau ca exista situatii, cand se poate lasa aceata lib.
Ci am citit simplu: "copilul e cel care stie ce e mai bine pt. el" Atat.
Ca adevar absolut.

Si tocmai pt. ca exista n-spe mii de situatii, eu nu mi-as permite sa fac asa afirmatii, fara sa adaug detalii, sa justific, sa explic la ce ma refer.

Si tocmai pt. ca exista n-spe mii de situatii, de firi/caractere, de stari emotionale etc, nu mi-as permite sa critic dur pe cineva pe care nu-l cunosc deloc, fara sa stiu toate detaliile, fara sa stiu cum a trait/traieste, ce anume determina reactiile lui etc

Am impresia, ca f. usor e dat in cap celor, care nu sunt in armonie cu natura, cu copiii, nu sunt calmi, indulgenti, harnici, devreme acasa etc

Poate e doar o impresie, si nu stiu eu sa citesc printre randuri

hribg spune:

Multumesc pentru cuvintele echilibrate si pline de ratiune.Multumesc ca ai venit ca o mamica care a trecut prin destule si ai inteles si o situatie expusa de mine.

hribg spune:

Apropo chiar mi-ai facut pofta de o inghetata!

JuliaSM spune:

Adriana, ca raspuns la ceea ce spui tu s-ar fi potrivit intr-adevar titlul sugerat de altcineva la inceputul topicului, 'copil delicat si situatii dificile' .

Incerc sa raspund,desi e o zi tare grea pentru mine astazi,si nu stiu exact cum o sa-mi iasa. Cand am spus ca stie copilul cel mai bine ce vrea, ce e bine pentru el, nu am sugerat deloc ca parintii sa ia de buna tot ce vrea copilul si sa-l lase, ba sa sara intr-o groapa,ca asa vrea el, ba sa nu mai mearga o luna la scoala, tot ca asa vrea el si ca ii este somn, ba sa mearga dezbracat afara iarna ( desi eu nu as refuza niciuna din situatii, daca as fi si eu acolo : i-as explica ca, daca groapa e prea mare, e usor de intrat in ea, dar de iesit e mai greu si e posibil sa ramana acolo, insa nu as tolera nicicum sa sara in groapa ca si cum ar plonja in apa, deja e vorba de altceva aici.Cu mersul la scoala, l-as lua de manuta si am merge impreuna la scoala, sa ne informeze profesoara sau directorul scolii despre consecintele lipsei de la scoala, pe plan scurt si pe plan lung, cu diverse exemple si materiale ajutatoare. De cele mai multe ori, insa, ceea ce vede pe parinti facand, aceea va face si copilul, asa incat daca mama doarme pana la 10, cred ca i se pare nedrept ca el sa mearga la scoala la 7 - asa ca, daca noi ne trezim la 6-6.30 zilnic, in timp sunt convinsa ca i se imprima si copilului un ritm al casei. Despre mersul dezbracat afara...l-as lasa sa iasa in chiloti in zapada, sa vada cum e. I-am si lasat, si in chiloti, si in body in curte, cu cizme de guma unul si descult celalalt,dupa care au intrat repejor in casa.N-au murit, n-au racit, au vazut cum e si gata.Unele lucruri se invata din pura experienta proprie, oricat i-am toca la cap, nu se prinde, pana nu incearca si singuri.)

Copilul stie ce e cel mai bine pentru el, in sensul ca, daca am fi mai atenti la semnalele pe care le emit copiii nostri si mai surzi la sfaturile fiecarei babe din parc, care se cred bunici universale cu experienta de necombatut, poate multe din situatiile dificile s-ar rezolva de la sine.

Ce e cu egalul acela? Ai luat varsta ca punct de reper si consecintele care deriva de aici si evident ca nu poate fi un egal intre doua fiinte umane, una adulta, alta copil, in ceea ce priveste responsabilitatile, dezvoltarea intelectuala si afectiva, abordarea unei probleme sau a unei situatii dificile si rezolvarea acesteia.
Egalul se pune intre parinte si copil, cand e vorba de importanta si de valoarea lui, la copil fiind un mare potential in comparatie cu adultul. Un copil tinde sa fie deseori minimalizat,ridiculizat,amenintat sau batjocorit, cu esti doar un copil, ce stii tu? , esti mic si prost! , eu te-am facut, eu te omor!, tu in fata mea sa taci!, in casa mea mananci!, la mine in casa faci cum spun eu, cand vei fi la casa ta, faci cum vrei tu!, tu pe mine sa ma asculti, altfel nu stiu ce patesti! si as putea continua, insa cred ca e clar deja inspre ce bat. Un parinte nu are dreptul, omeneste vorbind, sa ia pe copil si sa-l scuture de-un brat, amenintandu-l cu lasa ca vezi tu cand ajungem acasa! sau sa-i impuna sa-si ceara iertare in vreo situatie, chiar fata de alte persoane sau de la altii, pe care i-ar fi ofensat.


Marele egal e in ceea ce priveste respectul, ma uit la copiii mei ca la niste adulti in devenire, imi imaginez cum vor fi ei pe la 30 de ani, astept cu drag sa pot conversa cu ei mai complex decat o facem acum, la nivel de joaca si povesti si ma straduiesc sa le ofer importanta pe care o merita, sa dau greutate cererilor lor sau intrebarilor, afirmatiilor , ce in ochii oamenilor adulti tind sa para prostesti, sa fie obositoare, sa plictiseasca.

Amintesc putin aici o zicere din Biblie, cum ca,daca vrei sa fii cel mai mare, slujeste! Fa-te tu mic, coboara-te la micimea copilului tau, ajuta-l sa creasca in omul dinlauntru,renunta la tine in favoarea lui si atunci, da, poti fi cel mai mare dintre voi doi.

Eu sunt parintele responsabil, tutorele legal, care raspunde pentru binele si pentru viata copilului, care anticipeaza pericolele pe care un copil nu le cunoaste( daca nu stie despre electricitate, de unde sa stie ca poate muri daca baga degetele in priza?? parintele e cel care protejeaza priza cu aparatori speciale sau cu o banda scotch,acolo, cu un capac de la pet-uri de apa minerala fixat cu ceva si tot sunt solutii). Parintele poate si trebuie sa traseze limite, pentru siguranta copilului, insa fara a-l zdrobi, este mereu o a treia varianta, care sa impace si pe copil, si pe parinte- si parintele e obligat,ca adult responsabil si raspunzator, sa o gaseasca.


Insa tot eu sunt responsabila pentru partea din copil care nu se vede, inteleg ca pana aici il tot protejam pe copil din punct de vedere fizic: sa nu raceasca, sa nu isi rupa piciorul, sa nu se curenteze, sa nu vomite etc. Dar de integritatea lui mintala, de sufletul lui cand ne mai ocupam? Cu aceeasi grija ar trebui sa ii tratam, sa nu se sparga si sa nu se sfarame ceva in interior. Si copiii pot fi deznadajduiti, dezamagiti, raniti grozav, si nu pentru ca nu li se cumpara cea-mai-cea jucarie din pravalie, ci pentru ca il indepartezi cu un lasa-ma sa lucrez acum! cand el venea sa-ti arate pe deget o ditamai buburuza!


Adriana, spui de temperamente, ca suntem diferiti, ca unii suntem colerici si iuti, nu toti au o rabdare dumnezeiasca( si eu sunt colerica, btw...), ca nu suntem toti perfecti. Sa-ti spun ceva: dragostea e pentru toate temperamentele, asa imperfecti cum suntem cu totii. Si, daca venim cu carentele noastre in educatie, cu ranile proprii din copilarie, este loc de schimbare si de vindecare. Replicile de mai sus, cu discreditarea copilului, mi-au fost toate servite de parintii mei si dupa 30 de ani nu le-am uitat! Mi-am jurat ca eu nu voi vorbi cu copilul meu asa, ca voi fi o mama mai buna pentru copiii mei.Pentru ca mie mi-ar fi placut sa fi fost tratata altfel.
Si mi-ar placea (e una din dorintele mele cele mai mari, de fapt) e ca, atunci cand or creste copiii, sa nu astepte cu nerabdare sa implineasca 18 ani, ca sa iasa de sub tutela mea si sa plece de acasa, ci sa ne reunim cu totii la masa, cu respectul asta reciproc plutind in aer.

Nu scriu sf-uri, nici nu incerc sa dau peste nas cuiva, ci scriu si pentru mine, ca nu cumva sa uit ce mi-am propus si sa ma pierd pe traseu.La urma urmei, ce-mi pasa mie cum isi cresc altii copiii? Ma bucur, insa, ca altora le-a pasat de mine si au deschis gura sau mi-au pus in mana cartile potrivite... ca tocmai am mentionat mai sus ce background am din copilarie...
Si noi avem conflicte, strigam, ne enervam si plangem, ne chinuie neputiinte si frustrari, dar nu dam unii in altii orbeste, nu cautam tapi ispasitori, ci solutii si rezolvari.Suntem o familie, nu castiga cine supravietuieste, nu e care pe care, ci castigam toti daca ramanem impreuna.

ela_04 spune:

E cel mai frumos mesaj citit pe aici de asa multa vreme!
...

am plans cu adevarat si mi-as fi dorit ca mama mea sa citeasca un astfel de mesaj in urma cu ceva ani...
frumos...