Probleme cu bunicii

ligia13 spune:

Continui sa-mi mentin parerea ca EXAGERATI!

Habar nu am cum exact e mama perfecta, nu stiu daca Irina este mama perfecta...dar ESTE MAMA!
Si faptul ca dupa doua saptamani (ca atat a stat copilul la bunici..nu un an, nu doi, nu 7...ci 2 saptamani) si dat seama ca situatia nu e tocmai roz pentru nimeni, si a impartasit cu noi problema ei..eu zic ca este extraordinar.
Sunt sigura ca nu uitat nimic, nici ce jucarie ii place , nici cand zambeste si nici cand plange!
Dar stim cu totii ca momentul can reincepi serviciul..nu e chiar e chestie banala. Toate schimbarile te bulverseaza ...si e clar ca Irina vrea ce e mai bine pt copilul ei...


Irina

monicabo spune:

Totusi Irina a stat 1 an zi de zi cu copilul, deci nu e chiar "pafarista"...

Mie totusi, indiferent de aerul respirat, 5 luni mi se pare mult pt un copil sa fie departe de parinti.
Adica ziceti ca de ce nu vin parintii sa-l ia seara acasa zi de zi, dar 5 luni e ok...

Altfel stau lucrurile cand copilul este mai mare, si-si petrece vacantele scolare, sau parte din ele, la bunici, la tara.

Cazul meu concret:
N-am fost crescuta de bunici (ma rog, lasata la bunici perioade f lungi de timp). In cazul meu parintii au fost parinti, bunicii au fost bunici.
Primii ani de viata, i-am petrecut cu parintii si bunicii (locuiau impreuna) in felul urmator: mama acasa full time 3-4 luni (cum era pe vremea aia); apoi cand si-a reluat serviciul: stat cu bunica (era casnica) pana pe la 4-5 pm cand veneau parintii, si atunci petreceam timpul cu ei de obicei. Deci nu pot spune ca m-a crescut bunica, doar pt ca ai mei lucrau, dar am crescut SI cu bunica alaturi. Bunicul lucra pe vremea aia, deci era liber extra-serviciu. Bunica nu ma scotea insa afara, caci avea unele probleme de sanatate si nu prea iesea din casa, dar ma putea ingriji in interiorul casei. Cu mama sau tata ieseam de regula dupaamiezele (avantaj ca se iesea de la serviciu la 3-4 pm). Uneori poate cu bunicul (nu mai tin minte).
Pe vremea aia nu am stat departe de parinti, in alta parte, in alta casa (aveam si bunici la tara, mergeam in vizite doar)

Apoi ne-am mutat (separat de bunici), m-au dat la gradinita, mama ma lua la 3pm (isi decalase programul pana la 2 pm), mai stateam pe afara cand era vreme buna. Tata lucra pana mai tarziu, mai facea si cateceva extra, si ajungea mai tarziu acasa, normal ca ne vedeam serile, iar timp pe afara, mai mult in weekend (duminica, sau sambata+duminca dupa anii '90)
Cam cu putin timp inainte de scoala au inceput sa ma lase si la tara la bunici, la inceput am stat 1 saptamana, cred.

Apoi, cand am inceput scoala, mergeam acolo in vacante, eram obisnuita cu locul, cu bunicii, imi placea...dar eram mai mare, dupa 7 ani ai mei se trecereau chestiile astea. Stateam asa: cele 3 saptamani vacanta de iarna, cele 2 saptamani vacanta de primavara, iar in vacanta de vara in nici un caz nu stateam toate cele 3 luni, stateam cam 1 luna-1 luna jumatate, totalizat, cam in calupuri de 2 saptamani. In timpul anului scolar, mergeam in vizite la ei 1 data la 2 saptamani (pana in '89 in saptamana masinilor cu nr impar), dar si dupa ;90 tot la 2 saptamani mergeam. Iar la ceilalti bunici, care erau cu noi n oras, in duminicile in care nu mergeam la tara, deci tot 1 data la 2 saptamani.

Pot spune ca am avut o relatie echilibrata si apropiata cu toti bunicii, nici unul din ei nu a vizat locul parinilor, ma simteam bine cu oricare dintre ei, dar sincer, tot catre parinti "trageam" mi se facea dor de ei, de casa, de mediul meu....
Vorbesc de statul la tara, unde ma simteam ff bine, am tot felul de amintiri, abia asteptam sa ajung.... eeeh, cu toate astea n-as fi rezistat sa stau 3 luni fara intrerupere acolo.... mi-era dor de mama, de tata, de casa, de copiii de a bloc.... Dupa 2 saptamani vroiam acasa, si dupa un timp, imi doream sa revin...

Faceam de toate in vacanta, si despre toate activitatile am amintiri f placute. Cele 3 luni se cam acopereau asa:
- 1 luna si ceva la tara
- 2-3 saptamani concediu cu parintii (mare + munte)
- cu bunicii(cei din oras) 10 zile la bai (ma puteau lua si pe mine)
- vreo tabara ceva
- singura acasa (home alone5), cu cheia de gat, puteam iesi afara peste zi, apoi reveneam in casa, mancat (cam ca la scoala, doar ca pana la 12 nu eram la scoala ci acasa), cu unele vizite ale bunicului (care intre timp iesise la pensie). Plus bunicul mai avea misiunea de a ma duce la diverse activitati extrascolare pe care le mai faceam. Mai ieseam in parc, in Herastrau, la plimbare, sau mergeam cu vaporasul, cautam intrari diferite ale parcului (mi se parea fascinant, care fiind parcul, ca avea f multe intrari)
Eh, ultima "liniuta" din cele enumerate, cu toate ca avea loc vara, uneori pe calduri destul de mari, la bloc, printre betoane, cu cheia de gat....era fff interesanta, si avea farmecul ei, era frumos ca ma gospodaream singura, citeam, ma jucam, cotrobaiam prin casa ieseam in spatele blocului, ma intalneam cu amicii de bloc, pur si simplu facem diverse chestii de relaxare pe care in timpul scolii nu aveam timp sa le fac (in spatele blocului ieseam si in timpul scolii, dar la alte ore - pe seara). Singura conditie era sa nu insel increderea, adica sa nu o iau hai-hui prin oras, sa raman doar in spatele blocului si la o anumita ora sa fiu in casa - ma cauta mama. Cand venea mama, mai stateam un pic, si o porneam la tenis

Amintiri... Cu parintii mereu am avut o relatie apropiata, de incredere, ne intelegm bine. Bunicii...3 din ei nu mai traiesc, mai traieste bunica (cea cu care locuiam primii ani de viata si care statea cu mine), are aproape 90 de ani, chiar daca e la pat, este f lucida, putem vorbi, a apucat sa-si cunoasca si stra-nepotelele

Cam atat, astea sunt amintirile mele, toate cat se poate de frumoase.

Monica, mami de 2 : Andreea Ioana (11 iulie 2007) si Ana Maria (13 noiembrie 2008)

www.andreeaioana.ro/displayimage.php?album=31&pos=37" target="_blank">Ele doua

Povestea sarcinii si a nasterii Andreei

Povestea nasterii super rapide a Anei Maria

inbox spune:

Mai, mie mi-a zis maica-mea alarteieri, sa duc fata cea mare la ea pe timpul scolii, ca se ocupa ea de mersul la scoala, dar sa stea toata saptamana si sa o iau in we ( si are 6 ani in toamna). Nu va spun cum m-am simtit, parca mi-a bagat ceva in inima, dar mi s-a parut absurd numai ca a pus problema asa... si i se parea foarte ciudat ca nu sunt de acord...ba cred ca m-a crezut si putin nebuna :) ca nu vreau sa scap de o grija...inca nu- mi-am revenit dupa propunerea primita! Sunt sigura ca ar ingriji-o, ca o iubeste, copilul se va adapta cu timpul...insa nu pot sa concep ca s-ar simti chiar si pentru putin timp abandonata!

Eu nu as trimite copilul de acasa la nici o varsta, si nu traiesc prin copii, nu sunt obsedata, incurajez relatiile sanatoase cu toti membrii familiei extinse, dar familia mea, ea a mea si atat, eu cu sotul meu decidem ce consideram ca este mai bine, ascultam sffaturi, idei, experientele altora, dor noi luam decizii si pana la urma noi vom suporta consecintele pe viitor... Fi-mea e mare si cand se duce o noapte la bunica, fiindca vrea ea, imi spune mereu cat de dor i-a fost de noi, de camera ei de jucarii de tot.

Nu mai zic, ca am avut posibilitatea de a pleca sotul pe o perioada sa lucreze in afara pe bani frumosi urmand sa vedem ce vom face apoi, sa plecam si noi sau nu, a avut posibilitatea de a pleca in Bucuresti pentru a castiga mai bine si sa ne vedem in we...insa am decis ca vom ramane impreuna orice ar fi, ori plecam toti ori niciunul, mai greu sau mai usor am ales sa fim unii langa altii, fiindca toti banii nu inlocuiesc pe mama sau pe tata...

Am doi copii si nu-mi imaginez cum ar fi ca altcineva sa le citeasca seara povesti ( atata timp cat eu sunt sanatoasa si in viata), sau sa aibe altcineva grija de ei cat sunt bolnavi, am plecat de la nunti si petreceri la primul tzarait al telefonului sub privirile oripilate ale prietenilor ca "ma execut imediat, ce maica-ta nu poate linisti un copil?"...si am facut bine, fiindca de fiecare data s-a dovedit a fi un motiv intemeiat. Savurez fiecare moment petrecut cu ei si stiu ca in curand vor creste, vor deveni independenti, vor prefera prietenii si timpul petrecut cu noi va fi din ce in ce mai putin si ma voi bucura cand isi vor intinde aripile si-si vor lua zborul, dar pana atunci, noi vom fi cei care ii invata sa zboare frumos, linisit pentru a putea ajunge cat mai departe...nu vreau sa aibe aripile grele...

Monica, pana la urma, pe parintii nostri ( fiindca eu cred ca a fost un fenomen cu dusul copiilor la bunici pe vremea noastra) tot ii mai inteleg, au ales ce au considerat ca este mai bine, duceau copii la bunici de cele mai multe ori la tara nu in alt apartament, in vremurile alea cand se statea la coada pentru o bucata de paine, de lapte, de carne...la tara se mai gasea de mancare, era mai sanatos..tara uneori era departe, masinile nu circulau decat din doi in doi, benzina era si ea cu portia, se lucra si sambata...timpul trecea si uite asa copii cresteau, relatiile nu se mai puteau reinnoda...insa in ziua de azi...mi se pare absurd...este prima data cand aud ca cineva si-a dus copilul la bunici, din cate mame cunosc ( si cunosc), de cele mai multe ori vin bunicii la nepoti se gasesc alte variante, mai ales daca bunicii sunt in aceeasi localitate...

Si inca ceva, in relatiile cu copii mei, ambele bunici au drepturi egale, fiindca stiu ca pentru ai mei copii ambele sunt bunici, nu facem diferente, au stiluri de viata diferite, posibiliai diferite si intr-un fel ma bucur ca este asa, fiindca invata de foarte mici ca suntem diferiti pe lume, si cat sunt de mici se adapteaza la felurile lor de a fi...fata intr-un fel discuta si se joaca cu mama mea si in alt fel discuta si se joaca cu mama sotului, dar le iubesc pe amandoua la fel de mult. Iar pe timpul petrecut impreuna cu bunicile, atat cat este, sunt stapani, fac ce vor atat bunicile cat si nepotii, incerc sa nu ma bag fiindca stiu ca in acel timp copilul nu "se strica, nu este bulversat" fiindca baza este la noi, parintii!


Lumea mea

inbox spune:

Vroiam sa mai adaug, asa cum nu-l trimit pe barbatu-meu de acasa sau el pe mine, sa ne vedem la 2 saptamani, pe motiv ca am avea nevoie de spatiu, ca e greu sa avem grija unul de altul, asa nu-mi trimit nici copii nicaieri...toti membrii familiei au drepturi egale , acelea de de a ne ajuta, de a ne iubi, de a ne dezvolta si evolua impreuna !

Lumea mea

histamina spune:

inbox, fain mesajul tau.

raza de soare, printre lacrimi se citeste greu postarea ta.

mi-e mi s-a parut rece reactia irinei.

da, copilul creste cel mai bine unde e iubit.
cum il crestem,asa il avem.daca am avut nevoia de spatiu cand el era mic, o sa ne ofere un spatiu gol imens afectiv,cand va fi mare.

inbox spune:

Multumesc Histamina, este ceea ce simt, poate gresesc uneori, dar macar fac greselile mele...altele noi... M-a durut propunerea maica-mii, fiindca imi dau seama cu cata usurinta si naturalete m-a lasat ea la bunici, la numai 6 luni... inca incerc sa trec peste multe lucruri, si de abia acum, cu multa greutate, invat si eu sa zbor linistit, dar nu ma las pana nu ma eliberez :)!

Lumea mea

histamina spune:

inobox,vei reusi sigur.tu trebuie sa crezi cu toata fiinta ta asta si vei reusi!

dana vio spune:

Pana la urma, problema Irinei este de fapt, personalitatea prea puternica a mamei ei. Si eu am stat destul de mult la bunici, dar acestia nu au incercat sa se impuna in fata parintilor mei. Daca Irina isi lasa baiatul la mama ei, aceasta il va "prelua" total! Oricat ar fi de bine ingrijit un copil nu trebuie folosit ca o moneda de schimb: nu te-am crescut pe tine, dar iti cresc copilul. N-ai fost tu a mea, dar va fi el. ASTA mi se pare exagerat. Sunt multi copii care cresc la bunici, dar totul poate fi facut cu bun-simt si respect pentru copilul tau, si ma refer la mama Irinei si Irina.

Alexandra Maria
14.12.2007

nelia spune:

Si mi-am promis ca nu citesc, dar nu am rezistat totusi...

Raza de soare, si eu tot avion cu motor cintam... Cea mai crunta amintire (pe linga zecile superbe) din copilarie este cea cind plecau parintii mei si stiam ca ii vedeam peste un an, caci bunicii erau departe, foarte departe ca sa-si permita sa vina de mai multe ori. Eu am stat 10 ani, cind am hotarit singura ca daca ei nu ma vor, eu ii vreau. Bunicii au insemnat mult pentru mine, copilaria a fost asa cum a descris-o o fata mai sus... insa lipsa parintilor si-a pus amprenta... chiar daca stiu ca mama mea si chiar si tatal meu au suferit si ei ca nu sint linga ei. Nu ajuta, copilul dat e un copil dat si e cu atit mai greu de dus atunci cind dai unul din patru. Rational inteleg tot si sint in regula, dar doar rational.

Irina, ia copilul linga voi, locul lui e acolo, linga mama si tatal lui. Il vei trimite in vacante la bunici, care sigur ca vor fi superbe, atunci cind va ma creste si intelege ce i se intimpla. Nu se poate duce doar un parinte la tara si celalalt sa ramina sa te ajute pina in toamna? Eu nu sint de acord cu aceasta idee ca bunicii trebuie sa ajute la cresterea nepotilor, se tot invata sa devii parinte cu copiii altora (bunicii se descopera parintii nepotilor - asa s=a intimplat si cu cei care m-au crescut pe mine - si se tot duce asta din generatie in generatie). Dar daca nu gasiti alta solutie, ma gindesc ca mama ta, mai ales ca baiatul tau e obisnuita cu ea, ar putea sa ia in calcul si aceasta solutie, spre binele copilului si al vostru.

Eu nu spun ca e normal ce face mama ta, dar asta se intimpla atunci cind tinar fiind, te ocupi de toate cele, mai putin de copilul tau. Nu ai de unde sa stii ca tu vei mai putea spune la ai tai nepoti, daca urmati traditia familiei si ii vei creste tu, ca vei putea sta doua zile fara el cum spui acum de copilul tau.

Iti doresc sa iei decizia cea mai buna pentru copil, nu pentru voi... voi sinteti adulti, puteti duce orice, el nu...

Cornelia

nelia spune:

Sint multe mesaje superbe la acest subiect, chiar daca unele sint extrem de triste, cel putin pentru mine, eu le percep asa. Dar ceea ce ai spus tu aici e adevarat si benefic si pentru copii, pentru dezvoltarea lor, dar si pentru parinti, in devenirea lor. Pe noi parintii ne ajuta sa vedem greselile si sa le corectam sau chiar sa evitam sa le facem. Daca te gindesti in perspectiva, in fiecare moment petrecut cu copilul tau, ce va pastra din ceea ce incerci tu sa-i transmiti pentru perioada cind va deveni adult, ce mesaj transmiti, ce amintire tocmai se construieste... multe s-ar schimba. Multe de tot!

Eu fac de citiva ani buni asta, de fapt, cred ca devenit punctul central al parintelii mele... si tin sa spun ca atunci cind am inceput sa fiu atenta la acest aspect, am fost socata sa constat cit de gresit actionam, desi credeam ca sint... aproape perfecta.

Cornelia