Valoarea fiecaruia din noi

giulia71 spune:

Bun subiect

Am vrut sa fac aceasta lista, mai de multe ori si m-am blocat la primul punct.
Am zis ca, copil face toata lumea, sotz la fel are cam toata lumea, job, sa zicem ca, cu putin noroc are iar toata lumea.
Apoi, am avut asa o licarire de moment, am reflectat mai mult si am ajuns la urmatoarea concluzie:

copilul, e al meu dar e un copil special, si nu stiu cum arfifost viata mea fara el
sotul, nu-l pun pe planul doi, dar eun om bun, de calitate si mi-e drag sa-l intampin acasa, mi-e tare drag!

Jobul, eh aici este cu dichis, adica am avut suisuri si coborasuri; am avut joburi care va spun ca ma disperau, ma duceam de sila, de mila, asa sa ma numesc ca merg la job.
Insa, am avut si job pentru care mi s-a rupt inima ca il lasam. Era tipul ara de job in care faci cu aceeasi pasiune treburile, incatnu stii cand se face ora 5 dupa amiaza.

Acum, am cam acelasi tip de joburi, numai ca-s cu off si on, adica cand pe val, cand sub val.
Reviu

uneori gandesc prea mult....

buflea spune:

Fetelor nu va mai luati de cugetarile mele ca imi zgandariti orgoliul, ma nervozati si pun lama pe vene ...

Eu cred ca ati amestecat notiunile ...esenta sta in ce a scris Viviana mai sus - nu parerea celor din jur ci cum ne vedem noi in ochii celorlati.

Eu sunt buna in profesia mea, stiu asta, simt asta, simt ca asa sunt perceputa la serviciu - poate gresesc, dar faptul ca simt asta ma face sa ma simt bine si sa am incredere in mine. Cand fac la serviciu ceva iesit din rutina, chiar daca nu ma premiaza nimeni, simt ca am valoare, este o confirmare a faptului cami-am ales o meserie care mi se potriveste.

Sunt si o buna gospodina - desi gatesc prost, spal de nevoie si platesc femeie sa faca curatenie - dar familia mea nu pare deranjata de asta, eu nici atat , e drept ca nu am primit niciodata aprecieri in ceea ce priveste gospodaria, dar nici critici ... eu cred / sper ca in ochii familiei mele sunt o buna gospodina (soacra excluded )

Sunt si o mama buna - nu mi-o spune nimeni, dar copiii ma iubesc si eu le dedic timpul meu de acasa - asa ca eu ma vad o mama buna si daca alte mamici ma intreaba de hockey, de dans, de programa de scoala si eu stiu sa raspund -asta este o confirmare exterioara a faptului ca da, sunt o mama buna.

Exista dudui cu un corp nu foarte favorabil care se imbraca extrem de nefavorabil si care au o atitudine foarte relaxata- noi ne uitam la ele si dam ochii peste cap. Ele au impresia ca arata bine, ca noi le vedem frumoase, sexoase si devreme acasa ... atitudinea lor relaxata vine exact din perceptia pe care ele o au la intercatiunea cu mediul ... la polul opus sunt duduile care nu arata asa rau dar au impresia ca noi le vedem grase si urate (da, da - asta sunt eu )...

Asa ca nu ma convingeti. Conteaza enorm semnalele obtinute din exterior in ceea ce privste valoarea personala ... degeaba avem o parere buna despre noi, validarea vine din interactiunea cu cei din jur mai exact, mai exact din modul in care noi percepem aceasta validare din partea celorlalti. Aceste semnale ne si separa pe grupuri de interese - pentru ca interese comune genereaza semnale favorabile care da, ne incita curiozitatea si ne confirma valoarea.

kariguld spune:

matale ai dreptate. insa eu nu-s asa. nu am nevoie de semnale din exterior sa ma simt apreciata. ma simt oricum, ca asa-s io mai simtita. asta cred ca tine de fiecare individ si modul cum simte ca vrea sa evolueze. ma simt bine cand sunt apreciata, dar nu intru in depresii sau involuez daca primesc semnale negativiste.

cred la fel ca si Viviana, semnalele venite de la prieteni si cei apropiati sunt de multe ori subiective si merg pe linia invidiei. parerile obiective si realiste sunt putine.
am un frate mai mare, mare sef de sefi undeva in Bucuresti. si simte el cateodata sa faca pe seful si cu surorile lui, ca de daca e singurul cocos. eu rad si ii spun ca poate sa imi scrie intr-o scrisoare, am s-o citesc cand ajung la pensie. nu-l iau in seama niciodata cand face pe seful neinvitat.


in ale bucataritului am evoluat. la inceputurile mele culinare eram o catastrofa. noroc ca in primii doi ani cand am avut copii am locuit cu parintii mei, altfel... si acuma mai dau rateuri cu mancarea, iar barbatul spune "scumpete, maine facem alta mancarica, ca asta nu e prea pe gustul meu/nostru" no, nu-i pe gusturile voastre rafinate, mergeti la muma sa va faca alta mai gustoasa, ca io iau o binemeritata pauza de bucatarie.

maru spune:

buflea, te zic, da?
pai cum mai fata, cu 2 copii exceptionali, cu un sot de pus pe rana, cu atatea realizari profesionale, sa te compari cu grasimea mea?

maru spune:

iar o sa scriu telegrafic, ca-s in pauza de masa si na, coincide cu linistea de la OR
n-ai sa vezi...

deci lista de realizari trebuie facuta fara "dar", fara indoieli.

o chestie f interesanta pe care terapeuta mi-a spus-o a fost: iubeste-te asa cum iti iubesti copilul.
Invata sa te iubesti cum iti iubesti copilul; asa cum ii accepti limitarile lui, cum ii iubesti defectele pentru ca il face unic, il face al tau, asa sa te iubesti pe tine!

Ori io nu pot face asta, eu nu ma vad good enough (scuze de engleza, suna mai repede)

da, feedbackul e bun! Dar depinde de unde vine.
Cand prietenii te mint un piculet, ca sa te incurajeze, ca sa te faca sa te simti bine, e ok!
Cand insa sunt total nesinceri, sunt interesati, atunci parerea lor valoreaza zero!

Eu stiu ca sunt buna la ce fac, am avut validarea asta mereu, vad mereu cum doctorii reactioneaza la actiunile mele, am emailuri care imi multumesc pentru extra efort facut sa iasa treaba buna!
Dar pentru mine nu e suficient, nu pot sta toata ziua la servici, nu?

Stiu ca sunt un parinte ok, ca Andrei vine la pupat si alintat indiferent ce a fost peste zi, ca imi zice tot ce e in inimioara lui oricat de greu ori intimate este...

Dar atunci cand raman cu mine, atunci e ca si cum o mare gaura neagra ma absoarbe si am senzatia ca sunt o coaja, o carcasa fara substanta.

De aia prietenii ii alung, inconstient, mi=i frica ca daca se apropie de mine si incep sa ma cunoasca, vor realiza ca sunt o mare minciuna!

buflea spune:

Pai invidia este tot o confirmare a valorii ...

Aqai spune:

Nu stiu bee daca lista in sine ajuta :) daca asta ma intrebai. cred ca mai curand si mai pe termen lung ajuta sa identificam ceva-ul acela care ne face sa ne prabusim, sa nu ne mai regasim, sa nu ne simtim noi.

Apoi odata identificat, mare problema mare. ce facem cu el? daca nu putem sa indepartam ceva-ul acela din viata noastra? e devastator. unele alegeri sunt atat de grele incat pur si simplu la un moment dat nu poti sa le faci, chiar daca sunt cele care stii ca te-ar face bine.

In fine. Pana nu esti intr-o groapa de asta ata de adanca, e simplu. intotdeauna vezi optiuni. Si daca eu nu stiu asta... sunt persoana care gaseste cel putin inca o optiune, de fiecare data.

ce vreau eu sa inteleg la mine este cum dupa aproape o viata (adulta ma refer aici) de alegeri corecte, de actionat cu binele celui de langa mine in minte, de ales calea cea grea, de ajutat, implicat si numa' nu stiu cine la mai stie pe toate fptul ca am facut o greseala ma face sa ma simt anulata ca persoana. Greseala mare, sa ne fie clar, sunt constienta de faptele mele si de consecintele lor. Dar in the aftermath simt cateodata ca nu merit sa spun ca vreodata am facut ceva bine, ca sunt un om bun. Ma simt on om rau si murdar. Si nu inteleg de unde imi vine asta, cum am ajuns eu sa ma judec prin niste ochi atat de straini. Si ori de cate ori ma gandesc ca imi voi reveni si voi redeveni eu persoana pe care sa o apreciez si iubesc, apare DAR-ul acela de care vorbeste si MAru. Dar atunci am facut asta. Si iar castelul se prabuseste.

pana una alta, dupa ziua de ieri care a fost ca o revelatie, imi simt demonii departe. Stiu ca in continuare exista, dar departe si incerc sa ma incarc cat se poate de mult din perioada asta de impacare cu mine.










Sa alegi îndoiala ca filozofie a vietii e ca si cum ai alege nemiscarea ca mijloc de transport. (YM)

portocalia spune:

foarte interesant subiect, va citesc cu mare interes, desi nu-s in stare (inca) de un feedback demn de luat in seama.

Aqai, in ultima postare cred ca ti-ai raspuns singura la intrebare. problema este greseala respectiva, cu care nu te-ai impacat, pe care n-ai prelucrat-o/integrat-o/iertat-o/ars-o (nu reusesc sa gasesc termenul exact, presupun ca poti gasi 100 de verbe aproximative pentru actiunea respectiva). ramai blocata la ea si oricat de multa validare ai primi din exterior, tu stii ca ceva e nerezolvat acolo, care nu-ti permite sa depasesti momentul. tu singura nu-ti permiti sa depasesti momentul, e in capul tau toata chestiunea.

sunt convinsa ca exista tehnici clare pentru problema cu care te confrunti, mi-au trecut de-a lungul timpului pe la urechi, dar uite ca nu le-am retinut, pentru ca m-au interesat prea tare la momentul respectiv. imi pare rau ca nu-ti pot fi mai mult de folos.

michelle-usa spune:

Agai,nu stiu exact prin ce treci de ai astfel de ginduri, iar sfaturi valoroase nu pre astiu ce sa-ti dau. asa ca iti spun specific cum ma identific eu ca persoana la aceasta problema.

ajungind la venerabila virsta de 40 de ani...mi-am cam schimbat viziunile.

inainte ma interesa parerea altora, serviciul...si toata aceata imagine exterioara.

dar recent mi-am dat seama ca nu conteaza...toate aste sunt desertaciune, nu ma pune in valoare.
Valoarea mea o gasesc in faptul ca stiu ca sunt copil al Lui Dumenzeu, ca El ma creat cu un scop, ca El ma iubeste.

Tot ce fac, este pentru gloria Lui, toate problemele care le am sau care vin...le dezbat cu El si in El imi pun increderea.
Sunt multumita de ce vad in oglinda pt ca stiu cum ma vede Dumenzeu.

Au fost ani in care serviciul ma definea si doream sa fiu, sa devin...asa ajung cat mai sus. Am avut ani in care familia, prietenii doream sa-mi vada si aprecieze valoarea. Am avut si ani in care eram f. mandra de aspectul exterior, de faptele bune care le faceam...dar totusi vroiam sa fiu si mai si...

Toti anii astia au fost plini de frustrari, nemultumiri, dezamagiri.

Acum mi-am schimbat atitudinea si sunt multumita de persoana mea.

Citeam in Biblie de Imparatul Solomon...care a avut Totul...the best si tot nu era multumit...de ce? pentru ca numai Dumenzeu te implineste...restul e desertaciune.

am scris repede aceste rinduri...ca sa pleacam afara...sper sa ma fi facut inteleasa.

michelle

nelia spune:

Aqai, m-am gindit la subiectul tau, cu atit mai mult cu cit recunosc in multe rinduri de-ale tale si ginduri si framintari de-ale mele.

Eu cred ca fiecare om e valoros, in felul lui. Sigur ca oamenii sint diferiti si unici, deci valoarea fiecaruia vine din locuri si in moduri diferite. Din motive cunoscute sau necunoscute, multi oameni ajung sa nu-si mai recunoasca in interior aceasta valoare a lor, nu si-o pot confirma ei insisi si atunci apeleaza mult prea des sau numai la exterior pentru a o obtine. Si din exterior vine sau nu vine sau vine cum vine... Dar mai cred si ca aceasta valorizare a fiecaruia e posibila mai greu in zilele noastre pentru ca e cumva falsificata inca din copilarie, incepind cu parintii...

Mie imi place mult un concept mai nou, am tot citit despre el... are si Aurora Liiceanu un interviu in care vorbeste despre el, foarte interesant: downshifting-ul: Fenomenul downshifting – sau “dincolo” de top management.

Edit: am incercat sa gasesc un link, dar sint la servici si nu ma lasa sa intru acolo unde l-am vazut. Pune tu pe Google si il vei gasi, poate te ajuta daca il citesti.

Cornelia