Teoria atasamentului

Marturisesc ca am auzit prima data de atasamentul securizant aici pe forum, proaspata mamica fiind. In timp am mai citit pe ici pe colo, am participat la discutii si am trait experienta personala in viata de zi cu zi alaturi de copilul meu.
Un copil atasat sigur este pregatit sa se desparta de mama lui pentru o anumita perioada de timp, pentru ca stie ca aceasta se intoarce.
Dar cum se formeaza aceasta siguranta ?
Aici pe forum se sustine ideea ca daca mama este suficient de mult timp alaturi de copil, ii satisface nevoile si nu se desparte de el atunci cind acesta nu accepta despartirea, copilul se va atasa securizant si va semnaliza singur momentul cind este pregatit sa se desparta.
Intre timp am avut ocazia si obligatia de a participa la un curs de psihologie la nivel universitar si am aflat ca "din trairea a nenumarate experiente in care mama si copilul se despart si apoi se reapropie copilul formeaza in timpul primului an de viata un model comportamental" care sta la baza atasamentului fata de mama.
In situatia-test prin care se determina tipul de atasament se considera ca un copil este atasat securizant daca se manifesta prin protest activ atunci cind mama iese dar se linisteste repede atunci cind aceasta se intoarce si il consoleaza.
Personal, nu am gasit in nici o sursa stiintifica informatia ca un copil atasat sigur este pregatit sa accepte despartirea fara sa plinga. Am citit destul de mult si pe tema acomodarii copilului la gradinita/ cresa, si in acest caz ideea desprinsa este ca intii copilul este ajutat sa stabileasca o relatie cu persoana care se ocupa de el la gradi (mama merge cu copilul la gradi in perioada de acomodare) si ca acomodarea este considerata terminata atunci cind copilul se lasa consolat de catre educatoare dupa plecarea mamei (deci nu cind acesta nu plinge deloc la plecarea mamei).

In textul de mai sus prin "mama" se intelege persoana principala de care este atasat copilul (in mod uzual este mama, dar sunt situatii cind e tatal, bunica, bona).

Am simtit nevoia de a scrie cele de mai sus in ideea ca pot ajuta si alte mamici si nu in ideea de a mai pune ceva paie pe foc in razboiul pro-contra stat cu copilul acasa. Completari (infirmari sau confirmari) la cele scrise mai sus sunt binevenite, in ideea ca au si o baza documentata. Daca cineva este interesat pot sa dau si eu sursele mele de documentare, in marea lor majoritate in limba germana, de aceea nu am pus linkuri sau titluri in text.

pisigri spune:

Interesanta ideea.
Imi permit citeva intrebari.
Vorbeai despre situatia test: se aplica la ce intervale de virsta?
Ce tip de atasament este situatia urmatoare: copilul protesteaza activ cind mama pleaca, se linisteste imediat ce iese pe usa. In schimb, daca mama renunta la plecare/se intoarce intr-un minut (la propriu), copilul isi continua "cearta", "reprosurile" si "protestele"?



http://scrisoaredelamosul.blogspot.com/

http://pisigri.blogspot.com/

Mami de Ilinca (5.03.2009)

AB_AC spune:

Exista recent o intreaga isteria a atasamentului care exagereaza relatia parinte (mam) copil si militeaza pentru intoarcerea femeii la scutec si cratita si demonizeaza ori altceva.

Si exista o teorie a atasamentului care spune ca daca un "safe haven" nu se formeaza intre un un copil si un adult, atunci multe din relatiile ulterioare vor fi afectate. Ce inseamna creearea acestui "paradis" depinde de copil si are forme diferite de manifestare la diverste varste: (bebelus, copil,... adolescent) . Da, in mod evident copilul trebuie sa spuna sa arate ca-i gata sa faca salturi emotionale. E datoria noastra de parinti sa-i propunem lucruri noi si sa-i fim alaturi in incercarea de a se adapta la ele si de a invata. Nu trebuie fortat. Exemplul clasic e gradi. E una sa planga prima oara la gradi si alta e sa continue sa planga si dupa cateva zile. Primul lucru arata ca-i nepregatit la nou si are un soc de adaptare, iar al doilea arata ca nu reuseste sa se adapteze si nu trebuie fortat. Cum impaci viata moderna cu asta.... fiecare incearca o solutie.


Eu am incercat sa aplic AP si partial am reusit. Nu-i o teorie de forum. Exista destule resurse stiintifice care justifica aplicabilitatea ei. Evident nu-i singura teorie a dezvoltarii copilului. Ca universitar ar trebui sa intelegi ca psihologia e o stiinta cu multiple scoli de gandire care propun olutii diverse.

Vrei resurse civilizate uite aici:
http://family.jrank.org/pages/118/Attachment.html
http://psychology.missouri.edu/cooperm
http://spr.sagepub.com/content/15/3/323.abstract
Poti cauta articolele in bibblioteca onlina a propriei universitati.

Deceneus spune:

Cred ca sunt multe variabile si nu exista o solutie.
Fiecare caz este unic, dar se pot avea in vedere niste necesitati ale copilului, si deprinderi din familie, nu neaparat atasamentul.
Un copil care era cu fica mea plangea si facea un scandal monstru o perioada destul de lunga dupa inceperea gradinitei, pana cand a fost ziua lui, si conform obiceiului era urcat pe un scaunel si ceilalti ii cantau la multi ani, iar el le oferea bomboane. Din ziua respectiva a inceatat cu plansul.

In general copilul vrea sa fie in centrul atentiei pentru ca asa-l invata familia.
Daca acasa i s-a acordat atentie exagerata pretinde si la gradinita sa fie tratat in acelasi fel, ceea ce nu-i posibil si atunci se acomodeaza mai greu.
Daca a fost invata sa imparta jucariile cu altii, sa se joace cu altii, sa nu fie egoist, se acomodeaza mai usor.


Mintile ilustre discuta idei; Inteligentele medii discuta evenimente; Mintile reduse discuta persoane. (Eleanor Roosevelt )

alexia_21 spune:

Daca a fost invata sa imparta jucariile cu altii, sa se joace cu altii, sa nu fie egoist, se acomodeaza mai usor.


eu zic ca am ajuns sa invatam copiii niste lucruri care mai mult dauneaza. nici un copil nu se naste egoist.
referitor la atasament , eu cred ca este vorba de fapt de increderea pe care parintele o ofera copilului. restul e literatura.

JuliaSM spune:

Asa gandeam si eu candva, cand imi erau copiii mici de tot(si mai putini decat sunt acum). Ca un copil trebuie dresat cu codul bunelor maniere de mic, ca aia nu e bine, ca cealalta nu-i potrivit sau frumos, ca se uita lumea, ca se supara, ca blabla.

De ce trebuie un copil sa fie invatat sa imparta jucariile sale cu altii, atunci cand NOI, adultii, credem ca e potrivit acest lucru ( potriveala care e impinsa tot de niste conveniente sociale,si nu una care are in centru persoana copilului si binele acestuia)??

Din punctul meu de vedere (am invatat si eu de la altii, am recunoscut deja ca la inceputurile mele de mamiceala nu am gandit asa), un copil caruia i s-au cumparat/ oferit jucarii este deja stapanul deplin al acestor obiecte. El decide daca vrea sa le imparta cu cineva sau nu, fara sa ma impun eu ABUZIV, doar pentru ca sunt parintele care are grija de copil si care a avut bani sa cumpere jucaria respectiva.
In momentul in care copilul e gata sa isi exprime punctul de vedere, suporta consecintele propriei hotarari: daca refuza sa imparta jucariile, va fi nevoit sa accepte reactia celor pe care ii refuza. Copiii sunt infiorator de sinceri, nu sunt capabili (inca!) sa joace teatru, sa disimuleze, ti-o urla verde-n fata cand sunt nemultumiti sau frustrati, ori plang pur si simplu, si tot te resping.
In acelasi timp, copilul stapan pe jucarie stie ca, atunci cand spune NU, atunci ramane NU, iar decizia lui e respectata atat de ceilalti copii, cat si de parintii lui.

Ne spunea educatoarea piticilor mei, la o seara a parintilor, ca, daca nu ii lasam pe copii ( asa mici, neinsemnati si limitati cum ni se pare uneori ca sunt!) sa isi formeze propriul punct de vedere, invatand sa (ne) spuna si NU, nu doar sa asculte orbeste de parinte, in cazul extrem si nefericit in care ar putea fi abuzati - nu doar sexual, ci si emotional, fizic, prin violenta samd- ,acei copii nu vor avea curajul necesar pentru a deschide gura in fata abuzatorului si a spune NU ori pentru a striga dupa ajutor.

Tot in cadrul gradinitei, le este permis copiilor sa interactioneze unii cu ceilalti, chiar prin comportament negativ unii fata de ceilalti ( exclus violenta fizica). Daca un copil nu vrea sa se joace cu celalalt copil si ii intoarce spatele, poate chiar ii mai spune si vreo doua vorbe 'dulci', educatoarea nu intervine, deoarece copiii au dreptul de a-si alege singuri prietenii, dupa propriile lor sentimente si motive de decizie.Un copil care a fost respins de alt copil este in rol de victima astazi, insa maine rolurile se pot inversa, el fiind cel care respinge. In fond, nu traim ( din pacate!) in paradis, iar relatiile interumane functioneaza pe simpatii si antipatii, iar anii de gradinita sunt un timp bun pentru a se forma primele impresii despre aceste polaritati. Nu poti iubi pe toata lumea, in acelasi timp observi si accepti faptul ca nu toata lumea te iubeste. Iar cu un echilibru intre aceste doua femomene se poate trai frumos, pana la adanci batranete ( asta daca nu ai o mama exagerat de indoctrinata cu bunele maniere,care,inainte de a pleca spre casa, te pune sa te pupi cu toti copiii din parc cu care te-ai certat - cel mult te invata cum sa fii fatarnic si ipocrit, pentru ca printr-un sarut nu iti arati neaparat iubirea. Iuda e un bun exemplu pentru chestia asta, o fi avut si el o mama asemenea... ).


Daca un parinte crede ca are voie sa isi impuna propria parere si vointa asupra copiilor, doar pentru ca e parinte si adult, cam la ce varsta ar trebui sa ii invatam pe copiii nostri sa aiba propria parere despre lucrurile care ii inconjoara si mai ales sa le aratam ca noi, ca parinti adulti, le RESPECTAM aceasta parere?

JuliaSM spune:

Inca ceva: copiilor mei nu le-am impus sa imparta jucariile intre ei, daramite cu alti copii straini. Si totusi, ei fac asta, chiar si dulciurile le impart, prima clatita sau gogoasa care sare din tigaie nu e infulecata doar de unul, ci toti au parte de o bucatica, fara sa stau eu cu gura pe ei.
Deci nu e vorba de faptul ca au fost invatati ( traducere: ca li s-a impus) sa imparta, ci despre altceva.

AB_AC spune:

Nu trebuie sa imparta tot ce-i al lui. Inainte de a invita pe cineva acasa am stabilit mereu cu copii ce jucarii vor si ce nu vor sa imparta. Ce nu vrei sa imparti, nu arati. Altfel esti prost-crescut. Eu nu cred ca falitul cu uite ce jucarie am eu si tu nu ai serveste la ceva.
Cand erau prea mici sa priceapa notiunea aveam cate doua-trei jucarii din fiecare. In parc am mers mereu cu mai multe randuri.

La fel se comporta si copiii mei intre ei... au lucruri pe care nu vor sa le imparta. Dar tentatia de a se juca impreuna domina in final... nu stiu nimic care a ramas neimpartit.

Jucariile gradinitei sunt ale tuturor. Daca mai multi le vor "take turns".

alexia_21 spune:

julia, primul rand din mesajul meu este citat din deceneus.
eu am ales sa discut partea cu sa nu ne invatam copiii egoisti, in ideea ca ei habar nu au ce e aia sa fi egoist. noi ii invatam conceptul.

JuliaSM spune:

Am citat eu gresit, nu am mai modificat apoi. Editez acum.

alexia_21 spune:

am crezut ca m-ai inteles gresit.
de altfel recunosc ca eu la al doilea copil, si aici in america , am inceput sa "vad" diferit. sotul meu inca gandeste ca deceneus.
ideea este ca ne nastem perfecti. ce devenim pe parcurs, prin invataturile parintilor sau nu, nu mai este vina noastra.