Copilul meu a fost batut in parc
Raspunsuri - Pagina 7
ela_04 spune:
Cand am citit primele randuri mi-am zis " Of Doamne asta e al meu!" si gras si razgaiat! 
Ok... sincer ca parca mi-am vazut copilul ciupind alt copil!
Eu am prezentat situatia [pe aici, exasperata de faptul ca a inceput sa altoiasca alti copii...
Si pe noi in timp ce ne mangaie ne mai trosneste cate una...
in fine...situatia s-a mai ponderat parca de vreo cateva saptamani cu repetari infinite de "au ce ma doare, il doare si pe baietel, uite ce plange ca acum are buba"...etc etc etc
Nu stiu de la ce a pornit agresivitatea asta pt ca noi nu am dat niciodata in el, sau intre noi nici atat.
Acum in schimb urla... zici ca e antiaeriana ...ii tot zic ca mami se sperie sa nu faca buba baiatul dar... il cam doare la bascheti de sperietura mea.
Si baietelul meu si-a luato de multe ori de la alti copii mai mari, neatenti sau din cauza la jucarii si tocmai pt ca stiu cat de aiurea e sa vezi ca al tau bb e smotocit stau acum cu ochii pe el ca pe butelie.
Singura idee la care am ajuns si referitor la agresivitate si la urletele astea mai noi este din cauza parcului. Aici vede la ceilalti copii si copiaza in tocmai si pe cei mici si pe cei mari.
PS. Al meu cred ca avea la vremea cand s-a postat subiectul pana intr-un an jumate'. Dar arata clar de 2
gabitza2005 spune:
Eu una am ajuns in majoritatea cazurilor sa fiu mama de copil "agresat" ca prea l-am educat ca nu-i frumos sa rezolve problemele prin agresiune.
Tot in parc se ciondanea cu un baietel care sa se dea primul pe topogan -baiatul ii da un pumn in spate la care al meu ii zice sa nu se mai poarte asa ca nu se mai joaca cu el, la urmatoarea urcare baiatul ala ii da iar un pumn in spate ii fac si eu observatie baiatului in cauza , mama lui nu se sinchiseste deloc. Faza se repeta si de data asta fimiu ii da si el una in spate baiatului respectiv si eu nu-i zic nimic il las in pace. In acest moment mama baiatului sare ca arsa -ca ce copilul ei are probleme cu spatele cum isi permite copilul meu sa dea in al ei. Ea cu gura mare eu incercand sa fiu impaciuitoare - abia apoi mi-am dat seama ca al meu copil a fost dezamagit ca nu i-am luat apararea.
M-am gandit mult la aceasta intamplare si mi-am dat seama ca nu vreau ca baiatul meu sa ajunga sacul de box al altora si de atunci am schimbat regula-daca un copil da in el are voie sa riposteze ca oricum copii aia nu inteleg de vorba buna.
Nu vreau sa il invat sa fie violent dar nici sa fie sacul de box al "copiilor educati" care vezi doamne trec printr-o etapa a vietii lor si noi ar trebui sa-i intelegem.
Daca copilul tau se manifesta agresiv de ce nu faci ceva sa-l inveti cum sa isi exprime sentimentele decat sa imparta palme si pumni pe unde apuca.
Invata-l ce sa spuna, ce sa faca, da-i alternative pe care sa le foloseasca atunci cand e frustat si simte ca trebuie sa-si exprime furia prin violenta.
gabitza2005 spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui alex_andra ....... Ei bine, pe mine asta m-a scos din minti. Lejeritatea bunicii de a cataloga si de a-si invata copilul ca totul se rezolva cu agresivitate. BAZAR UMANITAR |
Inseamna ca ai fi luat-o complet razna daca fetita ta ar fi incasat o palma de la alt copil....
gigi78 spune:
Distragerea atentiei sau redirectionarea comportamentului copilului mic, in general, este eficienta, insa, apelarea la o asemenea metoda, nu se face cu orice ocazie si la orice pas. Si eu apelez la ea, insa nu atunci cand criza de nervi se manifesta doar ca o lupta pentru a vedea cine castiga si cand nu are fundament. La copilul foarte mic, aceasta metoda este eficienta intrucat este strans legata de lipsa concentrarii si a memoriei. Prin aceasta metoda, nu invata copilul (si este bine cat mai devreme) sa-si dezvolte autocontrolul (ca in cazul crizelor de nervi – ma refer aici la cele nefondate, nu cele care au o cauza mai serioasa – lipsa mamei in cazul relatat anterior de Laura).
In plus, dupa ce avanseaza in varsta, dupa 2 -3 ani, in cazul in care s-a apelat exclusiv la aceasta metoda, copilul este mult mai greu pacalit (pana la urma despre asta este vorba) prin distragerea atentiei (intervine si memoria care ajuta sa nu se mai lase asa usor redirectionat), iar controlarea crizelor de catre parinti devine o sarcina mult mai grea intrucat copilul nu are dezvoltata sufiecient latura autocontrolului (emotional), nu stie de existenta anumitor limite si nici ca orice actiune are efecte! Adica amanam rezolvarea cauzei crizelor de nervi, o amanam intr-o perioada in care, rezolvarea acesteia va cere mult mai mult tact, munca perseverenta. Ideea nu este sa ne manipulam copilul ci sa-l invatam ceea ce este bine.
Izolarea prin lasatul in patut sa se linisteasca (repet, atunci cand cauza crizei de nervi este nefondata) contribuie la revizuirea comportamentului (cat ar fi de mic, copilul realizeaza ceea ce a facut, in anumite limite) si la dezvoltarea autocontrolului. Conteaza insa ca stimulul care a produs criza sa nu fie indepartat, astfel incat copilul sa constientizeze existenta lui si faptul ca nu are voie. Insa, aceasta metoda este eficienta doar prin consecventa, autocontrol din partea parintilor (adica sa nu fie insotita de ridicari de ton – diferite de cel raspicat – cearta, bruscari s.a.m.d.) si explicatiile de dupa calmarea copilului, asigurarea de dragostea acestora.
O alternativa la aceasta metoda ar mai fi: angrenarea in luarea deciziilor in ceea ce-l priveste: alege sa planga sau alege sa se joace cu nu stiu ce jucarie (care ii place lui fff mult) sau sa mearga in parc. Daca alege sa continuie sa planga, parintele trebuie sa inteleaga ca pentru restul zilei nu-l va duce in parcul preferat sau sa-l lase sa joace cu jucaria respectiva (in acelasi timp acest comportament trebuie ignorat – repet: in cazul in care are cauze nefondate – cred ca m-am repetat de mi-e rau). Asa intelege copilul ca actiunile/alegerile sale au si consecinte.
Adica, eu sunt adepta combinarii mai multor metode, in functie de situatie!
Sa nu uitam ca educarea copilului incepe inca de la nastere (ma rog, unele studii arata ca acest proces incepe chiar din viata intrauterina), nu in plan cognitiv ci in plan socialo-emotional!
Roxana, eu nu am generalizat, ci am spus, ca, in cele mai multe cazuri, copiii invata comportamentul agresiv din familie (prin comportament agresiv a se intelege inclusiv tipatul, ridicatul tonului etc). Mai mult, deprinderea de a nu mai lovi alti copii se invata tot fff devreme prin repetarea pe catre parinti, in mod constant, a interdictiei de a repeta gestul respectiv (insotita de fiecare data de explicatii). Corect cine a spus, trebuie condamnata fapta, nu persoana (personal: in cazul in care actiunea de lovire este aprobata/scuzata de fiecare data de care parinti, atunci cred totusi ca putem sa condamnam si persoana, adica parintele, nu copilul!).
Copilul pana la varsta de 8 ani invata si isi insuseste (insa cea mai rapida perioada de dezvoltare a creierului are loc in primii doi ani) cel mai bine deprinderile de care depinde intreaga lui dezvoltare comportamentala de mai tarziu. Desi se considera ca cei mici invata cel mai bine prin observare si ascultare (ceea ce pana la un punct este adevarat), ei bine, nu este in ttotalitate adevarat pentru ca prin propriile actiuni acestia asimileaza cel mai eficient (din acest motiv nu este indicat ca in parc sa stai ca jandarmul in spatele lui – ma rog, nici pe banca cu tigara in gura – asta o zice o fumatoare - ci trebuie sa-i lasi un spatiu de actiune, la o distanta care sa-i asigure atat confortul, dar si sa poti sa intervii in anumite momente). Valorile dupa care se va ghida in viata se stabilesc in primii ani, deci este esential ca parintii sa nu oboseasca a repeta/arata ceea ce conteaza. In plus, pentru a se dezvolta, creierasul plozilor nostru are nevoie in permanenta de stimulare, acum depinde foarte mult si ce stimulare ii oferim sau cat de dispusi suntem sa facem asta! La un moment dat, probabil este obositor, insa de asta, de obicei sunt doi parinti!
Nu stiu, eu scriu, insa cred ca trebuia sa fac precizarea ca fac referire la copii normali, fara nevoi speciale, caz in care difera mult abordarile. Mai mult, fiecare copil este unic in felul sau, iar cerintele parintilor difera de la o pereche la alta ......
Ma intreb daca voi fi iar blamata cand voi spune ca eu imi las copilul sa se bage cu manutele/piciorusele intr-o balta pe care o intalnim pe strada (fapt pentru care mereu am schimburi si servetele dezinfectante cu mine) si mai mult, ma aplec langa el si incep sa-i vorbesc despre senzatiile pe care presupun ca le incearca.
Ma scuzati, probabil m-a luat valul.....
Laura25 spune:
| Citat: | ||
citat din mesajul lui gabitza2005
Inseamna ca ai fi luat-o complet razna daca fetita ta ar fi incasat o palma de la alt copil.... |
Eu nu cred, pentru ca alex_andra vorbeste de atitudinea bunicii, adica a adultului, nu de copil. Cand s-a zis pe aici ca sunt etape in dezvoltarea unor copii cand au porniri violente nu s-a sustinut ca parintii stau si se uita si asteapta sa le treaca. Toata lumea e de acord ca parintele 'agresorului' trebuie sa intervina, sa isi ia copilul deoparte, sa ii explice ce are de explicat, sa ia atitudine. Nu sa priveasca nepasator sau sa isi indemne copilul sa dea mai tare. Si pe Luna9 din cate am inteles eu tot atitudinea adultului a aderanjat-o in esenta.
Am marfa la bazar umanitar DC
Laura, mami de shtrumphi gemeni: Bianca Andreea si Rares Mihai (13.06.2005)
Cugetari gemene, Poveste cu shtrumphi
'Cos what I feel is the only truth for me
ela_04 spune:
| Citat: |
| Invata-l ce sa spuna, ce sa faca, da-i alternative pe care sa le foloseasca atunci cand e frustat si simte ca trebuie sa-si exprime furia prin violenta. |
Pai...eu as vrea dar ...ce sa spuna mititelul la un an jumate cand el abia zice mama, tata, apa, papa, caca...
asa ca momentan e ceva de genul...il doare, face buba, mamai, samd....
daca aveti voi alte sfaturi eu le primesc cu placere....
Laura25 spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui gigi78 Si eu apelez la ea, insa nu atunci cand criza de nervi se manifesta doar ca o lupta pentru a vedea cine castiga si cand nu are fundament. |
Scuza-ma dar in continuare sunt socata. Tu vorbesti de un copil de 1 an in aceasta propozitie? La 1 an e vorba de lupta intre copil si tine?!?! de 'care pe care' !?
La distragerea atentiei m-am referit ca alternativa la pedeapsa pt a-i linisti criza, nu ca metoda de educare. (intrebarea ta era ce faceti cand il apuca nervii daca nu ii pedepsiti). Sigur ca fiecare lucru se invata prin exemplu propriu, prin explicatii, prin exercitiu si rabdare, nu dandu-i sa faca altceva.
Am marfa la bazar umanitar DC
Laura, mami de shtrumphi gemeni: Bianca Andreea si Rares Mihai (13.06.2005)
Cugetari gemene, Poveste cu shtrumphi
'Cos what I feel is the only truth for me
gigi78 spune:
Corect, vorbesc de un baietel de 1 an! Astfel de "lupte" intre parinti si copii incep chiar si mai devreme, iar daca nu le-ai sesizat, sunt chiar uimita!
Mi-ar fi placut sa citesti ceea ce am scris mai devreme si sa ma combati inteligent (intrucat l-am scris in graba s-au strecurat ceva erori, mai mult de explicare nu de continut), insa mai este timp.
lulu77 spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui gigi78 Izolarea prin lasatul in patut sa se linisteasca (repet, atunci cand cauza crizei de nervi este nefondata) contribuie la revizuirea comportamentului (cat ar fi de mic, copilul realizeaza ceea ce a facut, in anumite limite) si la dezvoltarea autocontrolului. |
Sigur ca da, taci si urla,eu am decis ca, criza ta este nefondata si este cazul sa inveti cum sta treaba, revizuire de comportament atasamentul meu fata de tine nu are ce cauta acum.
scuze, dar.....
poate sunt eu mai demodata, poate gresesc,poate...,poate, dar zau daca eu mi-as lasa copilul izolat in patut, indiferent de varsta sa planga pana se linisteste, in loc sa discutam, sa aflu ce anume l-a deranjat, etc. si mai ales sa ii arat atunci, in timpul crizei ca sunt si atunci alaturi de el si il sprijin.
sau poate gresesc, sigur gresesc, ajunge un needucat astfel
Laura25 spune:
Chiar, cine decide daca este o criza fondata sau nu? Daca nu discuti cu el, ci il pedepsesti ca sa se opreasca, cum afli care e problema, daca e fondata sau nu? Ai zis ca la povestea mea cu faza de ieri era o chestiune serioasa si justificata. In aparenta nu era asa. Criza a pornit de la impartitul unei jucarii cu sora'sa. Impartirea unei jucarii intre frati e un motiv serios sau nu? E mai serios decat dorul de mama? De ce? Cum se clasifica 'gradul de seriozitate' a frustrarilor si problemelor unui copil?
Cand tu esti suparata, nervoasa si ai o iesire mai 'nepotrivita' (nu stiu cum te exteriorizezi tu, dar eu de exemplu cand ma 'iau dracii' tip si trantesc si vorbesc aiurea), sotul tau te ia de mana si te inchide in camera ca sa te calmezi, sau incearca sa discute cu tine sa afle care e problema si sa te ajute? Cum te-ai simti daca ai fi suparata si frustrata si ai avea nevoie de o imbratisare si in schimb sotul tau te respinge si iti zice din varful buzelor sa te calmezi si pe urma mai vorbiti?
Mie aceasta mi se pare atitudinea cea mai corecta, sa te pui in pielea copilului, inainte de a face ceva legatd e el, sa te intrebi, daca eu as fi intr-o situatie similara, ce as vrea sa mi se intample? Cum as vrea sa reactioneze cei din jur?
Am o prietena care mereu il obliga pe baiatul ei sa imparta jucariile lui cu alti copii, indiferent daca el vrea sau nu. I-am zis de cateva ori sa isi imagineze cum ar fi daca as veni eu si i-as zice sa imi imprumute masina si poseta si machiajele sau ceva haine si ea ar fi fortata de fiecare daca sa o faca, indiferent daca vrea sau nu, daca are nevoie sau nu de masina in momentul ala. Mi-a zis ca "ei, nu e asa ...nu e aceeasi chestie". De ce nu e asa? Jucariile nu sunt ale copilului cum masina si machiajele sunt ale ei?
Am marfa la bazar umanitar DC
Laura, mami de shtrumphi gemeni: Bianca Andreea si Rares Mihai (13.06.2005)
Cugetari gemene, Poveste cu shtrumphi
'Cos what I feel is the only truth for me