din postura de fiica...

nemora spune:

Iulia, nici macar cu prietenele mele (putine la numar ce e drept) nu am discutii superficiale. Se vede usor pe mine ca nu-s genul care sa discut chestii usurele. Nu am nimic impotriva cui gaseste placere in small chat dar pe mine ma apasa. Si atunci mama nu stiu de ce are pretentia de la mine sa sporovai balarii cand e evident ca am alte preferinte de subiecte de discutie. Si atunci eu fiind apasata nu pot sa ma deschid ca o floare cand ea are necazuri si nici atat cand am eu necazuri.

Dorsilia, respect eu de la ai mei nu am primit deloc. Si atunci sunt datoare cu asta? Mila e un sentiment pe care nu-l suport. Pot sa empatizez dar la mila, fug. De afectiune sunt capabila, paradoxal, cel mai bine, cand nu mi se cere acest lucru. Cand se implora dupa afectiunea mea, m-as cam cara de la fata locului.

Roxx, asta chiar e problema filozofica pentru mine - in ce masura copiii sunt datori parintilor (ca sincera sa fiu asa, daca as face ce simt, le-as cam sugera sa isi vada de viata lor si sa ma lase pe mine sa-mi vad si eu de a mea - dar asta e situatia mea particulara).

Perlutele mele: Karolina Maria (10.06.2007) si Eszter Maia(14.05.09)

Niciodata nu mai poti fi atat de aproape de un copil ca atunci cand l-ai alaptat.

rrox3 spune:

Mila asta manjeste totul. Mila nu e compasiune. Mila e depreciativa.
Nu exista asocierea respect-mila, se exclud reciproc.

rrox3 spune:

Un prieten poate fi, de multe ori, mult mai aproape emotional decat parintii. Asta e realitatea.
Cum se construieste relatia parinte-copil, depinde de parinte. Copilul doar raspunde. Daca a primit iubire si acceptare, probabil va raspunde la fel, daca nu, lucrurile se complica.

Dorsilia spune:

Dupa parerea mea mila nu e depreciativa, mila inseamna sa-ti para rau pentru ca o fiinta sufera, indiferent din ce motiv consideri ca sufera (poate suferi de foame, frig, singuratate, de boli, de tulburari psihologice etc). Mie imi dau lacrimile cand vad un catel chinuit de boli si de foame pe strazi, l-as lua acasa, dar ma abtin, ca nu am cum, la bloc. Imi dau lacrimile cand vad un batranel incercand sa vanda 3 ghiocei la coltul strazii, pe ploaie sau vant, mai mult cersind. Mi-e mila de parintii care ajung sa fie evitati de copii, pentru ca au facut niste greseli pe o prea mare perioada de timp, greseli care au amprentat psihicul/fizicul copilului, insotindu-l si-n viata de adult. Ii respect, asa cum respect orice forma de viata, si ma axez pe ideea ca au facut ce au stiut mai bine, cu bune intentii, vreau sa cred ca au dat tot ce au avut mai bun in ei, cum bine zicea cineva aici mai sus, au dat cat au putut sa dea, cat i-a lasat inima si mintea, si de unde nu este, nici Dumnezeu nu cere.

Mila, inclusiv conform DEX-ului al limbii romane = sentiment de întelegere si de compasiune fata; de suferinta sau de nenorocirea cuiva; compatimire; îndurare....asa ca este complet gresit sa ii acordam o semnificatie peiorativa

poti sa simti mila fata de cineva fara sa simti afectiune. poti sa respecti suferinta cuiva, si totusi sa simti mila, compasiune pentru situatia nefericita in care se afla (poti ca si manifestare directa a acestui sentiment, in mod natural, sa decizi daca poti, stii sau vrei sa il ajuti cu ceva, in caz ca observi ca isi doreste sa fie ajutat); deci mila nu exclude respectul in nici un mod.

Nemora, pana nu vei ajunge la un anumit nivel de evolutie personala, ceea ce-ti voi scrie eu in continuare va parea doar o teorie scoasa de prin cartile de psihologie practica, totusi citeste si teoria pana sa o aplici de una singura: nu poti sa te ingropi pana la gat in ideea ca tu nu esti datoare respect parintilor tai tocmai pentru ca nici ei nu te-au respectat cand erai copil/adolescent/tanar. Nu, asta inseamna sa te autodistrugi si sa te depreciezi pe tine ca om. Esti datoare sa respecti orice forma de viata. Si esti datoare sa te respecti suficient pe tine insati incat sa treci dincolo de impulsuri si sa acorzi respect, in cazul de fata, parintilor tai, asa cum au fost ei. Nu poti demonstra ca ti-au facut constient si intentionat rau de-a lungul copilariei. Orice parinte care-si abuzeaza copilul in vreun mod, in mod sigur nu o face ca sa se distreze, din sadism, meticulos si planificat, premeditatm ci pentru ca are niste tulburari psihice, niste probleme psihologice. Se vede ca esti o persoana introspectiva asa ca in mod sigur o sa intelegi nu peste mult timp, de ce te intriga pe tine ca trebuie sa apleci urechea, desigur cu masura, la small chat-ul cu mama ta, asa cum a stiut ea sa-ti fie mama si cand erai copil si acum ca adult. Nu vei mai fi intrigata si nu te vei mai intreba de ce oferi respect, atunci cand vei atinge nivelul urmator de intelegere si de evolutie personala. Presupun ca nu va mai dura foarte mult pana sa-l atingi, ci esti pe cale sa ajungi acolo cat de cat in scurt timp, inclusiv demersul tau de a pune problema aici pe forum demonstreaza ca esti intr-o etapa a cautarii, intr-o nevoie de intelegere, si cine este in cautare, evident evolueaza. Cu cat vei accepta mai repede descoperirile si trairile personale, cu atat mai repede va inceta zbaterea ta.

asa vad eu lucrurile si cred ca le vad cat de cat corect, sunt foarte deschisa la nuante diverse, accept pareri multiple, le gandesc, le cantaresc, m-am gandit multi ani la problema asta, am lucrat foarte mult timp la remedierea ei

nemora spune:

Dorsilia, pana la starea de iluminare in care sa iubesc pe toata lumea si sa ma inclin in fata frumusetii vietii (stare pe care din cate vad io o au doar calugarii - care si-au retras total libidoul de la viata) mai am mult si rili ma intreb daca chiar vreau s-o ating. Deocamdata ma simt vie, nu inghit tot ce mi se ofera, si ma consider senina la modul nici prea-prea nici foarte-foarte, doar atat cat sa spun stop cand ceva nu-mi convine. Da, mi-ar placea sa nu ma enervez si sa fiu contemplativa, dar cand ma suna zilnic si facem acelasi lucru mi se duce iluminarea pe apa sambetei.

O stare din aia de care zici tu nu mi-o imaginez decat fiind centrat exclusiv pe sine, inghitind tot fara discernamant sau neinghitind nimic (maniaco-depresiv :))), si...nefiind viu.
Explica-mi tu dpdv al mintii cum e starea aceea si ce anume implica ea.

Pana atunci, nu am sentimentul ca ma autodistrug. Toate sentimentele mele consider ca-s profund umane si am tot dreptul sa le am: sa ma simt incatusata, sau intr-o perpetua nedumerire, sau etc. Daca ma apuca respectul si recunostinta, consider ca bag rahatul sub pres, nu constientizez ceea ce simt si ceea ce cred, si asta se va traduce intr-un simptom. Daca e un stadiu, care ma duce spre evolutie, foarte bine, dar vreau sa stiu exact ce simt si sa-mi stabilesc clar cat pot/vreau sa dau. Asa sa ofer respect si sa pretuiesc toate formele de viata mi-ar anihila (cel putin deocamdata) autocunoasterea. Poate daca ajung la constientizare si autocunoastere perfecta mi-o iesi, dar ce haz mai ramane?

Perlutele mele: Karolina Maria (10.06.2007) si Eszter Maia(14.05.09)

Niciodata nu mai poti fi atat de aproape de un copil ca atunci cand l-ai alaptat.

Dorsilia spune:

nu e mare lucru de explicat, nu-s nici eu cine stie ce calugar shaolin, sau intelept, martir trecut prin stari de iluminare...sunt doar un fost copil stresat mult, si un actual adult sensibil sa zicem

eu ti-am descris prin prisma experientei mele de viata stadiile prin care am trecut ca sa ajung sa simt intr-un final fata de anumiti oameni doar mila si respect, oameni care involuntar mi-au facut candva sau inca mi-ar face rau prin actiunile si atitudinile lor.

nu se pune problema de a inghiti de toate, si bune si rele, de la toti cu seninatate si bunatate. Nici vorba. N-am ajuns inca atat de evoluata.

ceea ce am descoperit eu si ti-am si povestit in mesajul anterior a fost doar mecanismul prin care am reusit eu sa fac fata trecutului, fara sa ajung sa strang din dinti in prezent, sau sa strang de gat pe cei ce mi-au produs mult stres ca si copil, si care inca mi-ar produce stres si in prezent, daca mi-as mai permite sa ii las. Cum nu-mi mai permit asta, imi permit sa le ofer cateva minute telefonic sau face to face, minute in care sa ascult ce zici si tu ca ai de ascultat, nimicuri, balarii, lamentari on and on, aceleasi :) aproape ca ma pot gandi la altceva cat timp "banda" ruleaza si la final sa dau din cap a intelegere, si sa parafrazez cateva secvente, de fapt in sinea mea mi-e mila de zbaterea launtrica sterila a interlocutorului si de ingustimea orizontului acestuia....

nemora spune:

a, pai zi asa, ca ma speriai
am ajuns si eu la concluzia ca nu crap 20 de min pe zi s-o ascult.
uff, e bine si cu mila&respect daca tu reusesti sa deal bine asa cu problema. ti-ai facut proteza buna. eu de-abia trecui de la groaza la perpetua nedumerire...da gasesc si io ceva :)

Perlutele mele: Karolina Maria (10.06.2007) si Eszter Maia(14.05.09)

Niciodata nu mai poti fi atat de aproape de un copil ca atunci cand l-ai alaptat.

rrox3 spune:

Dorsilia eu nu consider sinonime mila si compasiunea, indiferent de limitarile dictionarului, sunt sentimente diferite. Sa-ti explic de ce.
Mila simti de pe o pozitie de superioritate. Ti-e mila de "x" pentru ca el nu are sau nu poate, in general fiindca ti-e cu ceva inferior. Mila implica o lipsa la celalalt si celalalt, indiferent in ce stare s-ar afla, se poate simti umilit de mila ta.
Compasiunea, pe de alta parte, vine de pe pozitii egale. Il intelegi pe celalalt si esti alaturi de el emotional, empatic, manifestand o bunovointa afectiva fata de el.
Compasiunea inalta si transmite energie, mila trage in jos si umileste.

rrox3 spune:

Parerea mea este ca ceea ce oferi tu este o iluzie, tu nu o asculti, doar te prefaci ca o asculti, lasand de la tine, fiindu-ti mila. Este ceva artificial si superficial. Nici tu si nici ea nu castigati din pacaleala asta.

Eu cred in sinceritate. Nu una agresiva si critica; una constructiva, empatica, asertiva. Orice om poate fi sensibilizat intr-o anumita masura daca-i oferi o astfel de relatie. Una reala, autentica, in care toata lumea evolueaza, creste emotional.

O astfel de atitudine nu poate aparea decat dupa acceptarea reala a celuilalt asa cum e, dupa vindecarea ranilor.

Dorsilia spune:

pai sa-ti spun de ce avem amandoua de castigat dupa ce am ajuns eu la level-ul asta?
1. nu ne mai certam la cutite si nu ne mai aruncam in cap una alteia toate reprosurile de la Adam incoace adunate
2. ea are cine s-o asculte si s-o mai tempereze cand o ia razna prin balarii, ii prezinta realitatea si din alte unghiuri si pana la urma admite ca da, a exagerat, s-a agitat de pomana, a avut ganduri paranoice inutil
3. eu dispun de echilibrul si de echipamentul emotional de care aveam neaparat nevoie ca sa pot relationa totusi cu ea, altfel varianta era sa intorc spatele definitiv si sa raman plina de frustrari iar ea sa se considere victima forever a unei fiice nerecunoscatoare
4. copiii mei isi cunosc bunicii totusi, au notiunea de ce inseamna un bunic; copiii se simt iubiti si rasfatati de bunici atunci cand se intalnesc, in cele 2 ore de vizita se bucura unii de altii, si nu vreau sa le iau asta nici unora...

este o relatie cat de autentica posibil in conditiile date, nu intru in alte amanunte. iar comunicarea dinspre mine spre ea este cat se poate de asertiva. Imi exprim sincer si deschis parerile, insa fara sa ii incarc ei "proprietatea" cu reprosuri. Imi exprim si eu dorintele, sperantele, temerile, le ascult pe ale ei, insa de cele mai multe ori nu apuc sa deschid gura mai mult de o propozitie atunci cand "comunicam", pentru ca efectiv nu ma mai asculta, vorbeste peste mine, le reia pe ale ei si pana nu termina nu am cum s-o deturnez. De aia ziceam ca uneori efectiv tot ce pot face este sa ascult daca sunt la telefon, si in caz ca suntem face to face, sa o privesc vorbind. Sunt si momente rare cand avem un schimb de replici mai consistent, cu momente mai de sinceritate din partea ea, insa si atunci imi dau seama ca nu e in totalitate cu mine, nu e empatica.

sa stii ca n-o privesc de pe o pozitie superioara, cat despre lipsuri, sunt de acord ca avem fiecare lipsurile noastre, ea pe ale ei, ei pe ale lor, eu pe ale mele. nimeni nu e perfect. sunt convinsa ca atunci cand copiii mei vor fi mari, adulti, pe langa ca ma vor iubi, asta daca voi reusi in continuare sa am o relatie armonioasa cu ei, la un moment dat le va fi si mila, fara sa insemne ca ma vor considera inferioara; pur si simplu voi avea unele lipsuri, care ei nu le vor avea. In egala masura se poate admite si ipoteza ca si parintilor mei le-ar putea fi mila de mila pentru ca ma zbat sa-mi cresc copiii de una singura, sa fiu menajera, mama si sotie la un loc, fara nici un suport (nu-mi angajez bone, menajere, nu merg in saloane de infrumusetare), ca am fost nevoita sa-mi abandonez profesia in favoarea cresterii copiilor cat mai aproape de mine pana la 7 ani, ca am renuntat la f multe doar de dragul lor etc.
Ei bine am vrut sa fac eu pe dos in familia mea cu copiii mei decat au facut ei cu mine. Eu am crescut mult prin straini de la 3 luni, nu m-a dus nimeni in parc, nu m-a luat nimeni pe genunchi sa stea de vb cu mine, sa ma intrebe eu ce-mi doresc, nu a urmarit nimeni sa-mi aduca zambetul pe buze. Primeam mancare, hainele ce le alegeau ei, si indicatia sa fiu cuminte si sa invat bine, sa nu-i fac de ras. Atat si nimic mai mult. Nu aveam dreptul la nici o alegere, parere etc.
Am zis ca nu intru in detalii si uite ca am cam prea intrat.
Ei bine, toate astea a trebuit sa le manageriez cumva ca adult, ca sa pot mentine o relatie neconsumativa cu ei.

Am vrut sa explic de ce militez eu totusi pt mila, si respect. Consider ca e am extras tot ce putea fi mai bun ca sa fac relatia asta bolnava sa functioneze oarecum fara ca partile, eu si ei, sa sufere raniri. Nu sustin ca e solutia ideala, insa este ceva ce am considerat eu ca functioneaza daca punem la socoteala ca nu ne-am mai certat si nici nu ne-am mai tensionat de cel putin 3 ani, nu ne ignoram, ii ajut cand imi sta in putinta si sunt rugata, ei ma ajuta cu ce doresc si ei, prea putin ii solicit eu la ceva. Stiu ca nu ma ajuta decat cand si cu ce vor, nu cu ce am eu nevoie, asta am inteles si acceptat demult si nu se va schimba chestia asta.

cam asta e cu mila si respectul la mine...
alegerea mea e sa repar si intretin pe cat posibil relatiile nu sa le anihilez cu totul

Ce spui tu Roxi nu e gresit dar e cazul ideal in care cei doi participanti la relatie gandesc la unison si isi doresc la fel de mult ca relatia sa functioneze de pe pozitii de respect cel putin, in care ambii sunt capabili de sentimente si exteriorizari autentice ale acestor sentimente de grija si afectiune. Daca insa esti un batran la aproape 70 de ani pt care in viata cea mai importanta a fost cariera si cum te vad strainii, moda si regimurile alimentare, cearta cu consortul....atunci e mai dificil sa ai brusc ce n-ai avut niciodata - sentimente si manifestari deschise ale acestora (altele in afara de furie) fata de copiii ajunsi adulti si ei.

Probabil Roxi, ma consideri "defecta" daca asta denota comportamentul meu actual. Ce am incercat, am incercat sa fac sa fie cat de cat rezonabil pt toti cei implicati, sa elimin frustrarile, tensiunile, sa ne invatam sa ne intampinam nevoile cat de cat si sa socializam cumva ignorandu-ne sau tolerandu-ne lipsurile, minusurile.

lia