din postura de fiica...

rrox3 spune:

Parerea mea, la momentul asta, e ca depinde foarte tare de persoana si gradul ei de autopercepere la momentul respectiv.
Eu, ca terapeut (ipotetic, nu sunt inca), as incepe o terapie cu o persoana de 60 de ani doar daca persoana ar fi foarte motivata, ar avea sentimentul esecului in viata proprie si dorinta de a repara si recupera relatiile atat timp cat mai poate.
Insa nu as sustine pe nimeni sa incerce sa persuadeze o astfel de persoana spre terapie, daca persoana e multumita de viata ei.

rrox3 spune:

Nemora eu n-as zice ca nu nu vor. As spune ca se apara si se tem. Sunt mecanisme puternice de aparare in functiune, la care nu-si permit sa renunte.
Fiindca schimbarea implica automat recunoasterea si asumarea greselilor. Sa ajungi la varsta a 3-a si sa recunosti ca ai gresit toata viata e foarte greu, fiindca timpul si resursele ramase ca sa repari greselile sunt foarte limitate. Greseala grava si de nereparat e ingrozitor de greu de acceptat.

nemora spune:

rrox, pai da, si continui sa ranesti in jurul tau.
macar mi-am dat seama cum si ce sa fac cand mi-or creste fetele (in niciun caz sa plang dupa ele cand or pleca ) adica sper sa ma regasesc in niste chestii adecvate varstei si sa gasesc limitele potrivite intre a avea o viata personala (ceea ce implica a nu trai prin si pentru copii) si a avea o relatie normala cu copiii fara a pretinde telefoane zilnice si dovezi de iubire si recunostinta vesnica.

andata, plansul ala mie imi arata mai degraba frustrare si isterie, iubirea se arata altfel. ciudat cum adulti fiind reconstituim o iubire cat de mica a parintilor nostri din cioburi sparte...hansel si gretel, ce mai.

Perlutele mele: Karolina Maria (10.06.2007) si Eszter Maia(14.05.09)

Niciodata nu mai poti fi atat de aproape de un copil ca atunci cand l-ai alaptat.

salcia spune:

"E in principal o caracteristica a atasamentului evitant din copilarie. Practic copilului nu i s-a raspuns emotional, dupa un timp el a renuntat sa mai ceara sau sa mai astepte un raspuns fiindca era mult prea dureros sa nu-l primeasca si s-a adaptat (trecand succesiv prin etape ca: protest, disperare, detasare) si si-a reprimat nevoile emotionale, intrerupand pur si simplu contactul cu emotiile lui. Ajunsi adulti au mari dificultati de a simti propriile emotii, functionand practic ca si cum ar avea un filtru emotional. In constiinta lor ajung doar emotiile extrem de puternice."

Doamne, cat de trist... Sunt trista pentru parintii nostri, pentru momentele cand au fost copii si au asteptat (degeaba) un raspuns, mi se pare ingrozitor ca un copil sa treaca prin asa ceva, si pentru momentele de acum, de cand sunt adulti, si, cum spunea cineva, sunt ca niste roboti care nu stiu sa isi exprime sentimentele si pur si simplu nu inteleg ce se asteapta de la ei. E enorm de trist. Si parintii mei au fost mai "inchistati", sa le zicem, desi nu am avut probleme grave in familie (abuzuri, alcool etc.). Insa, ce i-a facut sa se deschida a fost nepotelul (are 2 ani acum), fiul surorii mele, am ramas masca s-o aud pe mama spunandu-i ca-l iubeste.

Si, off-topic, Rrox intr-adevar explici foarte bine si eu apreciez foarte mult ca-ti dedici o buna parte din timpul tau sa incerci sa ajuti persoane cu diverse probleme aici pe forum . Eu nu postez foarte des, dar citesc si ma ajuta mult sa-mi limpezesc anumite lucruri.

rrox3 spune:

Ciudat intr-adevar daca privim din perspectiva adultului.
Insa cel care aduna cioburile cu grija si le protejeaza cat poate, idealizandu-le, nu e adultul. Ci copilul care a fost, copilul care asteapta de o viata un semn de iubire de la parinti si se agata de orice seamana cat de cat cu asta.
Si uite cum ciudatul devine doar cumplit de trist...

rrox3 spune:

Multumesc Salcia
Nu e cazul doar a unor parinti, astfel de persoane gasesti in toate grupele de varsta. E foarte trist, intr-adevar.

nemora spune:

rrox, te referi la copilul din noi, nu?

eh, pe masura iubirii primite si a bucuriei ca am fost dati acestei vieti, avem si obligatia de recunostinta fata de parintii nostri.

Perlutele mele: Karolina Maria (10.06.2007) si Eszter Maia(14.05.09)

Niciodata nu mai poti fi atat de aproape de un copil ca atunci cand l-ai alaptat.

rrox3 spune:

Da, sigur.



Nu avem nicio obligatie Nemora. Nu am decis nimic din toate astea, deci nu putem avea vreo obligatie.
Recunostinta pervertita de obligatie suna tare rau si nu cred ca are ce cauta intr-o relatie sanatoasa parinte-copil.
Afectiune, iubire, respect, da, in masura in care sunt autentice.

Dorsilia spune:

sau respect, grija, mila....:(

A_Iulia spune:

Nu ai obligatia, dar ai posibilitatea sa-ti arati RECUNOSTINTA. Si alegi singur daca ti-o manifesti sau nu. Cine anume sa te oblige si la ce, si mai ales cum?

Parerea mea este ca se bate prea multa moneda pe tema "a fost obligatia lor sa ma educe, creasca si ingrijeasca", "nu am de ce sa-mi arat recunostinta pentru ca parintele si-a indeplinit o obligatie" etc.

Fiecare-si cunoaste cel mai bine situatia proprie si poate stabili singur limitele in relatia cu parintii, de la a alege sa-i slujeasca pe viata (toata lumea cunoaste cazuri de batrani ingrijiti cu mare devotament de copiii lor), pana la parinti uitati prin casele lor cu lunile.

Totusi pana si unui prieten ii intinzi un umar si "o ureche" cand are nevoie sa se confeseze cuiva...sau nu neaparat?