Parinteala nepavloviana(4)

buli spune:

uite, eu, de exemplu, imi amintesc precis ca la capra cu trei iezi am fost suparata ca nu s-a intamplat "ceva" ca sa iasa iezii nevatamati. chiar si acum ma frustreaza un pic treaba asta

in schimb, la scufita, a fost tare multumita ca s-au aranjat treburile pe gustul meu

probabil ca mi s-o fi citit intai scufita si am ramas cu ideea (gresita) ca nu se poate sa pateasca ceva copiii.

glimmer spune:

Pentru ca s-a tot vorbit de basme, va dau un link, poate ii e util cuiva:
http://www.scribd.com/doc/39353885/Basme-terapeutice-pentru-copii-si-parinti-Filipoi-forum-1998

rrox3 spune:

...continuarea din topicul Giuliei, ca prea il parazitam

Denizel baietelul tau are aproximativ aceleasi nevoi ca orice alt copil. Ceea ce-l diferentiaza de altii e protectia dobandita, capacitatea de rezilienta. Pentru el o enervare si-o amenintare de-a ta nu e inspaimantatoare, are o relatie OK in spate. Nu au toti norocul asta.

Ai dreptate, copilul amenintat frecvent, isi incaseaza uneori si pedeapsa. De obicei e una mica, fata de amenintarile neduse la indeplinire. Restul o face imaginatia lui.
Dar nu numai asta e "beneficiul". E un pachet mai bogat.

Ai vazut multi parinti nonviolenti, empatici si ocrotitori care zbiara si ameninta frecvent?

corap spune:

ca intotdeauna,eu pe dinafara problemei - stiati ca in varianta originala scufita rosie moare halita de lup si povestea se sfarseste - vanatorul nu despica burti & alte baliverne, nu-i asa? - brrrr - oribile povesti

si, ca sa fiu on topic, terorizat nu esti atat de ceea ce cunosti, cat mai ales de ceea ce nu cunosti. (bine, daca parintele te bate cu cureaua si te incuie in camera cam stii despre ce-i vorba, si e horror, iar lucrurile astea nu se intampla niciodata o singura data). dar poti fi terorizat de amenintari din cele mai abstracte.

de exemplu, am facut un experiment cu ai mei (adica am facut o tampenie, de care nu mi-am dat seama ca e o tampenie decat dupa o zi intreaga). si i-am zis fie-mii - care nu voia sa-si puna chiloti dimineata sau asa ceva - ca are 2 puncte penalizare. atat. nu cu vreo amenintare directa, nu cu ce se intampla daca aduna nu-stiu-cate puncte de penalizare, nimic. apoi andrei statea cu ochii lipiti in televizor - i-am dat si lui 5 puncte penalizare, sor-sa l-a pocnit si i-am dat 7 puncte de penalizare, moment in care au inceput sa urle amandoi - si erau speriati de-adevaratelea - ca sa nu le mai dau puncte de penalizare. Moment in care mi-am dat seama ca am fost cam zdruli si le-am anulat penalizarile

Luna1 spune:

Super tare exemplul desi recunosc frica lor spune totul.

Am si eu un exemplu: cand eram mica ma ameninta frate-miu ca daca nu sunt cuminte "imi trage una de-mi sare sangele in tavan!". Si acum imi mai amintesc cum ma uitam pe tavan si imi imaginam petele rosii de sange. Cu varsta am inteles ca era doar o vorba si atat insa pe moment eram speriata.

denizel spune:

Rox, ai schimbat directia discutiei de la care am pornit .

Subiectul era asta: nu imi schimb hotararea atunci cand am decis o pedeapsa. O las sa curga pana la sfarsit, chiar daca mi se face mila, imi pare rau.

Denizel: nu e bine sa arati rigiditate nici macar vizavi de o pedeapsa (poate "meritata" - nu pot sa nu ma intreb cine ii pedepseste asa prompt pe adulti, si nu ma refer aici la parcare in locuri nepermise si fentarea fiscului. In fine...).

Rrox: ba e bine (pentru copil???) sa nu-ti schimbi hotararea.


Codita care a crescut subiectului: cu cat un copil are mai mult de "recuperat" cu atat cedarile parintilor ii dauneaza mai mult (????)


Deci, hai sa terminam cu astea doua planuri :).

rrox3 spune:

Denizel n-am schimbat discutia, tu alegi din ea doar chestii absolute, rupte de context. Iar eu sustin ca e al naibii de important contextul.

Exact din motivul asta n-as spune niciodata, rupt de context, e bine pentru copil sa nu-ti schimbi hotararea sau e bine sa ti-o schimbi.

Stii ce e bine? E bine sa ti-o schimbi DOAR atunci cand simti 100% ca asta iti doresti pentru copil. Nu atunci cand renunti fiindca te simti fara valoare ca parinte, desi consideri copilul vinovat si ai vrea sa-l pedepsesti. Nu atunci cand renunti pentru binele tau si defapt transformi pedeapsa suspendata in furie si reprosuri aduse copilului.

Si vin si te intreb, cati parinti crezi tu, ca au capacitatea de a discrimina intre astea doua? Cati crezi tu ca se cunosc atat de bine, si-s plini de abilitati introspective si suficient de maturi emotional ca sa-si permita sa-si identifice slabiciunile fara sa se prabuseasca?

Parintii din prima categorie, cei care renunta pentru copil, au foarte rar tendinta sa-i ameninte cu o pedeapsa. Fiindca se gandesc ca urmari inainte sa arunce cu pedeapsa.
Parintii din a doua categorie, cei care renunta pentru ei, au tendinta sa pedepseasca des, alimentata de frustrare. E un proces ceva mai complicat in cazul lor. Copiii ies foarte sifonati din el, traind intr-un mediu imprevizibil si insecurizant.

AgnesLuca spune:

Propun sa schimbam in discutie termenul de "pedeapsa" cu cel de "intelegere cu copilul" pentru a nu devia la o discutie pro-contra pedepse si pentru a proteja persoanele cu alergie la educatia prin reguli si pedepse (printre care ma numar si eu si din acest punct de vedere o inteleg perfect pe Denizel).
Intrebarea se pune deci daca este benefic sau nu pentru copil sa schimb o intelegere prealabila facuta cu el.

Din punctul meu de vedere raspunsul este ca este benefic doar atunci cind ramin consecvent (eu parintele) fata de mine insumi. Sa luam exemplul clasic al cumparatului produsului X pe care copilul si-l doreste, dar eu parintele il consider un moft si sa zicem ca am cazut de acord ca eu parintele nu consider obiectul X ca fiind o necesitate si copilul va trebui sa stringa bani si sa si-l cumpere singur. Daca ulterior (din discutiile pe forum de exemplu ) imi dau seama ca am evaluat situatia gresit si obiectul X ii este totusi necesar copilului, este de datoria mea sa recunosc asta fata de copil si sa schimb intelegerea, cerindu-mi scuze. In schimb nu este ok sa schimb intelegerea pentru ca mi se face mila sau imi pare rau.
Pina la urma ce este mila, parerea de rau sau mustrarile de constiinta ? Astea nu-s empatie de nici o culoare, cum bine explica Roxana la nu mai stiu care topic. Compasiune fata de copil pot sa simt si respectind intelegerea facuta, atita vreme cit eu o consider ca fiind dreapta. Deci daca ma apuca una din starile enumerate mai sus, eu, parintele am datoria sa ma analizez (cu sau fara ajutor din afara) si sa-mi clarific starea si pozitia in raport cu decizia luata.

denizel spune:

Atunci ce facem?
Spunem oricarui parinte ca e bine sa nu cedeze, ca nu cumva sa-i mototolim catifeaua din suflet?
Dar cu amaratul ala de copil cum ramane??
Mie imi reiese din ce spui ca sacrificam copilul de mila parintelui :(.

denizel spune:

Agnes, eu sunt de acord cu tine!!

Numai ca eu merg pe ideea necesitatii schimbarii mentalitatilor astea de secol 18, cu sclav-stapan de sclav (stapan mandru de fapt ca e binevoitor, ca doar stie el ca-s altii mult mai severi ca el ).

Orice ar fi facut copilul ala, absolut orice ar fi facut, nu isi are rostul pedeapsa.
Pedeapsa il pune pe cel pedepsit in inferioritate, il umileste, il degradeaza, il abrutizeaza, il indeparteaza de cel care il pedepseste, il..., il..., il...

Ca sa nu mai spun cat de abrutizanta si degradanta devine pedepsirea pentru cel care o face.

Inteleg ca un parinte sa fie depasit de situatie, inteleg sa fie speriat, inteleg sa creada ca o pedeapsa e spre binele copilului, dar nu inteleg sfatul "du-o pana la capat orice ar fi".
De fapt, nu inteleg asumarea aceasta a rolului de "stapan" peste o alta fiinta umana.

Iar ironia e ca stapanul e stapan peste acei care ii accepta stapanirea si nu mai au putere sa se razvrateasca (asa cum ar fi normal!!).
Ia sa aiba stapanul un copil care fuge de-acasa la o pedeapsa pe care o considera nemeritata si abuziva.
I-ar mai da mana stapanului sa pedepseasca???