Copilul captiv (9)

cleo78 spune:

cred ca pana la ierta, suntn iste faze ce trebuie traite, consumate:
-furie
-acceptare
-in final, iertarea vine de la sine.

Durerea cumulata trebuie plansa, consumata.
La mine au revenit multe din urma cand tocmai credeam ca mi-e bine.

Inainte sa ierti pe ceilalti, iarta-te pe tine. Si invata sa te iubesti pe tine, asa cum esti.
SI nu uita, trebuie sa separi trecutul de prezent, si sa fii mandra si constienta si responsabila de tot ce faci in actualul prezent.

E o lupta. E lupta ta. Dar si finalul este al tau.

diana_jors spune:

Buna,

Cred ca sunt si eu copil captiv, cu parinti la fel, mama mai mult decat tata.

Am o singura amintire frumoasa din copilarie (acum vreo 2 ani am nimerit la un concurs de genul "copilarie, unde esti?" care trebuia sa povestesc de ce mi-as vrea copilaria inapoi, si mi-am dat seama ca n-o vreau am gasit totusi un raspuns care sa fie pe spiritul concursului si care sa salveze momentul). In rest... mai bine nu va povestesc.

Am asteptat cu nerabdare momentul in care sa plec de acasa, hotarata sa imi iau cu mine si sora mai mica. N-am reusit sa o iau si pe ea. Eu m-am mutat la 500 km de casa, ea s-a mutat la doar 50, iar mama s-a dus dupa ea.

Am racit relatiile cu ai mei. Mama ma suna aproape in fiecare zi incercand sa ma descoasa de tot ce se poate, iar eu simt ca trebuie sa ii dau raport la tot ce fac, si ca vrea sa imi controleze tot ce fac. Orice ii spun, pur informativ, ea simte nevoia sa imi dea cateva idei si cateva sfaturi despre ce sa fac in continuare, iar eu nu doar ca nu am nevoie de ele, dar le resimt ca pe o lipsa de incredere in capacitatea mea de a-mi gandi pasii si de a-mi trai viata. Nu ii raspund mereu la telefon, ma limitez la a vorbi cu ea de 2-3 ori pe saptamana, pentru ca stiu ca de fiecare data reuseste sa imi strice echilibrul... ea se supara ca nu vorbim mai des, dar sincer, intre a ma supara eu si sa se supara ea, prefer a doua varianta.

Tata e plecat din tara de ceva vreme, si am racit relatiile cu el si mai mult. Vorbim de cateva ori pe an. Imi pare rau oarecum, mi-am dat seama de la un moment dat ca si el e, intr-o masura, victima a nevoii mamei de a detine controlul asupra tuturor lucrurilor, chiar daca mama a fost multa vreme victima a lui din alte puncte de vedere. Concluzia mea este ca, in decursul timpului, amandoi s-au abuzat unul pe celalalt, din diverse puncte de vedere. Pe mine mama m-a tinut mai aproape de ea si m-a inveninat impotriva lui; sora mea a fost mai apropiata de el, multa vreme mi s-a parut ca ea e mai echilobrata decat mine; asta pana in ultimii vreo 2 ani, cand am constatat ca acum eu sunt mai echilibrata decat ea, si nu stiu ce as putea face pentru ea, ca simt nevoia sa fac ceva... ea inca nu reuseste sa aiba o relatie stabila, pentru ca se indragosteste mereu de oameni "normali", pe care de fapt de la un punct nu mai reuseste sa ii inteleaga...

Am citit multe pagini de la acest subiect. N-am citit insa tot. Sunt sigura ca sunt multe raspunsuri la intrebarile mele. De fapt nu mai am intrebari, simt o nevoie acuta sa imi strang familia la un loc si sa incerc sa le explic alor mei punctul meu de vedere si concluziile la care am ajuns. Ma simt capabila sa fac asta, dar stiu ca mama cel putin se va supara enorm, si nu stiu cum va reactiona (ganditi-va ca eram insarcinata, ma sunase, eu stateam cu mancarea in fata, rupta de foame, si ea avea chef de povesti interminabile la telefon, si i-am spus ca inchid si o sun dupa ce mananc - ei bine, n-a vorbit cu mine 2 saptamani pentru ca am indraznit sa fac asta).

Din pacate, inca ma influenteaza, imi modifica starea. Sunt bine dispusa, ma suna, dupa 10 cuvinte devin prost dispusa. Pentru prostii, stiu. Aproape orice mi-ar spune, in subconstientul meu se traduc in lipsa de incredere in mine, si ca simte nevoia sa ma controleze, iar eu nu mai vreau sa ma controleze. Ma suna de la 500 km, sa imi aduca aminte chestii marunte, de genul sa ud florile (nu chiar asta, dar similare); sau, aproape de cate ori vorbim, imi da sfaturi despre cum sa imi organizez gradina sau casa. A mea, in conditiile in care ea are gradina ei in care nu face nimic

Ar mai fi multe de spus. N-o sa dezvolt acum. O sa urmaresc subiectul mai indeaproape. Va rog sa nu va inghesuiti cu sfaturi, am scris doar informatic, sa ma descarc si eu undeva Cu sotul nu vorbesc prea multe pe tema asta, el e tot din familie disfunctionala dar din alte puncte de vedere; m-ar intelege, dar nu vreau eu sa imi descriu eu parintii in termeni foarte negativi in fata lui, vreau sa il las cu aprecierile lui proprii, nu sa i le bag pe gat pe ale mele oricum, relatia lui cu parintii mei e cvasiinexistenta. Iar mama, desi stie foarte bine ca am o familie a mea (de fapt ea ne-a cam bagat pe gat nunta) dar nu constientizeaza "unirea" mea cu el. Adica, de exemplu, la un moment dat aveam nevoie de o interventie medicala, si mi-a zis sa merg in orasul in care e ea, "ca sa aiba cineva grija" de mine; de parca aici n-as avea pe cineva care are grija de mine Pentru ea, eu am ramas "puiul mamii" (ah, imi ridica tensiunea la maxim vorba asta, si mi-o spune la fiecare convorbire telefonica, chiar daca am rugat-o sa nu imi mai spuna asa), care trebuie indrumat, si bagat sub aripioara la fiecare picatura de ploaie. Si nu, eu nu ma mai simt asa Si toate astea pentru ca pe ea nu a crescut-o mama ei, si ea simte nevoia de o mama care sa ii spuna ce sa faca, si nu isi da seama unde sa se opreasca cu toate sfaturile si indrumarile astea... pe de o parte o inteleg, pe de alta parte... de mine mi se rupe inima

Ah, cat m-am intins ajunge pe astazi nici nu stiu ce in stare sunt, din ce descrieti voi pe-aici...

emaaimee spune:

Ramonika, subscriu la cele scrise de Cleo.
Cleo, am inceput Cognitive behaviour therapy, imi place mult.
Ramonika, e posibil sa te ajute sa iti asterni gandurile pe hartie, o scrisoare adresata mamei, in care sa ii exprimi toate frustrarile tale. inca mai lucrez la ea. contine toate frustrarile mele, este refularea mea. si acceptarea mea ca fiinta intreaga, integra cu defecte si calitati. nu o voi da mamei mele sa o citeasca, vreau sa o printez si sa o ard. si ea are motivele ei, am inteles-o. si planuiesc si o scrisoare pt tata.
Diana, trebuie sa iti traiesti demonii, exteriorizesti furia si apoi te poti linisti, te impaci cu tine ca persoana, ca un intreg cu bune si rele. e un proces anevoios intr-adevar, dar merita sa il parcurgi... altfel o sa te haituiasca toate sentimentele negative despre copilarie, adversiunea pe care o ai in suflet fata de comportamentul superprotectiv al mamei tale, care asa considera ca isi arata sentimentele ei pt tine

diana_jors spune:

emaaimee, multumesc
Interesanta ideea cu scrisoarea, parca as scrie si eu una...

Eu am inceput sa imi pun primele intrebari dupa ce am citit www.analiza-tranzactionala.go.ro/parenting.htm" target="_blank">asta, si mi-am dat seama ca am auzit o foarte mare parte din ce e expus pe-acolo, si de ce reactionez asa cum o fac uneori... dar na, mai am mult de lucru si cu mine...

Edit: spun aici, ca sus se pare ca nu mai pot edita - ca sa nu se inteleaga gresit din mesajul de mai sus: imi iubesc enorm sotul, doar ca nu tineam neaparat sa ne casatorim in acel moment a tinut insa mama neaparat...

ramiris spune:

Diana, am intrat pe linkul pus de tine si am incercat sa citesc insa mi-a fost imposibil. Modul in care a fost scris materialul de acolo mi se pare atat de... inversunat, apasator incat dupa cateva paragrafe am simtit ca incep sa ma incarc negativ si am renuntat.
Sunt convinsa ca exista adevar in spatele afimatiilor de acolo insa eu una nu reusesc la le citesc din cauza modului in care sunt scrise.
Nu mi se pare o expunere scrisa de un psiholog ci un rechizitoriu...
Brrrr....

diana_jors spune:

Da, pai autorul zice clar ca nu e psiholog, ci a ajuns la psiholog din cauza unor probleme din cele expuse pe-acolo. Intr-adevar, unele sunt duse la extrem, dar se pot extrage niste idei si evident filtra prin propria persoana ... numai sa ai rabdare sa parcurgi...

Ah, nu contest ca exista surse mai bune, doar ca eu acolo am ajuns...

brotacel__ spune:

Cred ca acesta e unul dintre cele mai frumoase subiecte pe care le-am citit vreodata pe un forum. Ar merita sa stea pe prima pagina, cu sticky. Rareori poti simti atat empatie si caldura pentru niste necunoscuti, citindu-le povestile. Felicitari Conchita

Tuturor, imbratisari si ganduri bune de la un copil captiv, aflat pe drumul spre libertate.

Undying spune:

Draga mea, eu sunt de parere ca nu toti pot citi ce scrie acolo (si anume pe www.analiza-tranzactionala.com) pentru ca unii sunt prea slabi pentru a suporta oroarea si adancimea putreziciunii morale descrise pe sleau, care duc insa in final la destructurarea identitatii psihice a celor mai slabi dintr-un sistem familial (in speta copiii, sau partenerii de cuplu inselati sentimental de catre celalalt partener, etc.). Sunt persoane care au nevoie ca minciunile sa fie frumos impachetate, pentru ca adevarul spus pe sleau, pur si simplu le-ar distruge lumea lor de iluzii, lume cu care probabil au facut deja un pact nereciproc avantajos (acele relatii prin contract mincinos, din interes, despre care se vorbeste pe acel blog). Din fericire, exista oameni suficinet de puternici care sa stea fata in fata cu oroarea si sa o demaste. Este bine de stiut ca a constata faptele si consecintele lor, nu inseamna acuzare si condamnare. Pe acel blog nu este indemnat nimeni la razbunare, la crima si alte lucruri are nu fac decat sa adanceasca nedreptatea initiala suferite de asa zisele victime (caci se stie ca victime pure nu sunt decat copiii care au nesansa sa fie pusi pe lume de catre niste genitori care nu-si merita numele de parinti, intrucat nu si-au facut datoria de parinti, ci doar au proiectat in copii dorintele lor narcisice). Si ca fapt divers, autorul acelui site/blog, are o diploma de medic, dupa cum spune el, o psihoterapie cu un psihoterapeut din occident, si multe carti de psihoterapie parcurse. Asa ca brrr...sa ne facem ca nu vedem gunoiul si sa-l punem sub pres, pana acesta se va ridica si ne vom impiedica de ridicatura lui, nu este o solutie inteligenta. Voi ce credeti? Credeti voi ca "iadul" altora nu v#259; va afecta si pe voi pana la urma? Asa au crezut si cei peste care a venit world war II pe nepregatite. Ca sa scapi insa din asemenea orori, nu este suficient norocul chior, mai trebuie sa fi cat de cat constient. Bafta mamicilor in educarea copiilor lor. Iata ca va dau gratis definitia iubirii: a iubi, inseamna a accepta, a intelege pe celalalt in realitatea lui si a veni in intampinarea nevoilor lui reale. Si tot de pe acel blog/site, se mai poate citi o "lege": sa tii seama de ceilalti, de toti, asa cum tii seama si de tine. Drept este nu cel ce cunoaste Legea, ci cel care o aplica se indreptateste prin ea, ne-a spus apostolul Pavel in Romani 2. Inca odata succes in a avea o viata dreapta, ca sa fiti un bun model pentru copiii vostri, astfel ca neamul romanesc sa continuie sa existe pe pamant, si nu oricum, si in pace si bunastare pe cai cinstite.

Undying spune:

Nu am gasit alta sursa pe net decat cea pomenita de mine mai sus (din cate am cautat eu) care sa descrie ororile din familiile unde apar asa zisii bolnavi psihici (de cauza psihologica, pentru ca exista bolnavi psihic de cauza genetica, insa in numar infim fata de cei de cauza psihologica, cauza psihologica fiind agresiunea psihologica - verbala, fizica, emotionala, morala, sexuala).

Deontologia COPSI (colegiului psihologilor) interzice descrierea unor asemenea agresiuni abominabile (ele se discuta doar in cadrul psihoterapeiei, fata in fata, psihoterapeut-pacient), interzice asadar facerea publica a metodelor de agresare/manipulare, asta stie orice psihoterapeut atestat. Insa, cine isi permite sa dea 40-50-60 euro per ora unui psihoterapeut competent care cunoaste aceste orori si le poate trata? Mergeti la un psihoterapeut care va ia sa zicem 50-80 lei pe 30 min sau 50 min. de psihoterapie sa vedeti ce dulcegarii va spune. Fara nici o legatura cu trecutul pacientului, pentru ca psihoterapia asta inseamna, lucrul pe trecut. Fara rezolvarea trecutului, nu exista viitor, astfel ca toata gandirea pozitiva care se incearca pe un trecut putred nu este decat o autoinselare (inconstientul trebuieste mai intaimodificat pentru ca mintea constienta sa poata gandi pozitiv). Este extrem de imperios sa ne cunoastem genitorii (care ne-au educat, noi fiind produsul mediului familial, cei 7 ani de acasa, cand se formeasca incontientul copilului, constiinta copilului ia nastere mai tarziu, dupa pubertate) ca sa ne putem cunoaste pe noi insine. Genitorii (figurile parentale) din pacate sunt oamenii pe care-i cunoastem cel mai putin, pentru ca dragostea neconditionata pentru ei, ne orbeste. Toti copiii isi iubesc parintii, dar nu toti parintii isi iubesc copiii. Iar dragostea nu poate fi decat neconditionata (asa cum foarte bine este descrisa in Evanghelie). Din pacate insa nu este posibil sa-i iubim orbeste pe cei care de fapt vor sa ne distruga, recomandat este sa ne detasam constient de ei, constatand ceea ce vor ei de fapt cu noi (cheia sta in proiectiile narcisice, cititi Manzano - Scenariile narcisice ale parentalitatii si Howard Halpern - Cutting loose, ca sa stiti despre ce e vorba exact).

Tilia spune:

Maica-mea a concluzionat ca eu sunt indarjita impotriva ei pentru ca ,,am fost un copil prea iubit".