Fiica vs. Mama
Raspunsuri - Pagina 6
rrox3 spune:
Ce mult ne place sa credem ca noi am fost mai cu mot si d-aia ne e atat de bine 
Lorelai sigur ca relatia depinde si de copil, dar parintele are drept de veto. Tu crezi ca erai gura mare si gata?! Dar daca la fiecare tentativa de a deschide gura aia mare, ai fi fost batuta, umilita, pedepsita sau pur si simplu abandonata? Cat timp crezi ca ti-ar fi trebuit sa te adaptezi si sa uiti pentru totdeauna ca ai avut odata o gura mare? Ai avut si ai inca gura aia mare fiindca parintii ti-au permis sa o ai.
Pisigri insistenta cu care tot vrei sa ne arati ca mama ta a fost o mama buna - desi nu a pus nimeni asta in discutie - spune ceva despre tine. La fel ca si apetitul tau pentru topicul asta.
Chiar ai reusit sa proiectezi pe alte participante la discutie ideea ca se vad pe ele in locul anei radu si problemele lor cu mamele din dotare.
Spui ca tu crezi in nuante de gri, dar pe de alta parte pendulezi intre alb si negru. Ba ii negi toate suferintele anei radu si te lupti s-o convingi ca mama ei e absolut OK, ba te miri cum de isi mai face procese de constiinta pentru o cearta cu o mama atat de rea.
Poate te vei gandi o data la lucrurile astea.
Nimeni care-si reprima o parte din existenta nu poate fi un parinte AP. Doar isi pune eticheta de AP, fiindca ii place ideea.
Numai bine iti doresc 
simali spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui rrox3 Ai avut si ai inca gura aia mare fiindca parintii ti-au permis sa o ai. |
Yes!
pisigri spune:
| Citat: | ||||
citat din mesajul lui buli
pisigri, nu ai cum sa-ti dai seama de chestiile astea daca n-ai trecut prin ele. e ca si cum te-as ruga eu acum sa-ti imaginezi un locuitor al planetei Neptun. tot ce spui tu este foarte logic, dar in anumite conditii. eu aveam o foarte buna prietena in scoala generala care era batuta cu biciul pentru nota 9. asa-i ca ti se pare de necrezut? acum e un om bun si intreg, dar departe de ai ei. si nu, nu te poti rupe atat de usor de mama. n-ai vazut niciodata un copil care dupa ce a fost certat, chiar pe nedrept, vine el singru la parinte sa-l impace? pentru ca simte acut nevoia sa fie iubit? ei bine, asta se poate repeta pana la maturitatea maturitatii. |
Daca nu am cum sa imi dau seama, atunci ma retrag
Nu mi se pare de necrezut exemplul colegei tale. Mi se pare doar foarte trist, dar faptul ca spui ca este un om bun si intreg ma face sa o admir: a ales distanta fata de familia abuzatoare dar este impacata cu decizia luata.
http://pisigri.blogspot.com/
Mami de Ilinca (5.03.2009)
irinai spune:
Ana_radu, in cazul tau cred ca este vorba de o mama abuzatoare. Care nu te respecta deloc. Insa care vrea respect si ascultare oarba. Si care niciodata nu isi va schimba comportamentul. Si orice modificare a comportamentului tau fata de ea, care o scoate din zona ei de confort, o determina sa devina agresiva. Crezand ca prin agresivitate te domina. Cred ca ai o dependenta emotionala fata de ea. Pe care ar trebui sa ti-o depaseseti. Spre binele tau si al familiei tale. Daca mama ta nu reuseste sa te faca sa te simti mai bine cand intrati in contact, atunci de ce sa mai pierzi vremea ?
Iubirea fata de parinti indusa de conditionarile afective din copilarie nu este sanatoasa pentru nimeni.
Sfatul meu este sa incerci sa te distantezi de ea. Usor, cum iti este TIE confortabil. Ea nu isi va schimba niciodata comportamentul. Nu are cum. Nu stie cum, nu o intereseaza si probabil nici nu are capacitatea necesara de a intelege ca trebuie sa faca o schimbare.
Deci solutia este la tine. Poate ca nu ai puterea ori interesul de a te rupe de relatia cu ea, insa incearca sa te distantezi. Ignor-o si incearca sa vezi ce poti face tu pentru fericirea ta si a familiei tale, incercand sa nu o incluzi deloc in planurile voastre.
irinai spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui simali [quote]citat din mesajul lui ana_radu Deoarece in copilarie ai fost lipsita de IUBIRE, INCREDERE, RESPECT nu ai nici cea mai mica idee astazi despre ce inseamna ele cu adevarat. Pentru ca nu ai cum. Toate cele de mai sus copilul le invata imitand-o pe mama iar tu ai vazut "umilinta", "neincredere", "supunere". Ai o imagine romantata, nerealista, exagerata chiar despre iubire si de aici si probleme in relatiile cu cei din jur (sot, copil, prieteni, iubit imaginar, etc.) de la care este posibil sa ai asteptari exagerate, sa vrei ca ei sa-ti umple vasul gol de iubirea neconditionata de care nu ai avut parte in copilarie FARA CA TU SA DAI LA RANDUL TAU. Poate ca ai impresia ca dai, dar nu poti sa dai nimic dintr-un recipient gol. Copiii captivi sunt, din acest punct de vedere, echivalentul unor persoane cu handicap: nu vor reusi niciodata sa dea timpul inapoi si sa invete firesc iubirea. Tot ce la ramane este recuperarea. Sti ce face un om caruia i-a paralizat o mana? In fiecare zi se straduieste sa apuce cu mama respectiva, face exercitii cu ea ca sa nu i se atrofieze degetele, etc. Daca e suficient de tenace este posibil sa poata manca intr-o zi cu mana respectiva, dar nu va fi niciodata ca nou. Daca iti incepi saga personala cu a recupera Iubirea si Increderea vei vedea cum inclusiv clarificarile cu mama ta vor deveni mai simple. Pentru ca vei intelege ca iertarea nu este obligatoriu sa vina din suflet (eu n-am simtit-o) ci poate sa vina si din intelegerea superioara naturii umane. "Calea de mijloc este calea ZEN" Alice http://barcapevaluri.blogspot.com/ |
Simali
pisigri spune:
Rrox, nu stiu daca sa-ti dau dreptate sau sa iti spun ca gresesti
Apetitul meu pentru subiect se traduce destul de simplu din punctul meu de vedere: este unul dintre putinele pe care le-am prins de la primele 2 pagini (ca nu am timp din pacate sa citesc capitole peste capitole) si in plus, de-a lungul navigarii pe DC, am ajuns sa fiu putin iritata de faptul ca vad ca se tot pune in circa parintilor tot ce nu ne place la propria persoana sau la faza in care a ajuns viata noastra.
Mama mea este o persoana autoritara, care a fost si mama si tata, cu niste conceptii pe care le-as numi "de moda veche" de care este foarte convinsa. Da, si eu am gura mare, da, am sfidat, da, i-am incalcat toate regulile, m-am maritat cu cine nu a vrut (chit ca acum toata familia e ok cu alegerea mea), am facut toate astea la vreea adolescentei si a tinerei maturitati, da, a fost socata de rabufnirile mele si i-am scos multi peri albi. Dar chiar daca nici ea nu e dispusa sa recunoasca pe fata, in fata mea, ca a gresit in unele privinte, nici eu nu am pretentia asta. Nu stiu, eu zic ca relatia mea cu ea este ok; ma simt obligata sa o apar tocmai pentru ca vad ca reactia generala la afirmatia "mama mi-a tras citeva palme in copilarie si adolescenta" este imediat taxata, iar parintele este acuzat de cele mai groaznice fapte, si "gratulat" cu cele mai cumplite epitete...
http://pisigri.blogspot.com/
Mami de Ilinca (5.03.2009)
simplyana_m spune:
Urmaresc cu interes topicul asta, mi s-au desfasurat povestile voastre de viata in fata ochilor si ma regasesc un pic in fiecare, dar nu reusesc deloc sa vad filmul Anei!
Si cer niste lamuriri:
| Citat: |
Buna ziua dragii mei, Sunt suparata si indurerata in acelesi timp de faptul ca uneori mamele gresesc flagrant, iar noi ca niste copii ascultatori urmam sfaturile lor. Am sa va povestesc un pic din viata mea pentru a va da seama de ce sunt asa de disperata, confuza ...distrusa. Ca toate mamele si a mea mi-a dat sfaturi si mai tot timpul am asculta-o(chiar in ceea mai mare parte). In concluzie unde am ajuns: m-am casatorit la 21 de ani,fiindca tot ce doream sa fac mi se spunea o sa faci cand o sa fi la casa ta, o sa te imbarci cum vrei tu cand o sa fi maritata |
De aici se intelege ca te-ai maritat (prea)repede ca sa scapi de parinti si de impunerile lor, sa devii independenta, ca o forma de razvratire, si eu am presupus ca tu ai ales asta. Nu-mi dau seama insa cine ti-a ales sotul...
| Citat: |
....apoi am dat la facultatea care a vrut dansa, fara a ma intreba daca ma atrage intr-un fel acest domeniu si lucrurile au continuat asa pana acum cateva zile cad mi-am spus si eu punctul de vedere..... |
Mama ta a ales o facultate pentru tine, fara sa ta intrebe daca tie ti-ar placea. Dar tu i-ai spus ce ti-ar placea? Sau macar ca nu-ti place ce a ales ea? Ai ascultat-o pentru ca asa ai considerat ca e normal, cum te-ai exprimat la un moment dat, ai mandatat-o tu sa aleaga pentru tine si te-a deranjat ca nu s-a obosit sa-ti afle parearea? Sau mama ta s-a impus impotriva vointei tale, oricarea ar fi fost ea (vointa ta)?
| Citat: |
Ce credeti ca s-a intamplat si mi-a reposat ca sunt o rea , ca prin faptul ca am mi-am expus punctul meu de vedere ...< m-am nascut ca sa o omor.... >,ca nu sunt inteleapta si ca nu am devenit ce si-a dorit ea pentru mine. |
Am inteles ca pana acum ai fost o fiica ascultatoare, insa mama ta nu apreciaza deloc acest lucru, si ca te condamna, atunci cand iti exprimi punctul de vedere (in contradictoriu, presupun, si nu inteleg deloc ca ar fi pentru prima data), ca esti rea (deduc ca i-ai facut reprosuri, altfel de ce ai fi "o rea"?), ca "te-ai nascut ca sa o omori". Din moment ce o citezi, te-a deranjat tare de tot expresia, care pentru mine e expresia frustrarii maxime, si-mi spune ca se lupta cu tine de mic copil, se lupta sa fii cumva anume, nu sa faci ceva anume - fapt pe care se pare ca nu-l apreciaza prea mult, repet, spre marea ta dezamagire - si ca din cauza asta, a tensiunii si a lipsei de raspuns din partea ta, pe un anumit plan cel putin, crede ca o sa clacheze (o omori). Nu spun ca ar fi indreptatita mama ta la asa sentimente, nu spun nici ca le are (eu acum astept lamuriri, inca nu interpretez nimic), spun doar ca mie cuvintele redate cu exactitate de tine, in contextul descris incomplet, asa imi suna.
| Citat: |
Ce pot sa mai fac in condtiile astea ?? sa o iert si sa trec cu vederea ca si cum nu s-a intamplat nimic si sa reluam convorbirile telefonice zilnice de ore in sir ? |
Imi lipseste complet imaginatia pentru convorbirile zilnice de ore in sir, in situatia in care comunicarea e zero. Sau nu e zero? Sau sa fie convorbirile monologuri de fapt? Menite sa ce?
| Citat: |
Mi-a daramat toate principiile de viata, echilibrul si totul imi este dat peste cap. Am considerat ca asa trebuie sa procedezi sa iti asculti parintii si sa-i urmezi intr-un totul. Cel m-ai dureros pentru mine este faptul ca o mama a putut sa spuna astfel de cuvinte despre propriul copil. |
Care erau si pe ce se bazau toate principiile tale de viata si echilibrul?
Ai fost dezamagita sa constati ca nu e suficient sa-i asculti si sa-i urmezi pe parinti? Sau ar fi suficient, daca ar aprecia acest lucru? Sau ca nu esti luata in serios ca om intreg si independent, pentru ca ascultandu-i mereu si nerazvratindu-te, nu ti-ai castigat aceasta independenta? Ca te-ai straduit sa o multumesti pe mama ta si ea se arata nemultumita in ciuda eforturilor tale? Ca nu-ti permite sa fii tu insati, drept castigat prin obedienta? Sau cum sta treaba de fapt, ce te-a descumpanit, ce te-a surprins si te-a lovit asa de rau? Ca te-a dezamagit mama ta pe tine, sau tu pe ea? De ce e lumea cu susul in jos acum?
Pe tine te doare ca mama te a putut sa foloseasca asemenea cuvinte (?!) la adresa propriului copil, sau nemultumirea pe care o exprima?
| Citat: |
Sper ca dupa aceasta furtuna sa incep o viata noua . |
Sper sa te putem ajuta si noi la a incepe o viata noua, mai buna, mai frumoasa, si mai impacata, cel putin cu tine insati!
Va urma.
anar
[/quote]
http://www.lucamic.blogspot.com/
lucialu spune:
Waw Simplyana_m! Ce spirit de observatie ai si ai pus i-ul sub punct!
Nici eu nu ma dumirisem: dc e ceea ce spune Pisigri(hmmm-hmmm, dar posibil) sau ce spun celalalte fete in legatura cu initiatoarea topicului.
pisigri spune:
Mai, eu nu inteleg niste treburi pe aici si va rog sa ma lamuriti
(imi cer scuze ca subiectul a deviat, imi iau bocceluta si ma mut la subiectul care m-ar putea lamuri,daca mi-l indica cineva).
Spuneti ca nu este ok "iubirea de parinti care a fost conditionata din copilarie". Asta nu pricep.
Cred ca sintem biologic conditionati sa ne iubim parintii, sau macar pe mama, care din prima zi de viata ne asigura cele necesare. Cred ca este cumva de la sine inteles ca ne iubim parintii; sintem dependenti de ei atitia ani, sint cei care ne ofera hrana, adapostul, joaca, totul, cel putin in frageda pruncie. Si mai cred ca un copil pina pe la 7-10 ani nu isi pune intrebari existentiale legate de cum si cit il iubeste mama/tata care il snopeste in bataie; cel mult percepe bataia ca fiind o dovada de iubire
.
De aici vad eu ca se ramifica treaba.
Exista parintii "buni", fiecare avind o definitie proprie pentru acest "buni", dupa cum se vede. Pe parintii mei (pe care eu ii consider buni) nu m-am intrebat cum/dece/cit ii iubesc pina foarte tirziu, dupa virsta de 20 de ani, cind m-au apucat intrebari de-astea existentiale. Asa mi s-a parut firesc sa fie, sa ii iubesc; nici acum nu pot defini iubirea de parinti, cum pot sa fac cu iubirea fata de sot sau fata de propriul copil. Pur si simplu "e inclusi", cum spune bancul/reclama (ca nu mai stiu de unde provine expresia).
Mai exista parintii rai, aia rai de tot, aia abuzatori dupa toate definitiile si standardele, aia pe care oricine i-ar condamna (macar moral) pentru faptele lor. Sint convinsa ca atunci cind sint mici, copiii aia isi iubesc acesti parinti rai, oricit de terorizati ar fi de ei; dar cind ajung sa deschida un pic ochii asupra lumii, cind au termen de comparatie (familiile colegilor/prietenilor), cind isi dau seama ca nu toti copiii sint batuti cu furtunul de la masina de spalat si ca nu tuturor fetelor care au stat de vorba cu un baiat li se spune ca sint "curve"...in faza asta, cum mai poti conditiona iubirea? Poti manipula, poti induce sentimente de vinovatie, de mila, autovictimizindu-te iar si iar ("dupa tot ce am facut pentru tine" etc) dar cum poti conditiona iubirea??
http://pisigri.blogspot.com/
Mami de Ilinca (5.03.2009)
pisigri spune:
Si na ca mi-a mai venit o intrebare in minte. Am auzit mult mai multe femei povestind ca au parinti abuzatori, decit barbati. Barbatii nu vorbesc despre asta? Este o impresie data de faptul ca userii de pe acest forum sint in proportie covirsitoare femei? Sint barbatii mai rezistenti dpdv psihic si nu sint la fel de usor marcati de abuzul...sa-i spunem verbal (nu l-as numi psihologic tocmai din cauza ca unele vorbe care mie mi se par fleurs de coucou, pentru altii au semnificatii si intelesuri mult mai grele)? Integreaza altfel abuzul in fiinta lor, si copie la maturitate comportamentul parintilor abuzatori, dar fara sa se simta neimpliniti/nemultumiti/ciuntiti sufleteste, asa cum fac femeile? Sint femeile mai sensibile la abuz? Maternitatea are oare un rol covirsitor in rememorarea/retrairea/reactivarea sentimentelor, frustrarilor, durerilor din copilarie?
Cica " o intrebare"..
http://pisigri.blogspot.com/
Mami de Ilinca (5.03.2009)