Fiica vs. Mama

ladyJ spune:

daca pui ghlilimele, inseamna ca ma citezi exact.Ori, eu n-am spus ce zici tu ca am spus.

Eu am spus asta, dau copy-paste:

Legat de ´´nimeni nu face ceva dezinteresat, nici macar proprii parinti´´ dati-mi voie sa imi para rau de cei care gandesc asa, sau cei carora li s-a confirmat in vreun fel asta.
Trebuie sa fie foarte greu sa iei orice gest al parintelui tau ca o viitoare datorie fata de acesta.


Poate acum intelegi mai bine , uita-te la contextul acestor discutii.

a_alinta spune:

pisigri, cred ca tu nu ai inteles, pentru ca tu te raportezi in acest topic la relatia ta cu mama ta.
ana a simtit tot timpul ca nu este iubita dar nu a crezut asta pana cand nu i s-a "spus" in fata.
de ce e asa de greu de crezut?

eu vorbesc din punctul meu de vedere, de om foarte interesat de relatiile interumane.

nelia spune:

Pacat ca nu ma intrebi, ai fi aflat lucruri interesante! Si te-am intrebat direct, nu indirect...

Rastalmacesti... Am spus ca nu-i pot absolvi de vina, nu ca sint vinovati de toate zonele gri. Tu vrei sa-i absolvi pe parinti de orice vina, eu nu vreau pentru ca nu sint nevinovati. Si, te rog, nu uita ca eu nu mai vorbesc de pe pozitia de fiica a mamei mele, ci de pe cea de mama copiilor mei.

Edit: Relatia cu mama mi-am clarificat-o, acum e totul asa cum ar fi trebuit sa fie de la inceput. Dar mi-a si ne-a luat timp, am inceput cam pe la 16 ani si am terminat, cu succes, abia in vara trecuta cind am fost acasa impreuna cu cei trei copiii ai mei si nepotii ei. Din pacate, copil fiind, nu am avut in ea sprijinul moral pe care il am acum.

Tu spui ca prea usor se pun in circa parintilor toate cele, iar eu spun ca prea usor parintii fac acelasi lucru cu copiii lor. Arunca asupra umerilor lor vina propriei neputinte. Nu judec pe nimeni cind spun asta, adevarul este la mijloc, dar nu e firesc ca parintele sa ceara socoteala copilului, ci invers... din simplul motiv ca parintii au adus pe lume copii si i-au crescut si nu invers.

Asa ca, Ana - copilul din acest subiect, are tot dreptul sa-i ceara socoteala mamei ei, insa mama nu are dreptul sa-i ceara rasplata pentru tot ce a facut pentru ea. Nu e vina copilului ca parintele face multe pentru copil, daca le face, ar trebui sa le faca neconditionat sau sa conditioneze la momentul potrivit.

Cred ca dupa 16 ani, dupa ce l-ai crescut in ideea ca va urma desprinderea de tine si traitul vietii pe cont propriu, daca mamei (si tatalui, bineinteles) nu-i place ceea ce vede in sensul ca eforturile ei ca mama nu sint sustinute si de eforturile copilului pentru realizarea vietii lui, atunci poate fi sincera si sa-i spuna exact cum stau lucrurile, nu sa-i tina in dependenta, asteptind recunostinta vesnica.

Asta nu inseamna ca trebuie sa rupa relatiile, lucrurile se pot rezolva si prin discutii pasnice, dar important este ca amindoi, si parinte si copil, sa stie adevarul, nu sa se bazeze pe ceva care poate nu exista.

Si apoi, parintii tot cer respect, de cind sintem mici tot auzim acest lucru. Trebuie sa ma respecti, trebuie, trebuie... Bine, e frumos ca sintem invatati de mici ca trebuie sa respectam, dar nu invatam cum decit daca sintem respectati. Profund respectati, ca fiinte umane independedente de parintii nostri, nu ca descendenti ai lor. Ori, din punctul meu de vedere, respectul se invata pe de o parte si se cistiga pe de alta. Acolo unde se ajunge ca acesta sa fie cerut cu insistenta, pentru mine este din start o problema in relatiile respective. Si e valabil pentru orice fel de relatii, nu numai cele dintre parinti si copii.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/agtuli#date/2010-09-19/14:00:33" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

gmmm spune:

Exact, lorelaim.

Remarca mea privind fapul ca daca accepti ajutorul cuiva iti creezi un drept la reciprocitate se refera, cum spunea lorelaim, la copilul- deja adult (nu se pune problema ca un bebelus ar « accepta ajutorul » parintelui de a se hrani, de pilda).

Poate ca e un efect de generatie: parintii care au avut ocazia sa-si ajute copilul deventi adult au peste 60 de ani. Si eu constat in viata de zi cu zi (lucrez cu persoane in virsta) ca lor li se pare fireasca ideea ca un copil are obligatii fata de parinti. Si asta chiar si fara sa fi facut ceva in plus fata de a-si aduce copilul pina la virsta adulta.

Si da, am im minte doua exemple pe care le-am cunoscut bine. Ajutorul a constat in cresterea nepotilor. Si de fiecare data parintele a simtit ca asta creeaza o obligatie a copilului fata de parinte.
De altfel, poate ca ma insel, dar chiar asa numeroase sint bunicile accepta sa fie doar prestatoare de servicii si sa nu simta ca au dreptul, de pilda, sa aiba un cuvint de spus in educatia copilului?

Eu ca parinte (si ca toate mamele de pe forum, nu-i asa?) nu simt ca ceea ce fac pentru copilul meu ii creeaza o obligatie oarecare copilui. Si sint gata sa-i ajut cit o sa pot, pina in pinzele albe, chiar daca e vorba de adunat oalele sparte (desi nu stiu daca cu asta chiar le-as face un serviciu, insa asa simt acum).
Cel putin asa gindesc acum; mi-e teama ca cu cit moartea se apropie oamenii devin mai egoisti.

Insa eu din postura de copil simt ca datorez ceva parintilor. Si tot ceea ce ar face in plus pentru mine mi-ar mari datoria fata de ei.

Cind parintii iti cresc copiii nu ai dreptul sa spui « vai, ce ma bate tata la cap! ». Daca cu frumosul nu merge, taci si inghiti. Si daca chiar nu-ti place, iti cauti alte solutii.

Si ca sa raspund la prima dintre intrebarile lui ladyJ de acum doua pagini (« -voi ati citit ca mama Anei ii cere acesteia sa se pieptene cand vine la masa? Ati citit ca Ana a trebuit sa studieze ce a vrut MAMA EI? »), eu n-am inteles daca se trece direct de la « piaptana-te » la « ma omori »? Sau a mai fost ceva intre cele doua replici? Au mai fost in trecut alte discutii in contradictoriu?

nelia spune:

gmmm, eu sint de acord cu tine in ceea ce spui, adica deveniti adulti, ajutorul cerut parintilor trebuie sa fie facut in alt context decit cel in care am primit de la ei ajutor ca sa crestem. Un context in care doua generatii de adulti pun mina de la mina, suflet de la suflet si ajuta la cresterea altor pui de om. Dar decit sa o faci ca sa atepti recunostinta si sa obligi copilul prin ceea ce faci pentru el, mai lipsit de ipocrizie si de false drame ar fi sa-i spuna copilui in fata ceea ce simte.

Unde nu sint de acord este acolo unde tu spui ca daca te ajuta, are un cuvint de spus. Da, daca e sub forma de sfat, dar nu si daca trece peste cuvintul copilului devenit parinte. Poti sa incerci cu blindete sa-i arati unde crezi tu ca greseste, dar nu poti sa te bagi mai mult peste treaba parintilor, sa le subminezi autoritatea. Nu e benefic nici pentru copil, nici pentru nepot.

Daca e prea mult pentru tine, ca bunic/a sa observci cum copilul tau nu-si creste asa cum vrei tu nepotii sau asa cum crezi tu ca e bine si vezi ca sfaturile tale nu prind radacini, atunci mai bine te retragi: sint copiii copiilor tai, iar copiii tai sint parintii lor, isi traiesc viata lor, nu o reiau pe a ta, cind erai tinar parinte.

E un paradox aici: parintii se supara cind le spui ca poate au gresit cind au fost tineri, ca uite, nu va este chiar foarte bine in relatia cu ei... In schimb, tot acesti parinti se supara atunci cind copiii se supara la rindul lor cind li se spune ca gresesc.

Din punctul meu de vedere si daca copilul meu devenit adult nu intelege ca cerindu-ma sa-l ajut o face de pe pozitia de copil, nu de copil devenit adult si parinte la rindul lui, pe undeva tot nu ma pot absolvi de orice vina in asta. Pentru ca nu e normal nici ca parintii nostri sa ne slugareasca la virste adulte, dar nici daca se ofera sa o faca cu furculita, scot ochii dupa aceea cu coada ei. Ori te bagi, ori nu te bagi si punct.

Unde relatiile sint sanatoase si respectul exista, a fost cistigat in timp, nu cred ca sint probleme. Parinti si copii functioneaza impreuna pina cind dispar de pe acest pamint. Si ramin dupa aceea o amintire dulce si frumoasa, de umanitate si de caldura.

Acolo unde apar probleme, discutii, lacrimi, care se lasa cu adevarate tragedii, oricit de mult incearca cineva sa ma convinga ca totul a decurs normal, in respect si iubire si dintr-o data, din cauza nerecunstintei copilului, se strica tot... eu nu ma las convinsa. Acolo sint probleme, care nu vin de ieri sau de alaltaieri, ci vin din spate si tot acolo trebuie cautata solutia pentru rezolvarea lor.

Daca se poate, daca nu, cel mai bine este saru-mina mama, saru-mina tata, dar eu am viata mea.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/agtuli#date/2010-09-19/14:00:33" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

SSerafiotti spune:

Da' de ce e Pisigri "inversunata" in apararea parintilor?

Pentru ca nu ni se mai pare important sa folosim cuvintele cu sensul pe care il au in dictionar?

Pentru ca ni se pare ca putem substitui oricarui cuvant pe oricare altul fara sa mai dam socoteala cum faceam odata, cand interlocutorul se astepta sa ne asumam responsabilitatea pentru formularile noastre care erau rezultatul unor operatii logice, nu niscaiva nuci in perete?

Buba este ca nu ai nici un mijloc sa dovedesti, semantic, "inversunarea" lui Pisigri, dar profiti de faptul ca nu mai exista nici un fel de asteptari de logica si adevar de la formularile nimanui ca sa avansezi o agenda. Exact cum profita mamele de la "corectia corporala" (nu mai stiu exact titlul subiectului) ca sa numeasca parintii care nu sunt de acord cu puerosuprematia nazisti, cretini, idioti, talibani cruzi, retardati, sectanti si alte gaselnite elevate.

Sfizi postmoderni, eh?

buli spune:

Ana,

eu cred ca e ok sa ai alte pareri decat mama ta. si ca ea iti datoreaza acelasi respect pe care i-l datorezi tu.
sunteti adulti, normal ar fi sa discutati orice si sa nu faceti alte lucruri decat cele pe care vi le doriti.
ajutorul nu cred ca trebuie sa fie conditionat, nu e un schimb, ci e o actiune ce ar trebui facuta din dragoste de parinte sau din dragoste filiala. in momentul in care ajutorul conditioneaza, atunci inseamna ca devine un targ.

daca tu te simti asa apasata, inseamna ca undeva, ceva nu e ok. si poate ar fi bine sa discuti cu un psiholog in legatura cu asta.

lorelaim spune:

Nelia, Gmmm, LadyJ, Viviana - e o placere sa va citesc.

Eu as dori doar sa scriu ca daca noi copiii-adulti am aplica in relatia cu de parintii nostri ceea ce noi adultii-parinti am invatat (din cartile de parenting - de ex) sa aplicam in relatia cu pruncii nostri am imbunatatii fantastic de mult viata noastra. Adica - hai sa ne gandim noi copiii-adulti de cate ori spunem parintilor nostri TE IUBESC! (din tot sufletul, din adancul inimii, cu sinceritate, cu dragoste)... De cate ori cand parintele nostru face un "tantrum" avem intelepciunea sa tacem din gura si sa ne retragem ca apele sa se linsteasca si mintea sa se limpezeasca si abia mai apoi sa incercam cu blandete o discutie... in termeni politicosi... Daca parintele nostru emite o parere care ne "zgarie pe creier" nu ne repezim sa-i dam o replica usturatoare "s-o tina minte toata viata" (care i-a mai ramas)... Oare daca ne-am purta cu parintii nostri ca si cu copiii nostri - tinand cont ca vorbele se intiparesc in memorie si ranesc mai al naibii decat un pumn in plina figura - poate ca nu am mai avea resentimente nici noi si nici ei...

De ce nu incercam sa-i intrebam "Cum te simti mama DRAGA?" (nu neparat gandindu-ne la artrita care ii devasteaza incheieturile - ci la gandurile care o macina, la intrebarile care nu-i dau pace sa doarma)

Noi dorim sa le dam dreptul copiilor nostri sa-si exprime sentimetele si trairile liberi... Dar daca suntem asa de generosi sentimental fata de copiii nostri - de ce nu incercam aceeasi metoda cu parintii nostri?

Da - ca adult nu e usor, fiind coplesit de grijile pentru "ziua de maine" (toti avem aceleasi probleme care ne fac viata dura: scumpirea chiriei, alimentelor, posibile concedieri, etc) sa te controlezi permanent si sa incerci sa fii diplomat in fiec moment. Poate ca uneori asteptam prea multa intelegere de la parintii nostri... dar noi nu le oferim ceea ce asteapta ei de la noi... intelegere...

Nu stiu ce sa zic despre altii... dar eu am invatat-o pe mama sa spuna "TE IUBESC Lolica"(desi parintii ei nu i-au spus asta - pentru ca au considerat ca e la sine inteles... iar bunicul ei din partea tatalui avea o vorba "sa nu-ti saruti copilul decat in somn - sa nu stie cat de mult il iubesti"...) Mie mi-au folosit cartile de parenting si experienta de parinte ca sa pot sa fiu un copil mai intelegator si mai cald fata de mama mea - ca sa-i pot spune cat de mult o iubesc.

O duminica faina va doresc si, pentru cei care inca mai cred in Dumnezeu, amintiti-va ca atunci cand recitam Tatal Nostru spunem "Si ne iarta noua pacatele noastre... ASA PRECUM SI NOI IERTAM GRESITILOR NOSTRI..."

Edit: Haim Ginott spune in cartea "Between parent and child" ca ar trebui sa ne purtam cu copiii nostri la fel de respectuos, politicos si amabil ca si cu niste musafiri... ce ar fii sa incercam acelasi lucru si cu parintii nostri...

http://www.amazon.com/Between-Parent-Child-Revolutionized-Communication/dp/0609809881/ref=sr_1_1?ie=UTF8&qid=1297585053&sr=8-1#reader_0609809881

daniela_b spune:

Pisigri o fi inversunata ( n-am pus ghilimele) in apararea parintilor fiindca probabil o revolta inversunarea in apararea copiilor.

Inversunare versus inversunare.
Stii tu un mijloc mai gresit de a servi o cauza ( in ambele sensuri)? Eu nu.


Nu e nevoie de inversunare, de nicio parte. E nevoie de intelegere, e nevoie de deschidere spre dialog real, nu unul de dragul de-a valida cu orice pret ce ni se pare noua ca am facut corect chiar si cind totul sta impotriva.

Nu stiu ce-ai vrut sa spui cu treaba cu dictionarul si cu definitiile cu sensul.

Sfinti postmoderni sau nu ( ma folosesc de exprimarea ta dar ce exprimare...ce-o fi insemnind, concret?) copiii de azi ai parintilor de ieri au de intimpinat ceva greutati. Oare de ce?
Oare ce-ar trebui schimbat sau oare ce s-a schimbat si nu a fost bine?
Cum arata familia, astazi si programul ei si cum aratau acestea "odata" cind, tuturor ne place sa ne reamintim ca era bine....?



Pastreaza-ti inima calma in timpul actiunii

viviana spune:

Mie mi-ar placea sa dispara din vocabular cuvintele "datoria parintelui" fata de copil. Acea "datorie" care nu decurge natural.
Deseori parintele considera ca e de datoria lui sa-l oblige pe copil sa se comporte intr-un anumit fel. In felul asta ii ameninti autonomia dreptul de a alege ce vrea sa faca.

Mai bine ne intrebam: "Care sunt motivele pentru care copilul sa faca ce doresc eu?"

Deja s-a mai discutat pe aici despre rasplata si pedeapsa. La fel de nepotrivite amandoua. Asta inseamna sa-ti folosesti puterea asupra copilului, controlandu-i mediul in loc de a crea starea sufleteasca in care fiecare sa inteleaga ca nevoile fiecaruia conteaza si ca ele sunt in sransa legatura.

E asa de usor sa fii alaturi de copil si sa-l asculti cind isi exprima nemultumirea! E asa de usor sa stabilesti cu copilul o conexiune empatica, o intelegere plina de respect care sa-l faca sa simta ca esti alaturi de el si ca auzi cu adevarat ce simte si ce-i trebuie.

De asta am ce am si cu datoria si responsabilitatea copilului fata de parinte.
Eu nu mi-as dori ca fata mea sa simta ca are vreo datorie fata de mine. Daca ar fi sa faca ceva pentru mine sa o faca din pornire sufleteasca. Si atat.

Tocmai citeam despre:
Copil Adaptat Pozitiv (cand ne ascultam parintii sau profesorii , atunci cand acestia ne educa respectandu-ne deciziile si alegerile)
Copil Adaptat Negativ (cand ne ascultam profesorii si parintii, atunci cand acestia ne educa fara sa ne respecte deciziile si alegerile ci ne impun deciziile si alegerile lor)




Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi