Fiica vs. Mama

nelia spune:

LadyJ, mai mult decit ai explicat in ultimul mesaj, nu cred ca se poate. Asta este realitatea, uneori dura si trista, a multor relatii dintre copii si parintii lor. Din pacate, mult mai multe decit se vad cu ochiul liber...

Eu am avut sau am patru generatii sub observatie (una s-a dus, din pacate) si in jurul meu, cam fiecare om de virsta mea are cam tot atitea generatii de pus sub lupa. Si daca ne uitam la familia noastra si in jur, vom vedea ca problemele care apar, atunci cind apar, vin numai din felul in care sint construite si intelese aceste relatii. Acolo trebuie cautate cauzele si de acolo trebuie pornit ca sa ne eliberam de ceea ce simtim ca ne ingreuneaza sufletele si vietile... si asa nu prea usoare.

Modul acesta traditionalist de a creste copii si a-i face gospodari linga casa era bun poate acum o suta de ani, cind oamenii migrau putin sau migrau in familie, cind lumea era cum era... Nu era nimic rau in felul in care se petreceau lucrurile. Barbatii erau crescut sa intretina o familie, femeile sa tina o casa si sa faca copii, ocupindu-se aproae in exclusivitate de ei. Le faceau casa alaturi de ei si uite asa, geneeratii intregi, se ajutau unii pe altii si traiau impreuna, aproape fericiti, in respectul acela simplu al omului care isi vede de viata lui. Relgia a avut si ea un rol mare aici, de frica lui Dumnezeu oamenii traiau mai frumos si cu mai mult respect fata de cei din jur.

Nu judec acele vremuri, mie mi se pare frumos, numai ca noi nu le mai traim de mult timp. Prima generatie care a plecat de acasa, cea a parintilor nostri (in ghilimele spus plecat de acasa, acolo unde nu s-a plecat, sa se inteleaga ca, datorita industrializarii si modernizarii, cercul s-a rupt si oamenii au inceput sa traiasca altfel, de voie sau de nevoie) pur si simplu au fost rupti intre aceaste metode traditionaliste in care au fost educati (respectul si datoria fata de parinti, care i-au crescut cu greu, ascultarea oarba, sa nu raspunzi parintelui etc.) si metodele care se impuneau din cauza modernizarii lumii.

Copiii lor nu mai erau la fel ca cei de altadata, insa ei au ramas inchistati in modelul parintilor de alta data, neputind sa vada copilul altfel decit asa cum a fost in copilaria lor, adica ascultatori, facind ceea ce spun parintii, fara drepturi prea multe in casa, ca doar e copil si nu are cum sa stie mai bine decit parintele ce si cum...

Si atunci tabara parintilor nostri s-a impartit in doua: una care au deschis ochii si au facut asa cum le-a cerut inima, punind copilul cu nevoiele lui (toate, nu numai cele materiale) inainte de orice si alta, care din orgoliu, din neputinta, din nestiinta sau pur si simplu din indiferenta, au 'facut si eu cum s-au priceput mai bine', lasind copilul sa se piarda pe undeva in multimea de datorii, obligatii si 'ce si cum zice lumea' ca trebuie crescut un copil.

Eu nu-i condamn, ii inteleg, dar nici nu pot sa fiu de acord. Nu-i mai putem schimba, decit in mica parte, e trist, dar asta-i adevarul.

Ii inteleg pentru ca multe familii au fost facute pentru ca asa era normal, sa cresti, sa te casatoresti si sa faci copii, copiii aparind asa, ca un lucru normal care urmeaza sirul lucrurilor care se intimpla in viata unui om... si apoi, prinsi de greutatile vietii, nu mai erau decit o povara in plus, ca trebuia sa le dea sa manince, sa-i imbrace, sa le ofere acoperis... greu sau foarte greu si numai atit (si eu cresc copii si un efort considerabil sa le oferi numai materialul, ce vine dupa e un efort care ne depaseste ca parinti de multe ori limitele).

Insa, cu toata tristetea pentru parintii nostri, cu toata durerea pe care le-o putem provoca in anumite situatii, cred cu tarie ca trebuie sa ne traim viata noastra, eliberati din orice chingi care vin din trecutul nostru sau al parintilor nostri si asta cu orice risc. Si mai cred ca nu mai asa ne putem elibera copiii de ceea ce le-ar putea lua din libertatea de a-si trai propria viata.

Daca se poate cu diplomatie sau cu blindete, atunci asa sa fie. Daca nu se poate si e nevoie de furie, atunci furie sa fie si e pacat si trist sa constati ca nu mai ramine mare lucru dupa aceea. Sa constati ce povara ai fost pentru ai tai, chiar daca te-au iubit in felul asta al lor, ce efort a fost pentru ei sa te creasca (material vorbind) si cit de mult le-a ocupat acest lucru mintea si timpul, incit adevaratele nevoi ale copiilor au ramas nesatisfacute, inclusiv cea mai importanta: de a se arata iubirea, nu numai de a o considera intrinseca relatiei dintre parinte si copil, pentru ca e firesc sa-ti iubesti copiii.

Si e greu, e foarte greu si pentru copii si pentru parinti sa intelegi si sa accepti ca din cauza efortului mare de a asigura materialul, restul este aproape inexistent, nu stiu daca in suflete, dar sigur la nivel de manifestare a sentimentelor.

Si materialul asta de multe ori nu este chiar nevoie reala, ci este 'impus' de dorinta de nu fi mai prejos decit vecinu', sint ironica, dar asta este. Multi dintre parintii nostri nu au rezistat presiunii din afara si au fost nevoiti sa munceasca ca sa asigure acel nivel material standard considerat acceptabil - luind din timpul acordat afectivului si altor nevoi, ale copilului, dar si ale lor.

Si in ziua de astazi, multe dintre nevoile materiale sint artificial construite, sub presiunea societatii, iar parintii, desi nu s-ar zice, pot face aceeasi greseala: de a nu avea timp pentru partea afectiva, spirituala, culturala, comunicativa... din cauza muncii pentru a asigura un material de care, daca ar putea analiza la rece situatia si a pune in balanta, practic nu au ei insisi nevoie.

Si de aici porneste tavalugul, copiii care nu s-au simti iubiti, desi au avut poate suficient pe alte planuri simt nevoia sa-si strige macar acum frustarile (cind au devenit parinti si simt nevoia sa ofere mai mult copiilor), parintii care cred ca si-au iubit copiii si au facut totul pentru ei, neputind sa vada ca dovezile de iubire au fost mult prea putin palpabile pentru copil... se simt nedreptatiti, frustati, simt cum tot ce au facut, toata munca lor a fost in zadar atit timp cit copilul nu e multumit.

Din punctul meu de vedere, ambele stari si toate sentimentele si emotiile care exista in ele, sint reale si demne de analizat. Si parinti si copii au nevoie de ajutor, de multe ori chiar de specialitate, sa inteleaga ceea ce se intimpla cu ei.

In mod normal, ar trebui ca discutiile, calme sau furioasa, sa darime ceea ce a fost prost construit si apoi, impreuna, sa se construiasca o relatie benefica pentru toti: bunici, parinti, copii, nepoti...

Asa ca, Ana, ceea ce traiesti tu, Pisigri (pe alta latura, dar cu puncte comune), eu si multi dintre cei care citesc acest subiect si isi pun intrebari, sint traite de mii de persoane in lumea asta si nu numai in Romania. Stiu ca nu te consoleaza asta, dar voiam sa-ti spun ca e normal ceea ce simti si depinde de tine sa schimbi lucrurile!



CORNELIA, mami de www.dropshots.com/agtuli#date/2010-09-19/14:00:33" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

pisigri spune:

Nelia, pledoaria ta este mult prea lunga sa o dezbat. Doua lucruri am sa spun...ba nu, 3:
- multumesc ca mi-ai dat ideea unui nou topic
- inca o data, topicul asta nu este despre pisicanalizarea mea, pentru ca nici nu as cere vreodata sa fiu pisicanalizata pe un forum, de orice novici care deduc "trebi" din "doua vorbe trei prostii"; nu degeaba se face o scoala ca sa fii psiholog, si trebuie chiar mai mult de atit ca sa fii un psihanalist (bun!!)
- iti doresc ca, copiii tai sa nu gindeasca la fel ca tine. S-ar putea sa ti se para nedrept daca vor hotari sa se "desprinda cu orice pret" si sa se "smulga" din relatia cea nociva cu parintii care chiar daca au facut cum au stiut mai bine, "au pierdut din vedere multe lucruri" si in general sint vinovati pentru toate zonele gri ale propriei vieti...




http://pisigri.blogspot.com/

Mami de Ilinca (5.03.2009)

a_alinta spune:

mie mi se normal ca , la o anumita varsta, copiii sa se desprinda de parinti, si bineinteles , parintii sa accepte asta.
devenit adult, propriul nostru copil trebuie tratat asa cum iti tratezi prietenii. cred ca majoritatea problemelor exista din imposibilitatea parintilor de a intelege ca propriul copil nu mai este un copil.
la Ana, eu vad ceva mai adanc, si nu vorbesc in vreo calitate de novice, vorbesc din punct de vedere a ceea ce percep eu. afirmatia ei ca a fi parinte nu inseamna doar a oferi adapost si hrana , este foarte adevarata, si din pacate sunt multi parinti doar cu "numele", ca sa zic asa. de ce? ma gandesc ca poate nu toti avem capacitatea de a fi parinti, asa cum nu toti avem capacitatea de a procreea.
Ana, faptul ca ai reusit sa spui ceea ce te doare e foarte bine!
sfatul meu , pentru ca tu ceri un sfat, este ca incet, incet, sa nu mai petreci atata timp dand raportul. ocupati timpul , gaseste alte activitati ( iesi afara, la un film, la un spectacol, la o prietena, daca iti place tricoteaza, picteaza, scrieti gandurile etc ) si vei vedea ca nu mai ai cand sa explici in fiecare zi ce faci , cum faci si de ce faci.
curaj!

viviana spune:

Ladyj mi-a placut mult sinteza ce ai facut-o.
Eu am pus acele intrebari, nu din curiozitate morbida, ci gandindu-ma ca o data ce Ana va raspunde la ele (nu neaparat noua) va avea un punct de plecare intru rezolvarea problemelor ei.
Pentru ca sunt multe metode in a-ti oblliga copilul sa faca cum vrei tu.

Daca ma tii minte, am povestit odata despre prietena aceea a fii-mi a carei mama le-a facut atatea probleme. Acea fata va scrie peste ani exact ce a scris Ana.
De cate ori a avut esecuri mama acelei fetite nu i-a fost alaturi pentru a o sustine si a o incuraja ci pur si simplu i-a "sters" esecul avand grija sa o faca sa cada in picioare, dar pe drumul trasat de ea nelasand-o sa capete propria experienta si sa-si urmeze propria cale. Apoi i-a reprosat "ajutorul": daca nu eram eu...
Iar peste ani sentimentul de vinovatie va fi dublat si de: "Da, dar atunci m-a ajutat si eu uite, acum, ca o judec!"
Ori, normal,asta nu cred ca ar trebui sa se intample.

Nu stiu, poate gresesc.
Dar, sper ca m-am facut inteleasa.

Nelia

Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi

nelia spune:

Nu-i asa ca nu intelegi? Nici nu-mi doresc ca ai mei copii sa se desprinda cu orice pret. Eu imi doresc sa se desprinda pur si simplu si sa nu se simta vinovati pentru asta. Pentru ca daca se va ajunge la aceasta, daca in desprinderea de mine, ca parinte, vor exista riscuri si preturi, atunci inseamna clar ca am gresit ca parinte si, indiferent cite justificari as gasi, de iertat nu mi-as putea-o ierta eu insami, in nici un caz nu as astepta iertare si intelegere de la copiii mei.

Bineinteles ca usor nu ar fi... dar prefer sa duc eu povara, decit ei, pentru ca e a mea, nu a lor. Viata le va da pe ale lor...

Eu nu pot absolvi parintii de zonele gri si negre ale unei vieti de adult, mai ales al unuia tinar. Asta este, fiecare vede lucrurile in mod diferit.

Te-a supus singura psihanalizarii si asta pentru ca, tot ca un novice, incerci sa o psihanalizezi pe Ana, trecind-o prin prisma experientei tale si incercind sa-i minimalizezi tristetea si frustrarea numai pentru ca tu nu le poti simti cum le simte ea. Si nici nu ai avea cum...

Ma intreb numai oare care este interesul tau de a dezbate atit de mult pe aceasta tema. Daca imi raspunzi tu de ce esti la acest subiect, incercind sa-i spui Anei ca greseste in ceea ce simte si chiar acuzind-o de unele lucruri nu tocmai placute pentru un om care cere un sfat, ajutor (rufe in public, denigrat parintii etc.). si pe cei care au intervenit cu ceea ce au dorit sau simtit sa scrie (novice in psihanaliza etc.), iti raspund si eu de ce scriu aici si de ce ma freaca subiectele acestea.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/agtuli#date/2010-09-19/14:00:33" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

a_alinta spune:

lasand la o parte ca pieptanatul a fost unul din exemplele traite de ana prezentat aici ( unde se cer mult mai multe exemple pentru a se intelege daca vorbim despre abuz sau normala dragoste parinteasca ) eu am inteles ca Ana era pieptanata, iar observatia mamei nu avea nici o baza reala, a fost facuta doar din vesnica obisnuinta de a critica.
pentru a fi plin un pahar , indiferent de marimea lui, este suficient doar o picatura.

ladyJ spune:

Pisigri, tu tot repeti ca subiectul NU e despre tine, ma acuzi ca EU incerc sa o transform pe Ana si mama ei in Pisigri si mama ei.
Uite cum ai inceput postul citat: ´´le sunt recunoscatoare parintilor mei´´. Bravo, ce sa zic? Dar cu ce o incalzeste asta pe Ana?
Te tot explici si te tot scuzi.
TU transformni poveastea asta in povestea ta, pentru ca nu incetezi cu comparatiile.

Judeci cu mare usurinta, pisigri, si judeci stramb.
Iti dau un sfat, citeste niste capitole din ´´copilul captiv´´. Vei intelege mai mult decat ti-ar putea cineva explica aici in cateva postari.


Sigur ca problemele de acest fel gasesc rezolvare cu ajutorul unui terapeut, a sustinut cineva contrariul??

ladyJ spune:

Viviana, nu mai stiu de cine vorbesti. Oricum, relatiile dintre copiii si parinti ar fi mult mai bune daca parintii si-ar arata dragostea si acceptarea fara frica! Atunci si ajutorul cu ´´cazutul in picioare´´ va fi luat ca atare si nu ca vreo obligatie din partea copilului mai tarziu, sau alte resentimente, vinovatii, temeri .


Nelia Pentru ultimul mesaj!

pisigri spune:

Nelia, nu te-am intrebat de ce te freci pe la subiectul asta (cum am fost eu intrebata, indirect) si nici nu iti pot explica de ce scriu eu aici, pentru ca iar mi s-a atras atentia ca vreau sa fac in asa fel incit subiectul sa fie despre mine.
Ce incercam eu sa spun este ca nu cred ca fericirea copiilor-adulti este musai conditionata de desprinderea totala de familia din care provin. Eu cred ca toata lumea ar fi mai fericita daca s-ar mentine legaturile, daca s-ar dezbate probleme, daca s-ar creste copiii-nepoti "impreuna" (nu cu bunica mutata in aceeasi casa, dar cu un copil care are acces la bunici) samd. Ori, pe linga faptul ca mi se pare ca se striga prea adesea "abuz!", mi se mai pare si ca se propovaduieste cu prea mare usurinta separarea totala de familie. Si mai e ceva ce nu stiu daca am inteles bine din ceea ce ai scris: sustii ca parintii - si doar parintii - sint vinovati pentru toate zonele gri, nemultumirile, neimplinirile si frustrarile adultului tinar?

LadyJ, te rog sa recitesti sa observi ca Ana a inceput sa vorbeasca despre neincredere, nesiguranta, frica, lipsa iubirii si a acceptarii si tot restul abia dupa ce sfaturile si parerile unora dintre fete au "indrumat-o" spre ideea de abuz, de relatie defectuoasa cu mama ei.
Cit despre cu ce am inceput postarea...pai cu 3 postari mai sus spuneai ca ti se pare trista "obligatia de a fi recunoscator pentru ajutor". No, eu am inceput sa raspund cu propriul comentariu la afirmatia ta...




http://pisigri.blogspot.com/

Mami de Ilinca (5.03.2009)

ladyJ spune:

Pisigri, adica tu crezi ca Ana s-a lasat cumva influentata de ce scriem noi si a scris si ea, aiurea, ca a simtit lipsa iubirii din partea mamei ei? Cu alte cuvinte, a vrut sa ne faca noua o ´´bucurie´´ si a scris asta fara ca defapt sa fie adevarat?


A doua parte, sorry, dar n-ai inteles...