vreau sa ma educ(2)

accept92 spune:

Mi se par cuvinte grele pentru un copil. Mai ales spuse adesea. As reflecta serios. Ce conduita sa i se impuna copilului sa simta ca i se distruge viata? E una care tine de siguranta? Nu se poate gasi o cale de mijloc? Eu una nu as sacrifica ziua de azi in numele celei de maine. Mie mi s-a spus adesea cand plangeam ca mai tarziu o sa fiu recunoscatoare si nu a fost deloc asa, mi s-a spus ca o sa regret timpul pierdut (cel neacordat studiului adica) si nu este asa. Regret insa si acum experiente pe care le-am pierdut pentru ca mi-au fost interzise.

Nu cred in impunere de conduita. Impunerea este un abuz de care ar fi scuzabil sa ne folosim doar in situatii ce tin de siguranta. Iar conduita este un moft social pe altarul careia nu trebuie sa-si jertfeasca nimeni libertatea.

Ura nu intervine adesea in relatiile interumane. Nu are de ce. In relatiile interumane nu ai de ce sa induri pana ajungi la ura. In mod normal esti liber sa te desprinzi inca din zona de disconfort.

viviana spune:

Nelia, toata lumea e in tabara lui Denizel cu robinetul dragostei!

Apropo de fericirea copilului imi amintesc o maxima ce m-a facut sa zambesc: "Un copil fericit si puternic are in spate 2 parinti epuizati"

Si tot apropo de fericirea copilului am citit o data o carte a unui psihoterapeut care incerca sa dea sa-i spunem niste retete. Nu mai imi amintesc tot, dar incerc sa redau cat mai aproape:
- sa-l faci sa se simta legat de tine, de ceilalti membri ai familiei, de prieteni. Prin asta ii arati ca este iubit, inteles, dorit si il protejezi de eventualele stari emotionale negative.
- daca doresti sa fie fericit pe termen lung nu incerca sa-i acorzi fericiri de scurta durata. Lasa-l sa experimenteze furia, supararea, tristetea pentru ca trebuie invatat de mic sa poata face fata si acestor sentimente.
- nu putem controla fericirea copilului, in schimb suntem responsabili de a noastra.
- exista o stransa legatura intre stima de sine si fericire. Copiii nu o pot avea pe una fara cealalta. Pretuieste-i eforturile si nu rezultatele.
- admite-i succesul dar si esecul
- fericirea lui depinde de sentimentul ca ceea ce face conteaza si este pretuit de ceilalti. Deci pretuieste-l.


Imi dau seama ca fi-mea e fericita dupa ochi, zambet si raset. Are un raset care umple casa, pe care o data auzit e imposibil sa-l confunzi.

De multi ani, cand ne asezam la masa povestim. O puneam mai intai pe ea sa povesteasca ceva "rau" de la scola apoi ceva vesel, ceva ce a facut-o fericita. Si radeam (chiar si cu mancarea-n gura! - de aia e vesnic peretele patat).
Apoi povesteam noi.
Dar, numai ceea ce ne-a facut fericiti. Chiar daca nu aveam ce, inventam. A fost mai greu cu ta-su ca e asa mai serios si e cam defect la partea artistica.

Acum vreo 2 ani mi-a aratat fi-mea o pata de ketchup pe perete si mi-a spus: "mai tii minte cand mancam si m-a pufnit rasul ca tu ai spus ... si mi-au sarit spaghettele din gura? De atunci e pata asta."
Si in ziua de astazi ma lupt cu Celcesforaie sa nu le stearga.
La fel si cu liniile facute cu carioca rosie, in spatele usii de la ea din camera - inaltimea ei in decursul anilor.
Si petele negre de pe tavan facute de sobolanul scarbo-lipicios... Ma bucur ca nu am reusit sa le sterg.

Asa ca mai pot adauga: si amintirile frumoase ne fac copiii fericiti.

Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi

ladyJ spune:

Nu neaparat ca copilul uita. Important e contextul in care s-a intamplat precum si relatia dintre copil si parinte, per total asa.
Temperamentul copilului e si el important.

viviana spune:

Accept, ai intuit bine. Am auzit acele cuvinte in 3 situatii diferite:
- un baietel de 10 ani pe care a venit bunica sa-l ia acasa si el se juca foarte frumos cu fi-mea. Se inapoia intr-o familie destramata.
- nepoata mea, cand avea 16 ani si soru-mea nu a lasat-o sa merga cu colegii sa doarma in Herstrau pe banca;
- o alta nepotica, 10 ani, care nu dorea sa repete la pian si ma-sa o obliga.

Ura nu ar trebui sa apara in relatiile dintre oameni. Dar se intampla sa fie prezenta si uneori sa se rasfranga asupra copiilor. As putea sa dau exmplu anumite cazuri de divort. As putea sa ma gandesc la Capulet si Montague. Sau, sau... Cazuri in care nu te poti rupe sau o faci foarte greu.

Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi

ladyJ spune:

Desigur. Lasa urme adanci in sufletul copilului si multe sentimente negative incepand cu sentimentul de vina.



Ce e cu ele?

accept92 spune:

Grea intrebare, asa ca tine-te!

Este greu si pentru noi adultii sa ne mai definim fericirea in vremurile pe care le traim. Chiar si cei ce au totul si sunt invidiati si considerati norocosi au simtit totusi nevoia sa se indrepte catre o forma sau alta de spiritualitate. Ca sa poti fii fericit trebuie sa te eliberezi din sclavia aspiratiilor materiale. Copiii sunt cei mai vulnerabili din acest punct de vedere, ei nu au scutul necesar unui sistem de aparare si noi parintii trebuie sa ii ajutam sa inteleaga ca nu suntem ceea ce vrem. Si cade in sarcina noastra sa cernem care sunt dorintele care ii definesc ( de ex. vreau libertate, vreau incredere, vreau siguranta, vreau sa am prieteni, vreau sa fiu singur) si care sunt dorintele care nu au nicio legatura cu ei. Este important sa creasca intr-un mediu neconcurential, dar din pacate societatea este exact invers si parintele care isi propune asa ceva inoata impotriva curentului. Dar omul care se afla in concurenta permanenta cu ceilalti nu va fi niciodata fericit.

Sa abordam si un exemplu mai concret. Presiunea pusa pe rezultatele scolare din convingerea ca fericirea de peste 10-20 de ani va depinde in mare parte si de meseria pe care o ai. Mi se pare gresit, o astfel de presiune nu face decat sa indeparteze copilul de el insusi si implicit de meseria care l-ar putea face fericit, cea care i se potriveste. Copilul trebuie ajutat sa se descopere, incurajat sa incerce cate putin din toate in cautarea placerii si nu a performantei. Sunt atatea meserii (metode de a te intretine) interesante pe lumea asta, nu toate cer inclinatie catre studiu. Unele cer charisma, altele cer frumusete, altele curaj, unele spirit hoinar, dragoste de natura, spirit de sacrificiu...Exista chiar meserii unde un obsesiv-compulsiv ar putea face cariera din handicapul sau. Da, este foarte adevarat ca fericirea depinde si de meseria pe care o avem, tocmai de aceea presiunea este total neavenita. Ar putea impinge copilul pe un drum gresit si asta e una din greselile parintilor ce nu se pot ierta pe buna dreptate.

Acum tre sa plec, dar este interesant sa vorbim despre fericirea copiilor. In mod sigur nu este o simpla schema redusa la 'vreau!-poftim!'...Dimpotriva as spune.

viviana spune:

Ladyj, imi hoinareau si mie gandurile spre mamici care se lauda ca nu dau in copilul lor dar ii lasa pe tati sa o faca sau doar ii ameninta: "las' ca vine el tati si te bate".
Asa pur si simplu ma gandeam ca ar trebui sa se simta la fel de vinovate.

Uite am mai gasit inca o forma de abuz psihic: amenintarea

Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi

nelia spune:

Da, Accept, chiar este important sa discutam despre ce putem numi fericire in ziua de astazi. Nu am pus degeaba intrebarea, pentru ca eu am ajuns la 42 de ani si inca nu stiu exact ce e... pentru mine. Si unde banuiesc, e prea tirziu sau prea greu samai fac ceva... sau cel putin asa pare.

Stiu sigur insa ca sint fericita si implinita ca am copii si ma nefericeste orice actiune de-a mea care ii nefericeste pe ei... Mai sint fericita ca i-am dus pe lume intr-o relatie calda, plina de iubire... ca sintem cu totii sanatosi... per ansamblu nu sint nefericita, dar nici nu stiu exact ce e aceea fericirea pentru ca sint multe alte lucruri care stiu sigur ca ma fac fericita si nu le am, si nu ma refer la lucruri materiale, desi pentru unele dintre ele e nevoie si de bani... cerc vicios, nu mai iesi din el daca incepi sa analizezi.

Dar daca eu stau destul de rau la capitolul fericire, atunci cum sa ma erijez in judecator al fericirii copiilor mei??? Sint de parere ca cu cit sint presati mai putin, cu cit sint crescuti mai liberi si mai respectati, mai putin umiliti (pozitia copilului fata de adult pare din start umilitoare pentru ca incepe viata dependent de parinti suta la suta... poate ca ar fi fost mai bine sa ne nastem batrini si sa murim bebelusi, nu stiu... ), ei capata mai multa incredere in ei pentru ca stiu cine sint... si atunci, sper eu, ca vor gasi si calea spre fericirea lor mai repede, in asa fel incit sa aiba si timp sa mearga pe ea.

Dar mai departe de aici? Eu sint in dilema aici, pentru ca tocmai aceasta responsabilitate ma apasa cel mai mult, e mai mare presiunea pe umerii mei decit pe cea a copiilor mei. Ce ii face fericiti? Care este calea fiecaruia ca sa ajunga fericit? Am nevoie sa stiu sa raspund macar vag la aceasta intrebare ca sa pot actiona intru fericirea lor si nu contra...

Pentru ca, uite, eu nu pun presiune pe copil sa invete ca sa aiba o meserie sau sa fie primul din clasa, aici copiii cresc si invata in medii sa le zicem neconcurentiale, notele sint confidentiale, sedintele cu parintii se tin intre profesoris si fiecare parinte in parte. Sint peste 20 de copii in clasa Agatei despre care eu nu stiu nimic, iar ea stie doar ce vede... Nu se fac serbari, nu se dau premii asa cum sintem noi obisnuiti, au si ei metodele lor de recompensare, dar sint departe de ceea ce stim noi. Mie, personal, mi se pare excelenta aceasta metoda.

Daca vreau sa invete si, recunosc, o cam presez sa o faca, desi tot incerc sa gasesc metode... este pentru ea. Nu pentru viitorul ei profesional, ci pentru cultura ei generala.

Accept orice om, ii admir pe cei supercultivati, este unul dintre lucrurile pe care mi le-as fi dorit de la viata, sa fiu cultivata asa cum mi-as dori sa fiu... nu sint, am facut si eu ce am putut, intr-o ordine aleatorie, am luat si de colo si de colo... unele bune, altele s-au dovedit sa nu fie chiar atit de bune... si asta fac in continuare. Dar nu suport oamenii care nu au facut nici cel mai mic efort sa se destepte si au preferat sa traiaca in nestiinta...

Si ma refer la cei care au avut conditii, dar pur si simplu nu au facut-o din lene... Nu pot incuraja vreunul din copiii mei de a trai in lene. Zilnic sint alte lucruri mai frumoase de facut, dar tot zilnic lacunele cresc daca nu dedici o parte din timp si studiului... va fi fericita cu ele cind va creste???

Daca ai un copil care nu e dintre cei nascuti constiinciosi si cu dragoste pentru studiu (sint si din astia!), ce trebuie sa faca un parinte??? Sa-l lase in ritmul lui? Ca poate va intelege si singur si va rezolva problema, acceptind riscul tu ca parinte sa fie prea tirziu???

Si aceasta problema e vasta rau de tot, eu cred ca aici au gresit parintii nostri si gresesc parintii in general. Ma indoiesc ca un parinte care isi iubeste cu adevarat copilul si ii vrea binele, actioneaza impotriva fericirii lui cu buna stiinta... desi o fac, se vede bine din mesajele noastre. Cred ca o fac pentru ca asta nu au stiut sau nu au vrut sa stie: ce ii fericeste pe copiii lor? Pina unde pot fi lasati in asa fel incit sa creasca fericiti, dar fara sa le afecteze dezvoltarea pe toate planurile si, mai departe, dreptul la o viata mai buna?

Multi parinti au actionat si inca mai actioneaza din prisma vietii lor, vazind ce greu le este din anumite motive, se gindesc ca, poate daca al lor copil va face, ii va fi mai usor. Numai ca vremurile se schimba, se poate trai fara ce nu au facut ei, poate nu mai este atit de important, in schimb sint alte lucruri care trebuie facute...

Cum poate un parinte, ocupat la rindul lui cu propria lui formare si adaptare la vremurile noi si tulburi, cu tot ce tine de intretinerea copiilor din dotare, cu atitea ore de servici... sa stie toate acestea, in plus sa intuiasca perfect ce-l va face pe copil fericit, ce lucruri noi trebuie sa le stie sau sa le faca ca sa il ajute in viata, ce anume din cele vechi trebuie considerate depasite si care trebuie pastrate... in asa fel incit sa actioneze in totala cunostinta de cauza in 'meseria' de parinte???

Ma gindesc ca s-ar reduce si numarul motivelor de nefericire, si de o parte si de alta, ar scadea si tensiunile dintre copii si parinti, parinti si copii, parinti si parinti (adica bunici sau copii bunici si invers), soti si sotii... daca am sti cu mai multa exactitate ce avem de facut.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/agtuli#date/2010-09-19/14:00:33" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

ladyJ spune:

Da, ai dreptate.
E chiar rau, tine copilul in tensiune..

mianna spune:

sper doar ca aici trebuia sa citesc "nu suntem ceea ce vrem sa avem"