Mamica incapabila sa-si educe copilul cauta ajutor

gmmm spune:

Bineinteles ca orice stare sufleteasca are o cauza, un motiv.
Cauza nu insemna insa in mod automat scuza pentru a ti-o manifesta in mod necontrolat.
Si eu credeam (cred) ca unul din rolurile parintelui este tocmai de a-l invata sa-si gestioneze starile sufletesti (parte din ce se cheama "educatie"). Ca doar despre mine, ca adult, presupuneti ca stiu sa ma stapinesc. Ori, la ce virsta treci de la faza "ma trintesc pe jos si tip" la faza "stirng din dinti"? Nu in copilarie, incetul cu incetul, cu ajutorul parintelui?
Si nu-mi fac griji, copiii mei stiu precis ca sint acceptati.

rrox3 spune:

qmmm poate aici e problema ta, ai trecut de la faza cu trantitul pe jos la cea cu strans din dinti, cu ajutorul parintilor. Copiii ceva mai norocosi nu trec la faza cu strans din dinti, tocmai fiindca au primit ajutorul real al parintilor. Fiindca e de dorit ca atunci cand te infurii sa stii si sa poti face altceva decat sa strangi din dinti. Gestionarea furiei nu inseamna inabusirea ei.
Acceptarea asta e o problema ceva mai spinoasa, de obicei orice parinte e convins ca-si accepta copiii... ce intrebare mai e si asta?! In realitate putini copii se simt acceptati cu adevarat (fara sa poata neaparat defini acceptarea cat sunt inca copii).

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

frunza_alba spune:

Buna, din nou!
Revin cu noutati, in caz ca intereseaza pe cineva.
Intalnirile cu consiliera decurg pacut, adica nu simt o raceala gen observator-subiect.As putea spune ca se naste un soi de prietenie.
Ce s-a schimbat?
Am invatat ca prin joc se rezolva majoritatea problemelor.Ma detensionez eu, iar copilul este mai receptiv si asa luam totul mai usor, mai distractiv.
Darrr, asta nu inseamna ca m-am schimbat brusc si ca s-au rezolvat problemele, e doar un prim pas spre normalitate.
Vom continua sa ne intalnim sa vedem ce va iesi.
Toate bune!

gmmm spune:

rrox3, nici eu nu cred ca singura solutie este in viata de a-ti inghiti minia. Pe termen lung te imbatrineste (de-aia imbatrinim cu totii... glumesc, bineinteles).
Insa vorbim de o situatie simpla, curenta, nu de o dilema existentiala.
Si continui sa cred ca in societate trebuie sa faci si ce nu ai chef sa faci, ca doar "intoleranta la frustrare" e considerata patologica in psihiatrie.
Cit despre faptul ca putini copii se simt acceptati (desi am putea discuta si despre ce insemna "acceptat"), primul meu gind a fost ca asta insemna ca asa o fi norma printre fiintele umane...
Frunza alba, m-ai facut curioasa, ce fel de "joc"? jocul te destinde, sau joci pentru ca esti destinsa?

Crisnemes spune:

Buna fetelor! citesc acest topic de ceva vreme si e foarte interesant - iar ieri m-am cofruntat cu o problema destul de mare zic eu si chiar nu stiu sa o gestionez.

Dragos baiatul meu de 6,7 ani s-a infuriat foarte tare pentru ca Victor baietelul mai mic nu i-a dat in momentul in care i-a cerut el un perforator. L-am rugat sa mearga in camera alaturata 5 minute sa se linisteasca apoi sa vina inapoi sa continuam joaca. A refuzat cu o alta criza mai mare dupa care a fugit afara in curte la tatal lui. L-am lasat fara sa sapun nimic - apoi s-a rugat de tatal lui sa-l lase sa doarme la bunici - ei stau la 5 m de noi ceea ce a si facut - doar ca eu nu m-am intalnit inca cu el - cum sa reactionez?

Rrox3 spui ca furia e normala - si asa si este - nu putem strange din dinti de cate ori ne infuriem - cum cauti motivele furiei? Mie nu mi se pare normal ca un baiat de 6.7 ani sa se infurie asa cum a facut-o Dragos. Ok - nici nu pot trece cu vederea ok a fost si gata trebuie sa am o discutie cu el - dar ce pot sa-i spun?


Frunza_alba - ma bucur pentru progresele facute. Mult succes in continuare.

Cristina mamica de Dragos (31.01.2004) si Victor(19.09.2006)

Jasmin012 spune:

Fetelor, ieri am avut o problema mare. M-a pus naiba sa ma duc cu Lucas pana la Miniblu, ca voiam sa vad ceva. De cum am intrat el a pus ochii pe un Thomas mare, cu baterii, nu mai stiu cat costa, ca atunci cand am vazut pretul am vazut si negru in fata ochilor... In fine, eu ma uitam sa gasesc ce cautam, iar el se tot intretinea cu vanzatoarea, cerea ba una, ba alta. Eu, daca am vazut ca n-am liniste deloc am hotarat sa plecam. Cum n-a vrut l-am luat in brate si am iesit. Nu va puteti urletele. "Thomaaaaaas"! Si dai, si lupta, isi contorsiona corpul, se facuse rosu la fata, a inceput sa-si infiga unghiile in fata mea, pe strada nu se auzea decat cum urla el, lumea se uita ca la circ... Am rezistat eroic, sincer, am reusit sa facem vreo 100 pasi asa, luptandu-ma sa-l pot tine in brate, pana la statia de tramvai. Era si o caldura infernala... Am crezut ca se va linisti, dar nici vorba. Apoi n-am mai rezista si i-am dat una la fund. De-abia atunci, socat probabil, a inceput sa se linisteasca. Stiu ca n-am facut bine, imi pare rau, dar pur si simplu n-am mai rezistat. Binenteles ca in starea aia de tantrum nici nu auzea ce-i spuneam eu. Nu am mai stiut ce altceva sa fac. Voi ce-ati fi facut?
Spuneti-mi si mie cum se poate obtine mereu si mereu calmul ala. Eu reusesc de cele mai multe ori, ca si cum nu s-ar intampla nimic. Dar mai sunt momente din astea cand nimic nu pare sa functioneze, nici macar empatia aia de care tot vorbim. Of, sunt o mama rea!


Jasmin si Lucas Daniel (28.11.2007)
www.flickr.com/photos/23373490@N02/" target="_blank">poze cu mogaldeatza
www.flickr.com/photos/30849078@N05/" target="_blank">Lucas
http://elblogdeluquitas.blogspot.es

Limbajul copiilor nu se adreseaza urechilor, ci ochilor si inimii...

Jasmin012 spune:

Frunza alba, ce bine! Si cand te gandesti ca erai circumspecta la inceput de intentiile consilierei!

Jasmin si Lucas Daniel (28.11.2007)
www.flickr.com/photos/23373490@N02/" target="_blank">poze cu mogaldeatza
www.flickr.com/photos/30849078@N05/" target="_blank">Lucas
http://elblogdeluquitas.blogspot.es

Limbajul copiilor nu se adreseaza urechilor, ci ochilor si inimii...

Laura25 spune:

Jasmin012, ce as fi facut eu: vorbit, explicat, incercat distras atentia inainte de a iesi pur si simplu din magazin. Daca ieseam din magazin cu copilul urland, cred ca m-as fi oprit la cativa metri de magazin, m-as fi asezat langa el si l-as fi asteptat sa se linisteaca putin, nu l-as fi carat in conditiile alea pana in statie. Cred ca as fi incercat sa ii propun, sa il atrag/tentez cu altceva. Nu tine intotdeauna, nu e garantat rezultatul (am trecut si eu cu ai mei prin perioade de urlat fara capat cand mi se parea ca nu o sa se mai opreasca niciodata si nu mai aveam nici nervi nici rabdare) dar incercand sa ai de fiecare data aceeasi reactie si abordare, in timp o sa invete ca poate sa planga dupa o jucarie, dar daca nu se poate sa i-o iei... nu se poate. O sa creasca si o sa inteleaga mai bine ca atunci cand se poate ceva, se poate.. cand nu, nu. O sa inceapa sa inteleaga in timp valoarea banilor si a lucrurilor pe care pur si simplu nu ni le permitem, oricat ni le-am dori.

---

Am marfa la bazar umanitar DC

---

Laura, mami de shtrumphi gemeni: Bianca Andreea si Rares Mihai (13.06.2005)
Cugetari gemene, Poveste cu shtrumphi

'Cos what I feel is the only truth for me

Jasmin012 spune:

Laura, pai nu am iesit din magazin val-vartej din prima. Nu, am mai stat, am incercat sa-i arat una, alta, dar el punea mana pe toate jucariile, le lua de pe rafturi, cand le asezam la loc, ca nu avem bani urla dupa ele. Apoi, dupa ce am iesit, e adevarat, am vrut si eu sa ma asez pe undeva, dar ca sa plang, ca-mi venea sa plang si de neputinta dar si de tristete ca fiu-meu ma zgarie si incearca sa ma muste...
Na, ca tot am vorbit pe-aici de empatie, uneori oricat de bine-intentionat ai fi se duce naibii toata empatia.
Dar una peste alta de cele mai multe ori, in cazul nostru, asta cu luatul in brate functioneaza (contactul fizic linisteste). In cele mai multe cazuri.

Jasmin si Lucas Daniel (28.11.2007)
www.flickr.com/photos/23373490@N02/" target="_blank">poze cu mogaldeatza
www.flickr.com/photos/30849078@N05/" target="_blank">Lucas
http://elblogdeluquitas.blogspot.es

Limbajul copiilor nu se adreseaza urechilor, ci ochilor si inimii...

tangerine spune:

Jasmin,

Eu as fi facut asa ca management anterior crizei

: l-as fi lasat sa se uite la jucarii, sa intrebe vanzatoare, etc, dar i-as fi spus : poti sa te uiti si sa imi spui si mie ce iti place, dar astazi nu putem cumpara jucarii-sau putem cumpara o jucarie foarte mica -de exemplu, asa[aratat sample]; iar eu mi-as fi cautat de-ale mele

apoi i-as fi spus: iti place asta? da, e foarte frumoasa! ti-ar placea sa o ai? si mie mi-ar placea foarte mult sa o ti-o cumpar, dar acum nu am bani. Te gandesti daca ti-ar placea sa o primesti de ziua ta si imi spui?[daca e cazul]sau Hai sa ne mai uitam si in alt magazin sa vedem daca gasim ceva asemanator, dar mai ieftin. si la final: eu am terminat cumparaturile, putem sa mergem sau vrei sa te mai uiti un pic la jucarii?

daca criza s-ar fi declansat pentru ca nu am fost atenta, atunci [daca as fi fost intr-o zi buna] nu l-as fi luat in niciun caz cu forta; as fi ramas acolo si as fi incercat sa ii transmit mesajele de mai sus, in timp ce el statea cu Thomas in brate in magazin; sperand ca in final o sa-si ia la revedere de la Thomas si o sa ne intelegem

astea sunt invatamintele mele trase din multe crize in care copilul a incercat sa ma educe cum a putut:)

edit ca sa spun ca esti o norocoasa ca baiatul tau accepta contactul fizic, care si mie mi se pare cea mai naturala si usoara forma de linistire; la mine lupta cea mai mare e sa o conving sa ma lase sa o iau in brate