Copilul captiv (8)

accept92 spune:

Psihologia nu e matematica, nu exista profani in psihologie. Poti fi interesat de ea sau nu. Punctul de vedere al oricarui om interesat este interesant.:))))))

accept92 spune:

Te contrazic. Greutatea din centru este preluata de grinzile de lemn si transmisa tot in picioarele podului.

Alice in comunicarea dintre noi prima casa si a doua casa s-au confundat. Eu prima i-am zis celei de piatra, a doua cea de lemn. In ordinea in care le-ai postat.

Eu cred ca toti avem nevoie de iubire ca sa nu cadem in hau. Mie imi place iubirea ca in a doua poza (casa pe picioarele de pod), nu ca in prima (casa inre stanci).

rrox3 spune:

Da accept, altfel s-ar prabusi, nu?
Ma refeream la impactul vizual, senzatia pe care ti-o da privind-o.

accept92 spune:

Exact discretia acelor grinzi e minunata. Cam asa inteleg eu iubirea 'neconditionata'. Dar nu despre neconditionare e vorba...ci de a iubi fara a fi vorba despre tine.

rrox3 spune:

Imaginea mea despre siguranta nu e sprijin redus, ci sprijin generos disponibil la nevoie, in care nu ma sprijin activ in mod obisnuit.
Un fel de baza sigura din care pot explora independent cat si cand doresc.

Vezi tu, casa cu pricina s-a curbat, mijlocul e ceva mai lasat ...

nelia spune:

Am vazut si eu casele, si mie mi se pare frumoase, dar nesigure pentru mine. Sint zodie de pamint, eu am nevoie de el, de baze solide ca sa0mi simt radacinile si sa ma pot inalta de acolo spre cer...

De fapt, nu neaparat nesigure, dar cind le-am privit prima oara, primul gind a fost ca sint facute de artisti, de creatori (nu stiu daca pentru ei sau pentru altii). Acestia traiesc in lumea lor, fara sa fie nevoie de o baza solida, pe pamint... dar ei au acest sprijin, in geniul lor, in arta sau creatia lor.

Apoi, m-am gindit ca ar putea fi case construite in conditii in care altceva nu se poate construi, nu ca nu ai vrea. Daca viata te-a adus acolo, trebuie sa-ti pui un acoperis deasupra capului, trebuie sa construiesti ceva... Si atunci exploatezi foarte bine toate resursele pe care le ai pentru ca trebuie sa supravietuiesti. Stii totul despre casa si despre conditiile in care a fost construita, stii motivele pentru care nu poti avea o casa 'normala', cu fundatie solida, in pamint... dar este tot ceea ce ai putut sa faci in conditiile in care te-a adus viata... si este o constructie frumoasa si, cred, ca poate sa fie si sigura daca nu sint furtuni prea puternice.

Dupa ce muncesti atit de mult la o asemenea casa, mi se pare tare greu sa te muti, sa o parasesti si sa te duci sa cauti un loc mai sigur, unde sa incepi constructia uneia noi. Pentru ca nu se pune problema sa darimi si sa construiesti altceva mai solid, orice casa ar fi construita acolo, tot asa ar arata.

Dar, ca om de pamint, stiu ca furtunile sint multe si puternice si ca la fiecare, casa mea cu grija construita se va zdruncina din toate incheieturile, iar eu bine nu am cum sa ma simt in aceste conditii, chiar daca stiu tot ce trebuie sa stiu despre mine si despre ea... Cred ca e mai grav cind stii, cind nu stii, casa respectiva va fi normalul tau, dar in timpul furtunilor tot nesigur si tot rau se simte cel care traieste in ea, numai ca nu stie de ce... Inplus, acolo esti singur, foarte-foarte singur!

Din punctul meu de vedere, nu exista decit doua solutii: ramii in constructia mult iubita, singur, asumindu-ti riscurile, printre care si nesiguranta din timpul furtunilor, ba chiar si faptul ca, intr-o zi, totul se poate darima cu tine in ea... Sau, oricit de greu ar fi, oricit de trist si dureros, lasi totul asa cum este, nu are rost sa te apuci sa o strici, din cind in cind mai te mai poti intoarce, ca sa intelegi de unde ai plecat... si pleci, cauti un alt loc in care conditiile sa-ti permita sa construiesti ceva solid, in care sa te simti relativ sigur si in timpul furtunilor, uraganelor... Se poate sa cauti mult, sa schimbi citeva temelii pina cind incepi constructia casei in care sa te simti bine din toate punctele de vedere... dar tocmai plecarea si cautarea, eforturile de a construi o temelie buna si zdravana, fac parte din noua constructie, sint baza lor.

Nu garanteaza nimeni reusita, de aceea prima casa, ori cea dintre stinci, ori cea construita pe picioarele de pod, nu ar trebui stricate... dar si daca reusesti, noua casa va avea si temelie solida, pe pamint, pe o suprafata considerabila, dar ceea ce e mai important este ca va fi foarte confortabila si... cu fererestre foarte mari. Si la fel de important, ai mult mai multe sanse sa nu mai fii chiar atit de singur!

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/agtuli#date/2010-09-19/14:00:33" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

simali spune:

Da, in prima poza iubirea zdrobeste. Pare mai degraba o colivie de aur. In cea de-a doua iubirea, desi modesta, ridica si da speranta, elibereaza chiar. Cred ca la iubire, asa cum apare ea in prima casa, aspira toate cenusaresele lumii. Stii... printul plin de bani care te ia cu el in castelul de piatra si te va iubi pana la adanci batraneti scutindu-te de zvarcolirea propriilor decizii privind castigarea existentei; cand esti epuizat de atatea zbateri visezi la o solutie miraculoasa. Din pacate eu stiu bine ca niciun miracol nu vine fara un pret.

Mama voia ca eu sa fac um mariaj de poveste. A fost foarte dezamagita ca "n-am reusit", ca "m-am multumit cu putin" - adica cu un student eminent fara un ban in buzunar la vremea aceea. Toate pritenele mele in schimb s-au casatorit cu tipi de bani gata. Au urmat ani grei (dar frumosi) pentru mine si ani foarte usori pentru ele (astazi realitatea i-a dovedit pana si mamei ca eu am luat decizia castigatoare pe termen lung). Si desi stiu ca n-as shimba nimic din deciziile luate, ramane asa, atarnata, o aspiratie catre calea usoara, o aspiratie care nici macar nu stiu daca-mi apartine, pentru ca un copil captiv stie foarte rar unde incepe el si unde se termina parintii lui.

simali spune:

Dar daca siguranta este doar o iluzie? Daca toti suntem fragili oriunde ne-am afla? Daca nesiguranta este un dat omenesc, un sut in fund pentru a ne trezi si a ne accepta existenta finita?

simali spune:

Da, stiu, ceea ce ma innebuneste si ma face sa ma simt in zona crepusculara tot timpul. Cum mi se pare ca vad capatul tunelului ma izbeste ideea "dar nu este rodul imaginatiei mele care iar a tesut cai false de iesire?". De aceea un terapeut in care sa te increzi face toti banii.

Oricum, eu de mult nu mai ajung la conclzii. Rationamentele se tot largesc, se tot complica si nimic nu se inchide matematic. Dar surpriza... nici nu mai simt nevoia unor concluzii. Am facut un soi de pasiune pentru finalurile in coada de peste.

olympia spune:

Bineinteles ca siguranta-i o iluzie. De la o coaja de banana, la o clipa de neatentie a noastra sau a unui sofer baut sau adormit, orice scenariu-i posibil pentru oricine... De aceea eu traiesc pe pe ideea ca fac ce depinde de mine ca sa fie cat mai bine "azi", "acum", ca "maine" nu-i garantat pentru nimeni. Si-s atenta si la mine si la cei din jur ca sa ma mentin treaza in alegeri si decizii potrivite "mie" nu altora.
Casa aceea dintre stanci nu poate fi visul unei cenusarese, arata mai degraba a loc de pedeapsa pentru un condamnat, e rece, e izolata, intunecoasa, e strivita, acolo ar fi poate casa unui zmeu, capcaun sau vrajitoare, in niciun caz a unui print, daca e sa ramanem in lumea basmelor.
In privinta "reusitei" si a unui "mariaj de poveste", astea-s cliseele unor oameni care nu prea s-au descurcat in lumea reala si-s plini de scheme de-astea telenovelistice. Nici cand ii izbeste realitatea peste ochi ei se fac ca n-o vad si mai cauta un cliseu dupa care s-o ingroape sau s-o fardeze. Nu cred ca merita sa zabovesti cu gandul sa pricepi asa o schema, ca nu-ti foloseste la nimic, schema-i falsa si oamenii ce se ghideaza dupa ea merg in cerc si-atat.

Pene colorate... cate putin din toate!

album
gradina