Copilul captiv (8)

nelia spune:

a_alinta, daca simti captivitatea, inseamna ca ea exista, indiferent sub ce forma. Nu inteleg foarte bine intrebarea ta, dar trebuie sa clarifici intii daca iti vine din copilarie aceasta captivitate. Ea poate veni si din alte parti, exista si captivitati de adult, pe diverse planuri ale vietii acestuia.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/agtuli#date/2010-09-19/14:00:33" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

rrox3 spune:

Da, poate. Nu e obligatoriu insa.
Depinde mult si care parinte lipseste (figura de atasament primara sau nu) si la ce varsta a copilului s-a intamplat. Depinde foarte mult si cat si cum din trauma pierderii parintelui a fost prelucrata in copilarie. Sunt multe variabile.

flower-power spune:

Dincolo de zidurile pe care copiii captivi le construiesc mai tarziu in viata, din teama de a nu mai suferi, raman, din pacate, si oamenii de calitate cei care au si pot oferi, relatiile cu oameni deschisi care chiar i-ar putea ajuta. Si eu mai am inca de lucru la acest aspect. Am realizat ca totul tine de increderea pe care o ai in tine insuti, puterea de a spune NU, fara incrancenare si mai ales fara frica. Cand vine insa vorba de ai tai implicatiile emotionale sunt enorme...

Societatea noastra este inca tributara conceptului ca orice ar face un parinte, nu conteaza cat a avut de suferit copilul, cu ce traume a ramas[pt ca el oricum e o victima la indemana, nu stie sa spuna, nu realizeaza decat tarziu ca de fapt nu e aia normalitatea...], acesta trebuie sa-si iubeasca si respecte parintele pt ca "asa-i frumos si asa se cade". Asta vine din ipocrizie, lasitate si dintr-un spirit de casta pe care l-a studiat si explicat f bine Alice Miller. A celor ce se regasesc de partea parintilor si carora li se pare normal ca un copil nu e cazul sa fie respectat, e un soi de proprietate a parintelui,...

a_alinta spune:

parinte pe care l-am pierdut in copilarie a fost mama, aveam 10 ani iar in momentul acela amintirile mele au disparut. probabil asta a reactia mintii mele la ceea ce s-a intamplat. a fost o intamplare care pe mine m-a scos din normaliatate in sensul ca nu m-am mai simti intreaga pana in momentul cand mi-am gasit sufletul pereche .
normalitatea pentru mine insemna ca un copil are mama si tata, iar pe vremea aceea , acum 31 de ani nu exista nici macar in scoli "tratarea " unor cazuri de genul asta ( si cand spun asta ma gandesc la primele intrebari care erau puse copiilor la inceputul fiecarui an scolar: ce e mama si tata? intrebari atat de stupide si fara de rost , care pe mine ma faceau sa arat incompleta in fata celorlati pentru ca mama mea murise.
tata a fost cel care m-a uibit neconditionat, indiferent de ce note aveam sau ce faceam , dar dincolo de toate in sufletul meu a lipsit mereu ceva.
nu stiu daca asta aduce captivitatea dar cred ca orfanii, indiferent cat de puternici sunt ( si sunt poate tocmai din aceasta cauza ) ascund in sufletul lor o camaruta in care nimeni nu poate patrunde pentru ca nimeni nu poate intelege ce se ascunde acolo.

nelia spune:

a_alinta, ! Altceva nu stiu ce sa-ti spun pentru ca e mult prea trist. Poate doar sa iei partea buna a lucrurilor, ai avut un tata care a avut taria sa te iubeasca neconditionat, probabil nestiind cum altfel sa inlocuiasca lipsa mamei! Stiu ca nu are cum sa te ajute, dar sint copii care nu au avut sau nu au norocul acesta.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/agtuli#date/2010-09-19/14:00:33" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

a_alinta spune:

da, nelia, am reusit sa fac asta. am inteles ca am ceva mai mult decat au altii, chiar "completi" fiind in mintea mea de atunci, tatal meu a fost un om extraordinar, un om care a trait pentru copii si prin copii.
intrebarea mea era daca aceasta captivitate ( in cazul meu inexistenta unei persoane -spun inexistenta pentru a reda nu lipsa ci imposibilitatea fizica de a mai exista vreun contact cu aceea persoana, vina care nu apartine nimanui-) poate fi data si de faptul ca atunci cand iti ramane sa iubesti doar un parinte il iubesti de 2 ori in acelasi timp si nu vrei sa il dezamagesti . asta fara ca parintele sa ti-o impuna sau sa ti-o arate, din contra, dar tu sa simti ca asa trebuie sa faci.
eu pe asta ca nu pot dezamagi pe cineva o am si acum desi lucrez din greu la idee.

rrox3 spune:

Alina trebuie sa-ti fi fost cumplit de greu
Ai intuit foarte bine care e captivitatea ta: teama uriasa de a nu dezamagi pe cineva important in viata ta, frica incomensurabila a copilei de 10 ani ca ar putea ramane si fara iubirea tatalui... mersul ala pe varfuri ca nu cumva sa deranjeze echilibraul fragil al lucrurilor...neincrederea in ce poate urma.
A fost o lovitura uriasa, pe care nu ai putut sa o prelucrezi emotional, de asta ai izolat-o atat de bine de planul constientei
Nu e prea tarziu pentru asta. Cand o sa te simti pregatita, ai putea sa cauti suport si sa incerci sa te uiti in camaruta aceea din sufletul tau, sa o reintegrezi fiintei tale, sa vindeci rana. Tu, cea de acum, poti intelege ce e acolo

a_alinta spune:

asa e rox, eu stiu ce se ascunde acolo, problema e ca cei care nu au trecut prin astfel de "experiente" nu pot intelege . si e normal sa fie asa.
sunt pregatita , de aceea am si avut curajul sa ma expun in fata unor necunoscuti, va multumesc pentru cuvintele frumoase!

a_alinta spune:

rox, nu a fost teama de a pierde si al doilea parinte: el , tata, a fost sprijinul meu de a iesi din acea durere, am avut pentru cine lupta, pentru ca ramasem mai putini cu unul.
trebuia sa ne sprijinim unul pe altul.
pentru mine asta e normalitatea ideala acum dar poate ca nu la 10 ani trebui sa realizez asta.
de regula se spune ca niciodata nu e prea tarziu....dar cateodata e prea devreme pentru a intelege intamplarile care trebuiau sa vina mai tarziu.

rrox3 spune:

Alina de multe ori, in cazul copiilor care sufera pierderi mari, brusc, implacabile, fara sa poata face ceva, ramane foarte pregnanta senzatia ca oricand se poate repeta, oricand cineva foarte apropiat poate disparea (murind sau doar abandonand). De cele mai multe ori nu constientizeaza ideea asta, fiindca e mult prea inspaimantatoare, dar ea lucreaza inconstient si modeleaza tot ce face copilul si, mai tarziu adultul. Asta e motorul care pune si mentine in miscare o protejare supradimensionata a celorlalti - persoane semnificative, pentru a nu-i dezamagi in vreun fel oarecare. Uneori in feluri la care nici macar nu s-ar gandi ei.

Poate nu e cazul tau. Tu stii cel mai bine.
Am intalnit mai multe persoane cu bagajul asta. Unii doar abandonati de unul dintre parinti, nu neaparat orfani.

Ai dreptate, a fost mult prea devreme. Copilul nu e inca capabil sa faca fata unei asemenea pierderi.