Copilul captiv (8)

simali spune:

Nu e chiar atat de simplu, nelia. Perfectionsimul de exemplu, exersat indelung in copilarie si adolescenta mi-a produs extrem de multe daune, multe iremediabile:
- tendinta de intoleranta la "greselile" altora, inclusiv la cele ale copilului sau sotului meu.
- inclinatie spre judecata alb-negru (filosofia Zen m-a ajutat mult dar nu suficient)
- o anumita sterilitate sociala (nimeni nu prezinta suficienta incredere pentru a patrunde in spatiul meu personal).
- o adolescenta sterila, rupta de orice realitate (am iubit tot liceul un singur baiat caruia din orgoliu nemasurat nu i-am dat niciodata nici cel mai mic semn; chiar daca prin absurd baiatul acesta ar fi venit la mine si mi-ar fi declarat dragostea lui nemasurata stiu precis ca as fi fugit pentru ca mi-ar fi tulburat echilibrul precar construit intre carti si pregatirea pentru facultate - care pe vremea lui Ceausescu era o mare chestie).

Intreaga viata a unui om este o continua constructie de sine. Se intampla ca atunci cand vrei sa mai faci un etaj sa nu ai pe ca sa bazezi. Gasesti o solutie pe moment, pui o proptea, iti folosesti la mximum creativitatea si imaginatia ca sa "dregi" problema, construiesti dar vezi ca ce construiesti ziua noaptea se darama. Pentru ca vrei mai mult, vrei acel etaj, dar ceva de mai de jos nu-ti mai da voie sa construiesti. Si esti blocat ca arhitect, sufocat, intre niste pereti care nu te mai reprezinta si cei din vis pe care nu reusesti sa-i construiesti.

flower-power spune:

Ma bucur ca am readus subiectul in atentie. Scrisesem ieri un raspuns ceva mai amplu pe care l-am pierdut inainte sa reusesc sa postez.

Si eu simt, simali, ca mai sunt lucruri de rezolvat si in mod sigur intreaga viata este loc pt dezvoltare.

Eu cred ca nimic nu e iremedial decat daca lasi tu[generic] sa fie si readuci din urma/te raportezi la trecut. Adevarat ca uneori este un intreg proces alteori te loveste pur si simplu intelegerea si transformarea. Si nu e deloc usor.

Referitor la parinti si in general oameni care traiesc in afara , pt imagine [am exemplu in fam sotului], pt ambalaj, este extrem de dureros pt cei dinauntru. Pt cei care asteapta si nu primesc pt ca nu e de unde...

madaiulia spune:

Ma bucur sa vad ca subiectul e iar in atentie. Adica nu ma bucur ca sunt copii captivi, dar ma bucur ca putem inca vorbi despre asta.
Eu inca citesc si recitesc din urma, nu am ajuns la capitolul prezent. Am citit, m-am oprit cand n-am mai putut suporta gandurile, am reluat mai tarziu.
Am inceput si terapia intre timp.
Intrasem sa va spun ca am vazut azi la Kaufland "David Celani - Leaving Home" tradusa la editura Trei. Mie imi e mult mai usor sa citesc cartea propriu-zisa, si cu atat mai bine daca e si in romana. Poate va ajuta informatia.

Mamica de David Andrei 10 iunie 2007

rrox3 spune:

Alice, poate nu trebuie sa construiesti Poate ar fi bine doar sa ajuti peretii aia subrezi si falsi - care defapt nu erau ai tai - sa-i ajuti sa cada.
Fiindca vrand sa construiesti, simtind mereu nevoia sa faci ceva, defapt ii pastrezi pe pozitii, asa subrezi cum sunt.
Fiindca te-ai obisnuit sa te identifici cu ei, ti-e cumva teama ca te-ai putea pierde pe tine daca ar cadea, ca n-ai mai stii cine esti defapt. Dar abia pe teren curat vei vedea mai bine cine esti si noua constructie se va ridica singura si stabila.

E un travaliu mai mult emotional, decat rational. D-asta e atat de greu. Cand iti bazezi jumatate din viata pe ratiune, e inspaimantator sa-i descoperi limitele.

EllaX spune:

Alice, fenomenal de mult ma recunosc in ce povestesti!

Si mie imi pare bine ca s-a reactivat subiectul. Eu va caut si va citesc din umbra, in continuare. Si mi-ar placea sa stiu ce s-a mai intamplat cu proiectul "Copilul captiv".

ra_mi_ella spune:

Alice, eu sunt exact la fel si simt la fel ca si tine. Si imaginea parintilor tai imi e foarte cunoscuta, asa cum ai perceput-o tu ca si copil.
Rrox3,"Fiindca vrand sa construiesti, simtind mereu nevoia sa faci ceva, defapt ii pastrezi pe pozitii, asa subrezi cum sunt.
Fiindca te-ai obisnuit sa te identifici cu ei, ti-e cumva teama ca te-ai putea pierde pe tine daca ar cadea, ca n-ai mai stii cine esti defapt. Dar abia pe teren curat vei vedea mai bine cine esti si noua constructie se va ridica singura si stabila.", eu nu pot face asta.
Intr-adevar simt ca mi-as pierde identitatea. M-am obisnuit atat de mult sa ma descurc in orice situatie, sa imi iasa totul perfect, incat simt ca nu am puterea sa daram si sa reconstruiesc.
Si imi e frica si de ce as afla dupa ce ar trebui sa curat toata mizeria. Nu cred ca am puterea sa o mai iau inca odata de la inceput.

ra_mi_ella spune:

Si inca ceva. Mi-am construit o adevarata fortareata in jurul meu, in sensul ca nimeni nu ma poate atinge, nimeni nu imi cunoste adevaratele ganduri si sentimente, iar in felul asta nimeni nu ma poate rani. Desi am o pozitie invidiata de multi, inconjurata de oameni de valoare, nu am pe nimeni apropiat(in afara de sot si copii). Si nici nu vreau sa ma apropii de cineva. Asa ma simt protejata si pot controla toata situatia.

rrox3 spune:

Pentru ca nimeni nu a valorizat, iubit si apreciat persoana care erai inainte sa inalti zidurile alea. D-aia ai impresia ca odata daramate, nu mai ai valoare, nu mai poti nimic, nu mai reprezinti nimic...
Dar nu e deloc asa.

Nu ti-ai pierde capacitatile de a te descurca si a face bine ceea ce faci. Insa le-ai exercita fara stres, fara nevoia asta obositoare de control.

Nu ar fi o reconstructie asa cum a fost constructia. Ar fi una lina, naturala, nu muncita din greu. Fiindca ai fi tu, cea reala acolo. Constructia a fost o adaptare nenaturala, fortata de imprejurari, impotriva sinelui tau. Ai muncit mult pentru ea, ti-ai inabusit multe emotii si nevoi pentru zidurile alea "ocrotitoare". Si inca muncesti foarte mult sa le mentii la locul lor. Nici nu-ti mai dai seama cat de mult muncesti, cat te solicita treaba asta.

nelia spune:

La scoala am avut un proiect de grup, in finalul caruia am comasat doua grupe cu teme asemanatoare (imigratia) si am simulat o interventie de grup. In prima parte a interventiei am fost noi intervenantii (toti patru imigranti) si ceilalati participantii (toti nascuti aici), apoi rolurile s-au inversat. Noi i-am obligat pe ei, ca asa am ales tema si asa am gindit proiectul sa joace roluri (ei nascuti aici, de imigranti veniti din colturi diferite de lume). Am muncit mult, am facut scenarii, am 'construit ziduri'... ca acolo vreau sa ajung. A iesit foarte bine simularea, dar cu eforturi mari si ne-am pregatit si noi si ei vreo trei saptamini inainte de prezentarea filmata si observata de profesor si asistentul lui.

In partea a doua a prezentarii am fost noi participantii si cealalta echipa intervenantii. Dar ei au fost destepti, nu ne-au pus sa jucam roluri, pentru ca ei au gindit proiectul ca fiind o interventie facuta cu studenti ca noi, veniti de unde veneam noi. Adica am jucat roluri, dar au fost reale, pe o scena reala, totul a fost real... nu ne-am pregatit deloc, nu am muncit deloc, ne-am dus la prezentare si am fost vreo trei ore si ceva ceea ce sintem in viata reala. A iesit superba prezentarea, o experienta placuta, in care ne-am cunoscut si am spus multe lucruri pe care nu ne asteptam sa le spunem despre noi.

Am dat acest exemplu ca sa spun ca sint de aceeasi parere cu Rox. Are dreptate in ceea ce spune! Si apoi, am darimat si eu niste ziduri prin adolescenta si un pic dupa... stiu cum este.

E greu si dificil sa 'ridici ziduri', sa fii cel care 'trebuie' sa fii, sa pastrezi apoi pozitiile, respectul si tot ce este legat de ceea ce ai reusit cu greu sa construiesti. Atunci cind darimi tot si ajungi la tine, exista un moment de haos, de debusolare, nu stii cine esti, incotro sa mergi, ce sa faci... de aceea cred ca e bine ca darimarea sa se faca avind alaturi un ghid specializat... mai ales acolo unde copilaria a lasat urme adinci...

Dar nu dureaza toata viata aceasta faza, ce urmeaza dupa nu e usor, dar sigur nu necesita eforturi mai multe decit inainte de darimare. Pentru ca nu mai construiesti ziduri, roluri, nu mai perfectionezi ca sa fii cel care ti s-a cerut toata viata sa fii... ci te construiesti pe tine si, dupa parerea si din experienta mea, pot spune ca este mult mai usor!

Simali, inteleg. Dar nu stiu de ce, dar eu am incredere in tine, razbate din mesajul tau tristete, dar si o nota de optimism si de incredere care nu pot fi decit benefice. Poate ca ti-a fost greu mult timp, dar acum esti bine... mie asta imi spune mesajul tau. Iar daca nu esti, in momentele grele, vei gasi solutii in aceasta intelegere a faptelor si a oamenilor pe careia prezentat-o acolo, in mesajul cu pricina.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/agtuli#date/2010-09-19/14:00:33" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

a_alinta spune:

citesc acest subiect de cand a fost deschis de conchita si nu m-am regasit in nici o stare povestita pana acum dar totusi simt ca si eu sunt un copil captiv, fara de voie.
oare copiii care devin orfani , care au toata iubirea parintelui ramas in viata, pot fi pusi in aceasta categorie?