Copilul captiv (8)
Raspunsuri - Pagina 14
ADRIANKA spune:
Doamne, si eu am porniri violente si atat lupt cu mine de nu se poate...Acum sunt indreptate cu precadere catre sot si se intampla atunci cand copilul are un tantrum, si noi efectiv ne pierdem controlul, eu cu toate Ap-urile in cap, ii zic ce trebuie sa facem, el incearca sa faca cam ce ii zic eu, apoi se enerveaza, mai tare, ala mic nu tace, noi fierbem, incepem sa ne acuzam unul pe alul, ca de la tine a pornit, ba de la tine, si atunci izbucnesc cu o furie vecina cu nebunia, nu ma recunosc, imi dau seama cum trebuie sa imi arate fata, ca unui monstru. S-a intamplat de cateva ori sa il lovesc pe sot de fata cu cel mic, i-am dat niste pumni in mana de ma durea pumnul si a doua zi...si urlu, si fac ca toate alea, si toate astea cu copilul urland in tantrumul pe care il incepuse cand noi eram calmi, dar pe care il continua ca vede saracu' ca aia 2 adulti, cica, responsabili, din fata lui, au luat-o si ei la vale...
Si spun cuvinte atat de grele...offff, ultimele de gen au fost "sper sa muriti amandoi, si tu, si tu..aratam catre amandoi...
Asta e problema mea, cred ca mai mult decat pornirile de violenta fizica, sunt vorbele pe care le spun... Sper ca cel mic sa nu fi inteles, am zis in greaca, el vorbeste si greaca si romana, dar e inca mic, are 2 ani si 7 luni. Sper sa nu fi inteles ce a vrut mami sa zica cu fata aia schimonosita...Psiholoaga mi-a zis ca aceste cuvinte le-am auzit cand eram mica, mi-au fost adresate mie, cumva...tot ce e posibil...
Eu am fost infiata, dar mama care m-a nascut a avut acces la mine, erau in familie...si ea e maestra in vorbe de genul asta... Chiar acum, in august, cand am fost in Romania, pentru ca nu-i urasem de ziua ei, pana la ora pranzului, nimic, mi-a trimis mesaj ca ma blesteama, si spera sa nu mai ajungem vii acasa, in Cipru, daca n-o consider doar pe ea mama si nu si pe cea care m-a adoptat.
Of, si imi dau seama ca toata problema e la mine, ca mereu am fost asa, in afara eram cunoscuta ca cea mai linistita fata, eu nu prea ieseam afara. Vecinii credeau ca de cuminte ce sunt nu ies afara, dar eu nu ieseam de rusinea familiei mele, ca la noi in casa erau cele mai multe si grele scandaluri.
Apoi, in toate relatiile, inconstient, am incercat sa aduc atmosfera aia tensionata de acasa...si faceam eu scandaluri..si am avut noroc mereu de baieti calmi, care nu raspundeau provocarilor mele de scandal, dar nu puteam sa am liniste, trebuia sa traiesc si altfel nu stiam...Si nu stiu nici acum
.
Am incercat si la psiholog, dar nu cred ca am gasit pesoana potrivita, facea terapie cognitiva, iar eu am nevoie sa scot tot la suprafata, nu doar sa acopar ca pisica, ca si cand n-ar fi fost, si doar sa schimb prezentul si comportamentul meu actual...Am renuntat la psihologul acela, dar nu la ideea de a merge la terapie, e dificil insa de gasit, la programul meu si la zona unde stau. Dar stiu ca trebuie sa gasesc.
bird70 spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui rrox3 Ema cand vorbim de episoade psihotice deja intram in alt capitol. ma bucur ca te ajuta medicatia si sper sa incepi cat mai curand terapia.  |
Ema a spus ca ea NU a avut episoade psihotice.
| Citat: |
| Bird iti inteleg punctul de vedere. Cred ca situatia difera de la caz la caz. Orice nevrotic isi abuzeaza intr-un fel sau altul familia si copii. Si eu aveam deja fetele cand am inceput terapia. Medicatia mi-ar fi domolit anxietatea si panica, dar nu mi-ar fi deschis ochii si mintea ca sa-mi inteleg comportamentul meu si pe al copiilor, sa nu mai interpretez gresit ce se intampla, sa nu mai cad in capcanele trecutului meu. M-as fi comportat exact la fel cu cei din jur, inclusiv cu copiii mei. Doar mie mi-ar fi fost mai usor. Si asta mi-ar fi inmuiat determinarea de a merge inainte, pana la capat cu terapia - care, fie vorba intre noi, nu e chiar un lux. |
Rrox3,
eu te citesc cu foarte mare placere si imi placi foarte tare
. Sunt uimita de insight-ul pe care il ai in problemele celorlalti si usurinta cu care reusesti sa exprimi ceea ce intelegi. Apreciez blandetea si rabdarea pe care o ai cu cei care vin si isi expun problemele. Am insa o mica frustrare, NU intelegi deloc medicatia 
. Din cate spui, nu ai fost medicata niciodata, deci cred ca e incorect sa spui: mi-ar fi facut asa, nu mi-ar fi facut asa, pentru ca de fapt nu stii, nu ai avut aceasta experienta. Eu am suferit o depresie majora cu care m-am luptat ani de zile si m-am incapatanat sa nu iau medicamente pentru ca nu aveam incredere in ele. Sotul meu este farmacist si din cauza nebuniei care am cauzat-o in familie a inceput sa fie interesat de mental health, asa a ajuns farmacist clinician specializat in mental health si terapie psihiatrica. Practic el face acum consultanta in spital, la psihiatri si medici de familie in legatura cu terapia, ii ajuta sa aleaga medicamentul potrivit pentru fiecare pacient, sa dozeze corect, sa combata efectele secundare, sa caute combinatia potrivita pentru bolnavii rezistenti si sa adapteze medicatia in functie de alte probleme medicale ale pacientului. Este la punct cu ultimele chestii pentru ca merge la conferinte si cunoaste si corespondeaza cu o gramada de specialisti din lume, UK, NZ, Germania, etc. Spun asta nu ca sa ma laud cu sotul meu si insight-ul lui ciudat in capul celor tulburati in ciuda dificultatilor pe care le are de-a intelege pe cei 'normali', ci ca sa vezi ca nu am pareri din auzite sau citite prin revista As. Practic pentru el (si asta nu o sa-ti placa ) diferitele simptome le traduce ca imbalansuri chimice in anumite zone si le trateaza cu diferite medicamente care au mai mare afinitate pe zonele sau neuro-hormonii respectivi. Ce crede el este ca manifestarea tulburarii este expresia imbalansului iar restul detaliilor vin din istoria pacientului. Daca luam o persoana cu depresie, unii au depresie agresiva, cand au accese de furie necontrolata, sunt agresivi cu cei din jur, etc, pentru el agresivitatea si intensitatea ei sunt simptome ale dezechilibru si determina medicatia recomandata si considera ca persoana/persoanele asupra carora se rasfrange agresivitatea, detaliile acceselor de furie sunt determinate de istoria pacientului. La un depresiv care sta intr-un colt si plange incapabil sa faca nimic, el vede un alt tip de dezechilibru care este tratabil cu alt tip de medicatie.| Citat: |
| Abuzul asupra copiilor vine tocmai din felia ingusta de realitate pe care nevroticul o percepe si o interpreteaza deformat. Medicatia nu o largeste. Il linisteste pe nevrotic. |
Aici gresesti, medicatia largeste felia de realitate, pentru ca dificultatile de percepere a realitatii vin din dezechilibrele chimice la nivelul creierului. Daca restabilesti echilibrul realitatea devine mult mai clara. Medicatia care 'linisteste' se folosea acum 20-30 de ani, medicatia moderna este mult mai evoluata. Sa-ti dau un exemplu, un prieten de familie a venit sa-i ceara sfatul ca era in parg de divort pentru ca avea accese de furie si devenea violent, a lovit copiii cand erau 'rai', nu reusea sa se concentreze la lucru, ii lipsea energia si medicatia de la medicul de familie nu parea sa ajute. Sotul meu i-a cerut voie sa vorbeasca cu GP-ul pe care il cunostea, l-a pus pe venlafaxine si in 2 saptamani era alt om, nu mai avea furia aia puternica sau daca se infuria reusea sa se controleze, memoria si concentratia s-au imbunatatit foarte mult, lumea din jur a devenit mult mai clara. Dupa o vreme a inceput si terapie sa rezolve probleme din trecut dar fara medicatie nu era deloc interesat sa se trateze pentru ca toti au ceva cu el si incearca sa dea vina pe el, cand evident el nu era vinovat
.Health is a state of physical, mental and social wellbeing and not merely the absence of disease or infirmity . World Health Organisation
florinad spune:
Aseara am devenit agitata, pentru ca am vorbit cu mami la telefon. Si ieri i-am spus ca mi-am facut programare la psiholog si de ce. Si mi-a spus ca pentru linistea mea sa ma duc la psiholog. Dar ca toata lumea mai are momente din astea cand cedeaza, ca doar si ea, de cate ori a rabufnit, ca se tot rabda sa ne vorbeasca frumos si la un moment dat nu mai putea si izbucnea si ne batea. Dar ne batea rau... si dupa aia se simtea asa de vinovata... si ne zicea "Ei? e bine acuma? A trebuit sa intinzi coarda asa tare ca sa trebuiasca sa te bat? N-am putut fi fara asta? Voua numai cu bataie va place? Te-am tot avertizat ca ti se umple paharul, dar nu te-a interesat". Si ca si mie mi-e greu cu doi copii, mai degraba cu trei (adica si sotul) si ca e normal sa nu mai pot cateodata. Si eu i-am spus ca asa e, dar asta nu inseamna ca am voie sa reactionez asa... Iar ea mi-a raspuns ca asa e, dar nu se intampla nimic, ca doar si noi am incasat-o si am uitat si nu-i purtam pica pentru asta, iar daca-i purtam, asta e... Ea a facut cum a stiut, si ne-a iubit.
Si iar am devenit nelinistita, de parca as fi fost acuzata indirect de ceva, de parca as fi gresit cu ceva, dar nu stiam cu ce... Iarasi am inceput sa ma intreb ca oare gandesc bine sau oare exagerez eu... poate ca intr-adevar e normal totul si vreau eu sa fac pe victima...
Oricum... merg mai departe... psihologul imi va spune ce se intampla.
Chuny spune:
Merci, les filles.
Sib http://aripicarecrescinnoi.blogspot.com/ ***** www.helpsonia.com/povestea-soniei" target="_blank">MULTUMIM PT CEEA CE ATI FACUT PT SONIA
Nasterea ariciului Vladimir *****
***** Anna, o nastere cu viteza
Sabina spune:
Syb, 
Cred ca oricne trece prin evenimente asa e grele are macar si o secunda ganduri negre.
Si eu am avut asta vara.
Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!
Cum mi-am alaptat copiii
Sabina's blog, 
Sofia Galagia si 
bb Gheo
szivarvany spune:
Da, Syb, eu ma gandesc la asta ca la un lux pe care nu mi-l permit, cand efectiv simt ca nu ma pot ridica sa merg mai departe. Si asa e, nu poti face asta , celorlalti, exact asa gandesc si eu.
Daria & felina fioroasa
GIULIA(2004 08 16) cu 
Sela
_"Meglio sole, che mall`accompagnate !"
rrox3 spune:
| Citat: | ||
citat din mesajul lui bird70
Ema a spus ca ea NU a avut episoade psihotice. |
Imi cer scuze Ema
. Am citit pe diagonala, stau prost cu timpul... Iarta-ma.| Citat: |
Rrox3, eu te citesc cu foarte mare placere si imi placi foarte tare . Sunt uimita de insight-ul pe care il ai in problemele celorlalti si usurinta cu care reusesti sa exprimi ceea ce intelegi. Apreciez blandetea si rabdarea pe care o ai cu cei care vin si isi expun problemele. |
Multumesc
| Citat: |
Am insa o mica frustrare, NU intelegi deloc medicatia . Din cate spui, nu ai fost medicata niciodata, deci cred ca e incorect sa spui: mi-ar fi facut asa, nu mi-ar fi facut asa, pentru ca de fapt nu stii, nu ai avut aceasta experienta. Eu am suferit o depresie majora cu care m-am luptat ani de zile si m-am incapatanat sa nu iau medicamente pentru ca nu aveam incredere in ele. Sotul meu este farmacist si din cauza nebuniei care am cauzat-o in familie a inceput sa fie interesat de mental health, asa a ajuns farmacist clinician specializat in mental health si terapie psihiatrica. Practic el face acum consultanta in spital, la psihiatri si medici de familie in legatura cu terapia, ii ajuta sa aleaga medicamentul potrivit pentru fiecare pacient, sa dozeze corect, sa combata efectele secundare, sa caute combinatia potrivita pentru bolnavii rezistenti si sa adapteze medicatia in functie de alte probleme medicale ale pacientului. Este la punct cu ultimele chestii pentru ca merge la conferinte si cunoaste si corespondeaza cu o gramada de specialisti din lume, UK, NZ, Germania, etc. Spun asta nu ca sa ma laud cu sotul meu si insight-ul lui ciudat in capul celor tulburati in ciuda dificultatilor pe care le are de-a intelege pe cei 'normali', ci ca sa vezi ca nu am pareri din auzite sau citite prin revista As. Practic pentru el (si asta nu o sa-ti placa ) diferitele simptome le traduce ca imbalansuri chimice in anumite zone si le trateaza cu diferite medicamente care au mai mare afinitate pe zonele sau neuro-hormonii respectivi. Ce crede el este ca manifestarea tulburarii este expresia imbalansului iar restul detaliilor vin din istoria pacientului. Daca luam o persoana cu depresie, unii au depresie agresiva, cand au accese de furie necontrolata, sunt agresivi cu cei din jur, etc, pentru el agresivitatea si intensitatea ei sunt simptome ale dezechilibru si determina medicatia recomandata si considera ca persoana/persoanele asupra carora se rasfrange agresivitatea, detaliile acceselor de furie sunt determinate de istoria pacientului. La un depresiv care sta intr-un colt si plange incapabil sa faca nimic, el vede un alt tip de dezechilibru care este tratabil cu alt tip de medicatie. |
Mi se pare firesc ca sotul tau - prin prisma meseriei lui sa considere toate astea un imbalans chimic. Asta si sunt la nivel fiziologic. Nu e vorba ca nu imi place mie abordarea asta
, este o realitate si nici nu imi trece prin cap sa o neg. Atat doar ca eu privesc din alta perspectiva. Asa cum am mai scris pe aici deocamdata cred ca aceste imbalansuri au cauze psihice in cele mai multe cazuri si nu invers.| Citat: | ||
Aici gresesti, medicatia largeste felia de realitate, pentru ca dificultatile de percepere a realitatii vin din dezechilibrele chimice la nivelul creierului. Daca restabilesti echilibrul realitatea devine mult mai clara. Medicatia care 'linisteste' se folosea acum 20-30 de ani, medicatia moderna este mult mai evoluata. Sa-ti dau un exemplu, un prieten de familie a venit sa-i ceara sfatul ca era in parg de divort pentru ca avea accese de furie si devenea violent, a lovit copiii cand erau 'rai', nu reusea sa se concentreze la lucru, ii lipsea energia si medicatia de la medicul de familie nu parea sa ajute. Sotul meu i-a cerut voie sa vorbeasca cu GP-ul pe care il cunostea, l-a pus pe venlafaxine si in 2 saptamani era alt om, nu mai avea furia aia puternica sau daca se infuria reusea sa se controleze, memoria si concentratia s-au imbunatatit foarte mult, lumea din jur a devenit mult mai clara. Dupa o vreme a inceput si terapie sa rezolve probleme din trecut dar fara medicatie nu era deloc interesat sa se trateze pentru ca toti au ceva cu el si incearca sa dea vina pe el, cand evident el nu era vinovat . |
O sa te cred pur si simplu in privinta asta. Multumesc pentru lamuriri si apreciez energia pe care o depui sa ma informezi la zi
, in ciuda indaratniciei mele . Adevarul e ca nu ma atrage domeniul asta farmacologic, ci cel psihologic. De aici putinul meu interes in domeniu si putinele informatii. Recunosc ca am mai mult impresii decat cunostiinte stiintifice in domeniu.
Dar ma faci extraordinar de curioasa dintr-un punct de vedere: chiar e posibil ca medicatia sa faciliteze acceptarea ideii ca ai probleme si ai nevoie de terapie? Poate fi asta o solutie pentru paranoici, narcisisti si altii cu probleme in sfera asta? Fiindca de obicei nu prea ajung la terapie, nefiind motivati sa admita ca au probleme.
Numai bine!
Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)
rrox3 spune:
Sybille am lipsit cateva zile de pe forum si nu prea inteleg ce s-a intamplat, dar iti trimit toate gandurile mele bune
Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)
alinas spune:
selene,adrianka,florinad...of,va inteleg atat de bine.am si eu crize din astea cand furia mea devine de necontrolat si fac lucruri care apoi ma ingrozesc.si eu par calma si blanda si linistita,chiar timida,depinde de persoanele pe care le intalnesc.e ca si cum as avea doua fete.plina de empatie,ajut cand pot,miloasa,sensibila dar cand se dezlantuie furia...nu mai simt nimic,imi pierd omenia.
am iubit si iubesc enorm animalele,comunic cumva empatic cu ele,le atrag fara sa vreau.tin minte ca eram asa de suparata pe tata cand taia porcul la bunica,plangeam cand il auzeam cum se chinuia pana murea.primul meu caine(un collie superb si sensibil),eram nedespartiti si totusi atunci am avut si primele crize indreptate asupra cuiva.il loveam pentru ca tragea in lesa,ca nu asculta,ca era prea prietenos,ma rog orice imi strica mie linistea.culmea nu suportam sa vad animale chinuite de altcineva.cand ai mei au dus 2 catei pe camp pe motiv ca rodeau gardul si ieseau din curte,am fost iar foarte furioasa,felul in care pur si simplu s-au descotorosit de ei,m-a revoltat la culme.si totusi cand eram insarcinata cu primul copil si canich-ul tragea prea tare in lesa de simteam ca-mi va scoate copilul din mine,l-am dus in parc cum faceam de obicei si pur si simplu am plecat cand nu era atent si l-am lasat acolo.l-am abandonat si ma uitam de la distanta cum fugea disperat in toate partile sa ma caute.n-am raspuns nici cand o vecina a sunat la usa sa-mi spuna ca l-a gasit.
e doar un exemplu si totusi au fost atatea.nu stiu daca exista un strop de sadism in mine sau pur si simplu ma orbeste furia in acele momente.cateodata ma speriu de mine,ma sperie cum pot deveni atat de rece si nepasatoare in acele momente.
florinad spune:
Alinas
Nu stiu ce sa spun, nu sunt cea mai in masura sa dau sfaturi (dupa cum se stie). Doar sa incerci sa te analizezi dupa ce ai o asemenea stare si sa vezi ce anume ti-a cauzat furia, de ce esti atat de furioasa. Dar trebuie sa faci ceva, pentru ca aceste stari ne fac sa ne simtim foarte vinovate si ne scad si mai mult increderea in noi insine. Eu tocmai citesc cartea "Drumul catre tine insuti" si acolo explica asa de frumos ce inseamna de fapt iubirea adevarata...
Un citat:
"Le spun frecvent pacientilor mei ca; sentimentele lor sīnt sclavii lor si ca arta autodisciplinarii e asemanatoare artei proprietarilor de sclavi. In primul rīnd, sentimentele sīnt sursa energiei; ele sīnt precum puterea calului sau a sclavului, facīnd posibila īndeplinirea misiunilor vietii. De vreme ce ele lucreaza pentru noi, trebuie sa le tratam cu respect. Exista doua tipuri de greseli comune pe care proprietarii de sclavi le pot face si care reprezinta forme extreme si opuse de conducere executiva. Primul tip de proprietar de sclavi nu-si disciplineaza deloc sclavii, nu le ofera nici o structura, nu le stabileste limite, nu īi trimite īn nici o directie si nu este clar cine e seful. Se va īntīmpla, bineīnteles, ca īn timp sclavii lui sa se opreasca din munca si sa īnceapa a se mute īn conac, invadīnd salonul si spargīnd mobila, iar īn curīnd proprietarul de sclavi va afla ca el este sclavul acestor sclavi [...]
Celalalt stil de conducere, cel opus, ce presupune sentimentul de vinovatie al nevroticului, sentiment ce influenteaza deseori celelalte sentimente ale lui este la fel de autodistructiv. Proprietarul de sclavi ce practica acest stil e atīt de obsedat de frica ca acesti sclavi (sentimentele) pot sa scape de sub control si este atīt de hotarīt ca ei sa nu īi cauzeze nici o problema, īncīt īi bate regulat pentru a-l asculta si īi pedepseste sever la primul semn de putere din partea lor. Rezultatul acestui stil este acela ca īntr-un timp relativ scurt, sclavii devin din ce īn ce mai putin productivi, iar vointa lor este stoarsa de severul tratament pe care l-au primit. Sau vor īnclina din ce īn ce mai mult spre o rebeliune fatisa. Daca procesul dureaza destul timp, īntr-o noapte, previziunea proprietarului de sclavi se va adeveri, iar sclavii se vor rascula, vor arde palatul si nu de putine ori cu proprietarul īnauntru. Aceasta este geneza unor psihoze si a unor nevroze coplesitoare. Administrarea potrivita a sentimentelor se face īn mod clar de-a lungul unei complexe (prin urmare nici simpla, nici usoara) si echilibrate cai de mijloc, necesitīnd grija si atentie continua. Aici, proprietarul īsi trateaza sentimentele (sclavii) cu respect, crescīndu-l cu hrana buna, tratament si asistenta medicala, ascultīnd si raspunzīnd vocilor lor, īntrebīndu-le de sanatate, īncurajīndu-le, organizīndu-le, stabilindu-le limitele, decizīnd clar īntre ele, redirectionīndu-le si īnvatīndu-le, nelasīnd niciodata vreun semn de īndoiala asupra a cine e seful. Aceasta e calea unei autodiscipline sanatoase."...
Mie mi-e frica sa-mi ascult furia, adica o ascult dar nu sunt sigura ca ceea ce simt e adevarat. Toate resentimentele mele se indreapta asupra mamei mele
, stiu ca a gresit de multe ori fata de mine, dar mai cred ca ma si iubeste si analizand tot, cititnd ce mai scriu si fetele pe aici, aceste greseli nu ar parea sa fie atat de mari incat sa ma determine sa fiu ceea ce sunt. Mai ales ca fratele meu e OK (cel putin aparent), el ma condamna pe mine (mi-a spus o data: "In fond, ce vrei tu de la mami?").
Si mi-e frica de o confruntare cu ea, mi-e frica sa nu o ranesc pe nedrept, poate ca de fapt, incercand sa dau vina pe ea, ascund si altceva. Poate ca imi place sa fac pe victima.
Prea multe incertitudini, care nu duc nicaieri. Deci e clar ca eu nu pot sa rezolv problema singura... nu am incredere in mine... si nici nu vreau sa ma bazez pe altii (din familie vreau sa spun), pentru ca nu stiu cat sunt de obiectivi.
Eu ieri iarasi am fost agitata dar de data asta nici macar nu m-am chinuit sa-mi dau seama de ce. Am crezut ca ma pot controla si din nou nu a fost asa. Copilul cel mare a iesit in ciorapi pe afara sa-i duca fratelui sau jumatatea de ciocolata pe care le-o impartisem, sotul striga la el sa intre in casa, dar nu pe unde iesise ci ce cealalta usa, si copilul a inceput sa fie foarte dezorientat, nu mai stia ce sa faca se indrepta cand incoace cand incolo... ba sa duca ciocolata, ba sa se intoarca pe unde a iesit, ba sa mearga pe dincolo... Si eu in loc sa-mi pastrez calmul am inceput sa tip sa intre o data in casa. Offf!. Dupa aia m-am enervat din nou pe mine ca de ce mi-am pierdut firea si am inceput sa tip la sot ca din cauza lui, ca el numai sta si da ordine si eu trebuie ba sa-l sterg pe ala micu la fund, ba sa aduc hartia igienica, ba sa dau ciocolata, ba sa-l trimit pe cel mare-n casa. Si toata seara mi-a parut rau...
Poate ca de aceea, ca am avut mustrari de constiinta n-am mai strigat pe el seara la culcare desi am fost pe puctul sa o fac. Ne-am bagat in pat si dupa ce-am citit povestea, am stins becul sa dormim. El atunci a inceput sa se bage pe sub plapuma si sa se joace ca inoata. I-am spus calm, hai sa ne culcam. El nimic, inota in continuare. Daca nu mai asteptam o secunda as fi inceput cu siguranta sa tip la el. Dar in secunda aia mi-a trecut prin minte gandul: "Ce sa fac acuma, sa incep iar sa tip? Sa fac iar asta? Nu stiu cum sa rezolv situatia altfel." Si mi-am apropiat mana de el si l-a mangiat pe spate si i-am spus calm: "Hai sa dormim.". Si surpinzator el a spus: "Bine, mami." Si s-a pus cu capul pe perna. Am fost foarte surprinsa.
Dar e foarte interesant... Am simtit ca si el se astepta sa strig la el si ca si el a fost surprins de cum am reactionat. Si a fost asa de linistit, parca am simtit ca stie ca-l iubesc. Si m-a rugat sa ma joc cu parul lui... O sa mai incerc chestia asta cu mangaiatul...
Va pup. Maine dimineata ma duc la psiholog. Sper sa se faca o legatura, sa nu fiu dezamagita de ea (ar fi a treia).