copil ramas numai cu bunicii...va rog, sfaturi!

ruxij spune:

Si eu exact la fel, am fost la bunica in toate vacantele pana la 23 de ani cand m-am maritat si am intrat si la servici. In facultate imi mai aduceam si prietenul, viitorul sot de se socau babele de pe strada si o intrebau pe bunica-mea dc. m-am maritat, sau cine e baiatul ala? Amintiri frumoase.

Tanti Zavaidoc spune:

Cred ca vorbeai cu mine, nu? Ok, multumesc pentru sfat, dar nu mai e cazul. Si nu era rautate. Raspunsul tau, in schimb, da. Imi cer scuze si nu, nu ma mai strofoc absolut deloc. Nu merita, mai ales ca vrei sa auzi numai anumite lucruri. Restul, sunt rautati. Asa e. Ori, in UK, toti oamenii sunt buni, se stie

AB_AC spune:

Gataaa mama! Ai facut-o indirect "troll" in sensul ca lanseaz un subiect controversat si pleaca. Se pare ca nu e decat un om cu probleme ca noi toti. Recunoaste ca ai gresit "bagand fitilul" si gata.


ilia99 Dolto zice si chestii corecte, dar are si multe exagerari. Iar traumele copilului sunt adesea de o lipsa de coerenta a adultilor. Daca unul va trage hai cea si copilului ii va spune "ce io trebuit maica-tii UK, mi te-a lasat pe cap, nu vezi ca nu te iubesc, ce si-au facut copii daca nu si-i cresc" evident ca saracul copil va fi traumatizat. Daca nu, nu.

mihuta spune:

Faptul ca n-ai acces constient la amintirile 0-3 ani nu inseamna ca acestea nu exista.

Amintirile primei copilarii functioneaza altfel, stabilesc "pattern"-uri de reactie, relationare. Sa dau un exemplu din practica lui Winnicott (sau si el e plin de exagerari?): o fetita la 2 ani isi schimba total comportamentul, mama ei insarcinata nu o mai poate lua in brate si fetita tipa tipa tipa. Ajunge la psiholog, trece peste perioada cu pricina si se intoarce in terapie pe la 16 ani cu probleme (cred parintii) fara legatura cu primul episod. Pe langa altele, descopera alaturi de terapeut ca mare parte din probleme ei de relationare izvorasc dintr- o credinta ca orice relatie (cu investire materna sau doar afectiva ) care incepe bine se va sfarsi prost, ca oricine se poarta foarte frumos (cu cat mai frumos cu atat mai mare diferenta) va sfarsi prin a o trada. Pentru ca asta este patternul pe care l-a integrat in prima copilarie cand s-a simtit abandonata afectiv.

Asta e doar un exemplu de ce inseamna o amintire din prima copilarie. ea apare nu sub forma directa, dar se manifesta prin asteptarile, credintele inconstiente pe care le purtam cu noi intreaga viata.

Asa ca da, abandonul sub orice forma lasa urma.

Dar daca asta e solutia, atunci ceea ce se poate face este sa minimalizezi impactul acestuia, sa se pastreze contactul cat mai des cu copilul (contrar parerii multora din generatia veche care considerau ca "se da copilul peste cap" si ca e de preferat sa tina copilul ocupat si distrat "ca sa nu fie suparat"), dimpotriva, sa i se dea voie copilului sa fie suparat, revoltat, sa fie sustinut afectiv in perioada de adaptare. Asa cum a facut mama lui AB AC, sa i se accepte dorul de parinti, sa ii spuna si bunicii " si noua ne e dor", sa simta implicarea parintilor in viata de zi cu zi chiar de la distanta (un pupic de noapte bune pe webcam sau o poveste inregistrata cu vocea mamei). Toate astea il pot sustine sa treaca peste aceasta perioada cat mai usor.

Copiii la varsta asta traiesc in lumea concretului, a prezentului, dar lumea lor e reala, chiar daca dispare din constient peste cativa ani.

ruxij spune:

Mihuta si restul din tabara cu traumele,

Comentariile voastre pleaca de la premisa ca un copil, daca nu creste intr-o familie traditionala mama+tata, de la varsta de 0 pana la 25 de ani, este in mod inerent abandonat sau traumatizat si trebuie sa lupte pt. a depasi o trauma. Copilul nu are de ce sa aiba un sentiment de abandon decat daca nu se simte iubit, se simte dat la o parte, nebagat in seama, neingrijit (emotional, fizic), plecarea unui adult din preajma sa duce la inrautatirea vietii sale (lipsa de iubire). La varsta de 2 ani, daca bunicii fac ceea ce trebuie sa faca, nu are de ce sa apara acest sentiment, ei nu sunt niste straini si vor fi familia lui, de care va fi atasat si in care se va dezvolta armonios. Sunt multe idei preconcepute pe toate cararile, asta cu traumele si abandonul dc. copilul e lasat 2 luni la bunici este doar una dintre ele. Nu recomand sa stea copilul prea mult la bunici, nu pt. ca va fi abandonat, ci pt. ca trauma reala ar putea sa apara cand se reuneste cu familia parentala dupa prea mult timp de construire a unei stabilitati in familia formata de bunici. Da' va zic ca nici aia nu e mortala, doar ca de ce sa o ai dc. poti sa o eviti.

Alta,si asta e doar un exemplu de idee preconceputa (sigur sustinuta de x+1 carti) de exemplu, ar fi ideea conform careia copilul trebuie sa isi cunoasca musai tatal, altfel nu va fi un adult normal la cap. Ori tocmai ce citii un studiu care arata ca copiii conceputi prin inseminare artificiala, in familii de lesbiene, nu numai ca sunt normali, dar sunt superiori ca functionalitate psihologica si sociala decat media copiilor crescuti in familii traditionale. Pai nu vin 1 milion sa zica cuuuum sa nu stii cine e tataaal, trauma trauma? Asa ca pot fi 1 milion de traume inchipuite.

In concluzie, dc. ne luam in viata dupa parerile negative ale lui X sau Y despre deciziile noastre, nu mai facem nimic. Fa ce trebuie sa faci si succes!

AB_AC spune:

You made my day! Deci a avea al doilea copil e traumatizant pentru primul si va ajunge la psiholog la 16 ani.

Da mey sa te cauti in buric atata e daunator si duce la copilasii unici care-s centrul universului.

Copilul pastreaza in comportamentul bazal amintirile afective ale primilor 3-4 ani. Da! Cheia este "afective". Adica un copil iubit se adapteaza la schimbari si pricepe ca fac parte din viata si nu se cramponeaza de asta e viata mea batuta in cuie si faptul ca a intarziat mama sa-l ia de la gradi ajunge catastrofa nationala!

mihuta spune:

In cazul de fata vorbim de un copil crescut intr-o familie nucelara. Daca locuia in aceeasi curte cu bunicii unchii veri matusile si era crescut la comun, sigur nu aparea sentimentul de abandon.

Iar aia cu parerile negative sunt oameni de stiinta care si-au dedicat cariera studiului psihologiei copiilor. Studiile de psihoneurofiziologie, de neurobiologie le dau dreptate. Copiii au viata afectiva foarte bogata. Intr-o familie nucleara, parintii reprezinta lumea, sau 99% din ea. Pierderea acestora este o pierdere, chiar daca e temporara.

Sunt sigura ca nimeni nu ia o astfel de decizie cu inima usoara, si daca altfel nu se poate, asta e, deja am spus in mesajul anterior ce cred ca se poate face pentru a ajuta copilul sa se adapteze situatiei cat mai usor.

olympia spune:

AB_AC, da, din pacate e adevarat poate fi traumatizanta pentru primul nascut nasterea unui frate sau a unei surori si da, poate ajunge la psiholog din asta chiar mult mai devreme de 16 ani, la 7 de exemplu. Asa ca nu lua la misto teoria asta ca-s destui cei ce au trait-o pe pielea lor.

Pene colorate... cate putin din toate!

album
gradina

AB_AC spune:

Olympia refuz sa cred ca-ntr-o familie iubitoare si echilibrata un al doilea copil e o tragedie. Ok?
Am doi copiii si stiu foarte bine ca exista gelozie si ca fiecare se indoieste. Si mai stiu ca noi am reusit sa schimbam rivalitatea in spirit de echipa. Am zburat afara fara nici un complex doua d-ne care teoretic ne ajutau si si-au manifestat preferinte fata de unul din copiii mei. Asa se creeaza traumele nu prin existenta celui de-al doilea.

Cartile exagerereaza adesea pentru ca sunt o "reteta" care vrea sa se aplice oricarei familii. Care familie normala la cap lasa un copil sa tipe cand vrea in brate? Il duci cu zaharelul te prefaci ca pici cand incerci sa-l iei in brate. Razi si te gzdili si-i spui ca-i prea mare, primeste o trotineta cu care-l impingi. Voi nu vedeti ca-n toate cartile ti se prezinta asa un caz sec. Unde e empatia cu copilul? Puterea unui adult care iubeste si care schimba un planset in ras nu apare. Acestea sunt detaliile care schimba totul.
Cata vreme un copil este iubit accepta schimbarile. Important este ca acesta sa capete iubirea de care are nevoie si nu "nervii" de gravidutza ai mamei sau ai bunicilor care se pot simti depasiti.

Iar daca ajungi sa traumatizezi copilul din "nervii" ca ti-e lasat in grija, ce va face tot cu "nervii" aceea familie cand nu va avea ce pune pe masa?
Fiti serioase o familie iubitoare nu creeaza traume de cat daca moare de foame, una neiubitoare va reusi sa traumatizeze in orice context.

hannen spune:

Aoleu,eu am trei!I-am nenorocit pe vecie!
Mai,eu n-am traume,nu-mi amintesc nimic nasol (din perioada de 0-3 ani chiar nu-mi amintesc nimic.Stiu doar din povestile mamaiei care imi povestea cum aruncam jucariile din patut -care era scos in curte la aer-ca sa ii atrag atentia,si cum ea le aduna ,mi le dadea si cum se intorcea cu spatele,cum incepeam sa le arunc iar)
Apoi mi-a povestit ce copil bun am fost,cum mi-am pretuit jucariile...
De la mama stiu ca imi doream mult o sora sau un frate sa am cu cine ma juca.In perioadele cind ma lua acasa(au incercat,m-au dat la cresa,la camin...nu rezistam mai mult de 2 saptamani,plingeam continuu si slabeam ingrozitor pt. ca sufeream si nu dormeam la prinz.Asta da,imi amintesc ca ieri cum imi puneam patura pe cap si ma faceam ca dorm,eram lac de transpiratie si ma sufocam insa eram terorizata de educatoare)
Aveam doua verisoare si de cite ori mergeam in vizita si mai dormeam la ele,cind ma lua mama acasa plingeam in tramvai de o intreba lumea pe mama "ce are doamna,e bolnava,o doare ceva?"Eu plingeam ca vroiam copii sa ma joc.
Si uite asa aterizam iar la bunici unde aveam verisori girla si multi copii din vecini.
Eu o iubeam pe mamaia si ea pe mine ,si nu rezistam una fara cealalta prea mult timp.Cind mergeam la scoala era ridul ei sa faca naveta si sa vina cu bunatati la mine.
Imi amintesc cu drag, au fost cei mai frumosi ani din viata mea.Mi-as dori ca ccc copiii mei sa aiba copilaria mea.Sa se simta iubiti de bunici,rasfatati,sa aiba unde alerga si unde face traznai...din pacate nu se poate.Nu avem bunici aproape!


************************************
Whatever happens don`t let go of my hand!