Copilul captiv (5)
Raspunsuri - Pagina 17
rrox3 spune:
Nelia 
vezi ce bine scrii, unde vroiai sa te ascunzi?
Eu as zice ca Conchita adult e un adult foarte bine si foarte in regula. Cea care are probleme este Conchita copilul. Din punctul asta de vedere analiza tranzactionala face foarte bine separarea. Ea vede persoana ca functionand in 3 stari: cea de copil, cea de adult si cea de parinte. In mod normal orice om comuta intre astea 3 stari in functie de ce se intampla. Problemele Conchitei nu apar atunci cand functioneaza in stare de adult. Apar cand comuta in starea de copil si, cred ca, si cand ajunge in cea de parinte. (nu e vorba de ea ca mama - si atunci e tot adult).
Cred ca la asta te refereai Nelia
Olympia nu-s tabere, dar asa pot parea. Depinde de unde te uiti. 
Gina
Mihuta
Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)
olympia spune:
Mai , io n-am zis "tabere" io am zis "curente", ia cititi...
Pene colorate... cate putin din toate!
album
gradina
nelia spune:
Rox, da, si eu o vad in regula, dar ea nu se vede. Cred ca mai degraba e cum spune Gina (ah, ce mult imi place cum ai descris meseria ta si despre modul de relationare), adica numai atunci cind relationeaza cu cei din jur, emotional cel putin isi da seama ca ceva nu e in ordine si atunci se raporteaza la trecut, la copilaria ei, atunci apar problemele. Numai ca, relationare inseamna si Sonia si de aceea se simte presata sa faca ceva. Sint atit de multe de spus despre acest mod de relationare cu cei din jur! In ceea ce ma priveste, cred ca atunci cind ajungi la un mod de relationare corect si sanatos cu tine insati, dar asta implica o cunoastere profunda de sine si o acceptare pe masura (in asta intra si reglarea trecutului)... poti sa incepi relationa sanatos cu cei din jur. Poti sa gresesti, poti sa investesti mult si sa nu primesti nimic sau nu suficient, dar mai fuge atit de rau pamintul de sub picioare ca in cazul copiilor captivi, ci o iei ca atare, duci cit poti, cit nu vezi tu ce faci... si mergi mai departe, viata nu s-a terminat.
Mihuta, sincera sa fiu nici eu nu am simtit ca am ceva cu trecutul... doar ca, in anumite momente, pamintul se ducea undeva si eu alunecam intr-un hau adinc... si nu stiam unde ma duc si mai ales de ce. Asa am ajuns la trecut si la ceea nu era in regula acolo. Dar eu cred ca acest lucru se intimpla cu toti adolescentii, la mine atunci s-a intimplat, numai ca la unii e doar o chestie de stabilire a indentitatii, la altii e o problema de viata si de moarte, pe care, cu cit o rezolva mai tirziu, cu atit ravagiile sint mai mari.
Gina, te intreb, ca nu stiu raspunsul la intrebare, e musai sa simti durerea ca sa treci peste ea? Este o etapa esentiala si de nesarit? Daca o diseci, o intelegi, o accepti, nu se poate trece peste ea fara sa simti durere (emotional vorbesc, dar chiar si fizica, pentru ca daca ajunge la corp, asa o simti)?
CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU
rrox3 spune:
Olympia curente sunt 
Uite Gina a facut paralela cu cognitiv-behaviorist versus terapiile umaniste si psihanaliza. Eu am scris acum vreo cateva zeci de pagini ca nu mi se par contradictorii, ca mi se par complementare. Unele merg la anumiti clienti, altele la ceilalti.
Asa zic si acum. Depinde ce ai in bagaj, depinde cine esti, si, mai ales depinde peste ce dai in viata. Aici Mihuta a punctat foarte bine.
Mihuta tu ai dreptate, dar daca veneam eu si-ti ziceam cand erai in "tabara 1" ca esti in denial, ma credeai?
Intrebarea este poti sa inveti sa traiesti cu traumele tale si sa ai grija de tine sau poti sa evoluezi, sa te schimbi si sa vezi lumea diferit. Depinde unde te opresti si te declari satisfacut.
Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)
gina_raluca spune:
Olympia, daca te intereseaza sa intelegi mai multe despre atasament, am o carte in pdf care descrie diferitele tipuri de atasament si cum se formeaza ele. E o carte scrisa pentru psihoterapeuti, dar informatiile despre atasament (din prima parte) sunt accesibile tuturor.
Multumesc pentru aprecieri!
Nelia , eu nu cred ca se poate sari peste etapa asta de jelire sau de doliu (grieving). Stiu asta din carti si din experienta personala. Eu imi pot face profilul psihologic si pot prezice ce se va intampla in relatia mea romantica actuala, dar asta tot nu ma opreste sa o sabotez. Inteleg absolut totul, dar degeaba. Am un blocaj emotional pe care stiu ca daca nu-l depasesc, nu o sa-mi permit sa fiu vulnerabila cu cei apropiati mie. Si nu cred ca perioada asta de doliu e suficienta. Adica, cum vad eu perioada asta: persoana isi aminteste de suferinta, de momentele cand a fost ignorata, criticata, batuta, etc, si plange, resimte toate sentimentele de atunci. Dar persoana e acompaniata in experienta asta de catre terapeut care ii raspunde intr-un mod diferit. Adica, daca persoana a fost criticata mereu, acum e laudata (sincer!) pentru reusite. Daca a fost ignorata, acum primeste toata atentia (sincera) a terapeutului.
De ce e nevoie de jelirea asta? Noi inregistram memoriile in mod verbal si nonverbal. Cele verbale merg in hipocampus si pe alea le accesam cand povestim despre experientele din trecut. Dar cele nonverbale (sentimente, imagini, simtiri) se inregistreaza in amigdala. Cand ne intalnim in viata cu situatii similare din cele din trecut, intervine raspunsul amigdalei care e automat, si ne face sa reactionam la fel cum am facut-o in trecut. Atunci a fost adaptativ raspunsul asta, acum ne poate cauza probleme. Pentru ca daca suntem obisnuiti sa fim mereu criticati, ne e foarte greu sa acceptam critica constructiva si raspundem dezadaptiv (depresie, izolare, criticand la randul nostru, etc).
Eu am simplificat putin explicatia, dar caut diseara un pasaj dintr-o carte si il scriu aici. Autorul explica foarte bine de ce e nevoie sa lucram cu emotiile noastre.
Rrox . Eu nu stiu despre situatia din Romania, dar aici, psihoterapeutii se impart in mai multe tabere. Ce descrii tu e ideal si mi se pare ca schema therapy a lui Young se apropie cel mai bine de asta. Grupul lui imbina cognitiv-comportamentala cu emotiile si cu experienta corectiva. Dar sunt cateva premize cognitiv-behavioristice care nu se impaca cu psihanaliza. CBT spune ca persoana are o problema specifica (circumscribed), de exemplu anxietatea sociala, si ca e motivata sa isi adreseze problema, ca se va implica in tratement si va face temele, ca va putea stabili o relatie terapeutica, si ca problema asta tine de conceptii/ emotii dezadaptative care se pot combate si inlocui cu altele pozitive.
In psihanaliza, terapia interpersonala, schema therapy, object relations, stim de la inceput ca unii oameni au mai multe probleme (nu numai una) si ca desi isi doresc sa le depaseasca, ei saboteaza terapia si progresul prin faptul ca nu isi permit sa fie vulnerabili. Sau ca unii nu vor avea incredere in terapeut si ca vor avea "testing behaviors" (adica vor testa terapeutul sa vada daca e diferit de ceilalti din viata lor) si ca va dura mai mult timp pana sa se angajeze cu adevarat in tratament. Unii oameni nici nu stiu exact ce probleme au, au o stare vaga de nefericire si nu inteleg ce se intampla. E foarte greu pentru un CBT sa lucreze cu ceva vag.
Terapia interpersonala, psihanaliza, schema therapy spun ca prin incursiunile in trecut si procesarea emotionala, intervin schimbari in toate domeniile vietii (work, love, play) pe cand in cognitive-behaviorist, progresul e intr-un din domenii. Eu asa le inteleg.
Din experienta proprie, cand am fost la interviurile pentru internship la centre medicale din Sudul, Vestul si Estul Americii, la majoritatea lor a trebuit sa spun ca folosesc cognitiv-behaviorist pentru ca altfel ramaneam fara post de internship ceea ce ar fi fost dezastruos. La unul dintre centre, m-au intrebat: folosesti terapia psihodinamica? Am raspuns ca folosesc elemente din ea, dar ca e foarte vasta si ca mai am de invatat. Mi-au zis: NU, nu ai nevoie sa o inveti. Accentul asta pe cognitive-behaviorist e pentru ca asta e testata empiric si are rezultate bune (chiar daca relapse rates sunt mari!).
Fetelor din America de Nord, Happy Mother's Day!!
gina_raluca spune:
Va rog sa ma scuzati ca pun informatia in engleza, dar nu am timp sa o traduc:
The amygdala, which is well developed at birth, can be been described
as the sensory gateway to the limbic system. Along with the brainstem’s vagus nerve that brings the visceral sensation of the internal world (heart, lungs, intestines) to awareness, the amygdala is responsible for our “gut” reactions to experience (Schore, 2003).
The amygdala might also be described as “survival central” (Rothschild, 2000) because of its role in triggering reactions of fight or flight. Within a fraction of a second, the amygdala can appraise sensory input (an angry face, the growl of a dog), especially as this input bears on safety or threat.By signaling the brainstem to activate the sympathetic nervous system,
the amygdala translates near-instantaneous appraisals of danger into physical reactions that prime the body to fight or flee. While a few of these appraisals are grounded in biological universals (human beings instinctively fear snakes, for example), the rest are conditioned by the particulars of personal history.
As much an organ of memory as of appraisal, the amygdala registers
experience in the form of nonconscious presymbolic “emotional memories” (LeDoux, 1996). Entirely outside awareness, these linguistically inaccessible traces of the past (particularly the traumatic past) bias our appraisals of experience in the present. Thus, a veteran scarred by the trauma of battle might hear the backfire of a car on a city street and reflexively drop to the
ground in a cold sweat. Similarly, patients with a history of traumatic attachment may be automatically prone to read as clues to danger social signals that are ambiguous, nonthreatening, or even positive.
Clinically, it is important to realize that the hippocampus begins to
come online only during the second to third year of life, with the consequence that, in the first years of life, experience and learning register in the amygdala as unconscious emotional memories that tend to be global, overgeneralized, and, thus, disproportionately influential. In therapy, such memories may be accessible only through the patient’s sensations, feelings, or impulses that, in turn, reflect the bodily, emotional, or enactive representations
of early experience.
By contrast, memories that register with the help of the hippocampus—
whose connections to the higher brain centers of the cortex continue to mature through late adolescence—are explicit, linguistically retrievable, and contextualized according to time, place, and person. While secure relationships allow the child’s developing hippocampus to balance the reactivity of the amygdala, acute and relational trauma can shut down the hippocampus temporarily or inhibit its development, leaving more or less unmodulated the reactivity of the overvigilant amygdala.
gina_raluca spune:
Ce se incearca in terapie: prin retrairea emotiilor astea intr-un mediu safe si prin raspunsul diferit care e primit de la terapeut, se inregistreaza alte informatii in amigdala si persoana va putea reactiona mai sanatos la triggers.
nelia spune:
Woau, Gina, 
! Ma intereseaza ce ai spus despre anxietatea sociala, imi va trebui pe viitor sa o inteleg. Continui pe PM un pic, ca sa nu fiu off-topic. Da' ori imi place cum explicati voi toate alea de acolo, ori nu!
Asta inseamna ca daca terapeutul nu e bun sau nu e compatibil sau pur si simplu nu intelege nimic din tine, ai incurcat-o, ca va forma in amigdala din nou ceva pentru care va trebui sa jeluiesti peste alti ani. De fapt, am intrebat ca sa fiu sigura, pentru ca acest doliu cu il inteleg cel mai bine din tot si sint convinsa ca nu poti altfel. Si daca mecanismele de aparare au fost atit de bine construite, principiile atit de bine inradacinate (a plinge, a arata ca suferi e slabiciune etc.) incit pur si simplu, chiar daca persoana vrea, nu poate trece de blocajul acesta emotional... ce faceti? Cum il deblocati, cum il ajutati? Sau, mai bine spus (aveti dreptul si cit, puna unde?) sa intrati mai mult decit va permite clientul? Ca noi, de exemplu, nu avem, nu e profesional sa o facem, cel putin nu in mod direct (pleaca acasa cum a venit si noaptea se sinucide
)
Asa inteleg reticenta unora pentru terapie, desi eu sint convinsa ca acolo unde nu se poate altfel, este singura solutie...
CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU
Deus spune:
gina
"relapse rates sunt mari" - cat de mari?
devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/
Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.
gina_raluca spune:
Nelia, ai dreptate in ce scrii. Terapeutii au o responsabilitate enorma fata de client si trebuie sa fie foarte bine pregatiti pentru a putea ajuta cu adevarat. Vorbele, cuvintele, comportamentul unui terapeut pot dauna foarte mult unui client. In America, terapeutul ar trebui sa aiba un anumit numar de credite, anual, in continuing education ca sa isi poata mentina licenta. El/ea ar trebui sa fie la curent cu ultimele studii empirice in psihoterapie. Cred ca e foarte important ca noi sa ne cunoastem limitele si sa trimitem clientul la alt terapeut daca pe noi ne depaseste problema. Asa mi se pare normal. Eu vad psihoterapia ca pe un domeniu foarte vast si cred ca un psihoterapeut nu va putea niciodata sa trateze toate conditiile psihologice.
Daca persoana nu poate trece peste blocaj, trebuie reanalizata situatia. Poate fi din cauza clientului sau a terapeutului. La primul, poate persoana mai are nevoie de timp sa sa simta safe, sa simta ca poate avea incredere in terapeut, sau poate simte ca pretul pe care l-ar plati pentru a retrai toate sentimentele alea negative e prea mare, si nu merita. La terapeut, poate ii lipseste din pregatire, sau poate ca nu e alert/a la modul de relationare al clientului si recapituleaza in sedinta tipul de interactionare al parintilor/celorlalti oameni apropiati din viata clientului. Si chiar daca modul asta de interactionare e familiar clientului, el/ea cauta un mod mai sanatos, mai autentic de a relationa. In cazul asta, terapeutul nu a trecut testul clientului, si clientul nu poate avea incredere in el/ea. Clientul nu-si va deschide sufletul in sedinta.
Ar trebui sa scriu ca nu toti oamenii au probleme in a fi vulnerabili in sedinta. Sunt si oameni care vorbesc foarte deschis despre problemele lor, chiar plang, dar problema e ca nu accepta responsabilitatea pentru situatie. Mereu altii sunt vinovati, mereu altii abuzeaza, iar el/ea e o victima. Clientul asteapta ca terapeutul sa-l/s-o salveze. Si modul asta de relationare e nesanatos. Si aici e un blocaj.
Cand exista blocaj, cel mai bine e ca terapeutul sa deschida discutia despre asta. Poate intreba clientul cum se simte cand vine la sedinta, daca el/ea simte ca beneficiaza de sedinte, sau daca se simte in siguranta. In functie de raspuns si de disponibilitatea clientului de a analiza situatia (daca terapeutul e de vina, daca clientul, sau amandoi) atunci se continua sedintele. Daca insa, persoana nu e pregatita sa se focuseze pe probleme, atunci terapia se incheie (cu invitatia ca persoana sa se reintoarca daca doreste). Eu cred in autonomia clientului si incerc sa discut, dar nu voi forta sau insista niciodata. Daca persoana incepe sa se destabilizeze, atunci se pune accentul pe coping skills (somn, exercitii fizice, sprijin emotional de la prieteni) si pentru un timp, terapeutul nu se focuseaza pe trauma.
Doamne fereste, cand se sinucide persoana . E ingrozitor. De obicei, exista anumiti factori de risc care semnalizeaza daca persoana se va sinucide din disperare. Terapeutul trebuie sa fie alert/a la ei (ganduri de suicid, tenative, izolare, sentiment de disperare). Dupa ce persoana isi deschide sufletul si vorbeste despre ceva traumatic, e important ca terapeutul sa verifice cum se simte clientul, ce a insemnat pentru el/ea sa discute despre experientele lor, si ce are de gand sa faca dupa ce pleaca din sedinta. In functie de raspuns, clientul pleaca acasa sau terapeutul sta peste program pana criza se diminuaza si terapeutul e sigur ca persoana va fi safe.