Copilul captiv (5)
Raspunsuri - Pagina 11
anda spune:
referitor la copii, avem si noi o lista, incercam si in mare masura reusim...sa urmam ceea ce ne-am propus si am constatat ca in timp functioneaza. si anume, mergem pe urmatoarele principii mari si late:
- o buna organizare zilnica (cu respectarea orarului stabilit, somn corespunzator, activitati diversificate)
- stimulare (aventura, distractie...tot ce cuprinde si surprinde)
- doza zilnica care sa cuprinda...timp petrecut impreuna, nu mult, ci de calitate, atentie dinspre noi inspre el, multa afectiune, si nu in ultimul rand directie/sens.
- invatam prin exemple pentru ca am constat ca nu face ce spunem noi ci face ceea ce vede ca facem noi. deci daca dorim un copil oke, este lipede ca noi in primul rand trebuie sa fim oke.
- sinceritate in orice moment
- il tratam ca pe un individ capabil sa judece pentru el, sa emita parerile lui ca fiind la fel de importante ca si ale nostre si sa actioneze in consecinta - aici mai intervine directia...cind e cazul :)
si in urma acestor principii...de multe ori constatam ca avem un copil cu o gandire curata si libera si citeodata aceast lucru reuseste pe noi sa ne sperie :) caci inca mai tragem sechelele gardului dupa noi...
Deus spune:
referitor la copilul meu incerc cat de mult pot sa vad pe fata lui doar zambete...daca vad 98% din timp atunci este de bine!
La noi listele tin cam 20 de minute.
LadyJ - ai dreptate probabil ca pt acel copil intr-adevar era ceva groaznic...
Pentru mine drumul eliberarii a fost ca o catarare pe un pisc/munte abrupt - un traseu foarte greu - dar ce usurare si ce eliberare am simtit in vf 
Nu a fost doar mental a fost si fizic, am gresit odata un traseu turistic si aproape era sa mor pana am ajuns in varf, julita si obosita ca un caine. Cand am ajuns in varf era un peisaj de vis, m-am simtit in rai si libera plus foarte puternica. Am plans de fericire si am simtit ca pot orice, chiar orice si ca de acolo, din acel moment nu trebuie sa ma mai tem de nimic. Nu va imaginati ce sentimente si stari am trait.
Si acuma de cate ori simt orice fel de emotie: sa indraznesc sa-i spun cuiva ce simt/doresc, sa fac ceva, etc., imi revin in suflet senzatiile de pe munte si teama/indoiala sau rusinea dispar. Stiu ca pot orice si ma bucur. Nu mi-e teama sa ma apuc de orice scoala la peste 35 de ani, sa emigrez, sa spun ce gandesc, sa zbor cu parapanta, sa sar cu parasuta, sa invat sa merg cu motocicleta, sa ma tatuez, sa ma vopsesc fistikiu pe par...nu mai am perdeaua dupa care m-am ascuns.
Va
devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/
Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.
jade spune:
Tangerine,
la mine, furia cea mai mare si cea mai cumplita de pana acum, s-a declansat cam la o jumatate de an dupa inceperea terapiei. era furia pe mama si problemele ei cu alcoolul. furia a crescut in umatoarele luni si a culminat in primavara asta cu recunoasterea faptului ca o urasc in momentele in care bea. aducerea la suprafata a urii, recunoasterea ei, m-a costat un foarte urat atac de panica. insa, acum observ ca s-au schimbat foarte mult lucrurile din momentul in care mi-am recunoscut aceasta ura. adica...incep sa comunic ceva mai bine cu mama, parca se reconstruieste relatia.
si tot referitor la furii, in ceea ce ma priveste, descopar lucruri care imi declanseaza furii mai mari sau mai mici. pe cele mai mici, le aduc mult mai rapid la suprafata si le integrez mai repede, cele mai mari, le "scot" mult mai greu si ma "costa" atacuri de panica apoi, cu fiecare zi care trece, ma simt din ce in ce mai eliberata. tuturor
tangerine spune:
rrox3, se referea la faptul ca indiferent cum rationalizezi fapte de genu m-a iubit/nu m-a iubit/m-a iubit in felul lui, realitatea emotionala iti va spune adevarul
jade, rrox3, va multumesc pentru informatiile cu furia; problema la mine e ca am constientizat ce mi se intampla din momentul in care mi se intampla, doar ca atunci eram mai preocupata cu construirea de mecanisme de aparare; asa ca am avut totusi rabufniri pe parcurs si problemele le-am internalizat de multa vreme; insa se pare ca nu a fost suficient, iar mie mi-e greu sa reactivez chestiile alea
Ramona, mama Mariei si a lui Stefan
Clori spune:
Buli,
Problema este ca, un copil abuzat, isi creeaza anumite mecanisme de aparare impotriva lucrurilor care i se intampla, ca sa le poata supravietui. Atunci cand iese din relatia de abuz, continua sa traiasca cu ele, pentru ca e singurul fel de viata pe care il cunoaste. Aceste mecanisme de aparare, de care adultul nu mai are nevoie, ii dicteaza anumite reactii la lucrurile care se intampla in prezent. Si astfel, adultul care si-a construit viata pe o copilarie traita in abuz, ajunge sa treaca prin viata fara sa se cunoasca cu adevarat, fara sa-si traiasca 100% viata lui, repetand tot felul de patternuri care i-au fost bagate in cap in copilarie.
Da, e adevarat ca pentru ceea ce facem ca adulti suntem responsabili, in ideea ca avem datoria, fata de noi si de copiii nostri, sa ne vindecam de urmarile pe care le-au lasat abuzurile in viata noastra, sa demontam aceste mecanisme si sa creem relatii autentice cu copiii nostri si cu cei din jur. Si responsabilitatea sta in faptul ca alegem sa ne vindecam sau sa ducem mai departe povestea vietii noastre, in copiii nostri.
Te rog, nu te supara pe Rrox si nu pleca de la subiect! Atunci cand ajungi sa cunosti multa psihologie, ajungi sa recunosti in anumiti oameni lucruri prin care ai trecut sau despre care ai citit. Ea a crezut ca a recunoscut la tine cateva din lucrurile astea, de asta ti-a scris, ca sa-ti atraga atentia asupra lor, in cazul in care tu nu le-ai observat. E posibil ca Rrox sa se fi inselat, e posibil sa fi avut dreptate dar psihicul tau sa fi opus rezistenta in fata unui lucru pentru care nu era pregatit... In general insa lucrurile se vad mult mai limpede si mai usor din afara, poate de asta tot recomanda fetele terapia cu un psiholog, care sa recunoasca anumite lucruri pe care tu nu le vezi in tine si sa te ghideze catre adevaratele probleme.
nelia spune:
Tangerine, asa m-a miscat mesajul tau! Nu stiu exact de ce, ma mai gindesc... poate pentru ca imi dau seama ca mi-e greu sa inteleg eforturile unor mame de a fi mame si mi-e ciuda pe ceea ce li s-a intimplat in viata pina in momentul in care au devenit mame de nu mai simt asa cum a lasat natura sa simta... nu stiu. Pentru ca daca la mine vine copilul si imi spune mami, m-am lovit la picior si ma doare, imi vine natural si fara sa am un merit in asta sa-l iau in brate si sa il alin, sa ma uit sa vad unde s-a lovit si chiar cind imi spune ca e bine, tot mai stau cu ochii pe el sa vad daca nu are efecte cazatura. Si repet, nu am nici un merit in asta, vine din mine natural si firesc.
Deus, ah, ce frumos ai explicat cataratul pe munti (stii, ca eu sint mare amatoare!) si senzatia aia cind ajungi in virf si dai nas in nas cu frumusetea, dupa un drum lung si anevoios, placut pe alocuri, dar dificil in cea mai mare parte a timpului (de aceea imi si plac hornurile, cararile nebatute, cu cit mai greu cu atit mai mare va fi satisfactia cind ajungi in virf).
La mine eliberarea a fost mai simpla... furia a venit de la sine si foarte devreme si din momentul ala nu am mai ascuns nimic. E ca si cum am dat jos tot, am ramas la eu-l gol, asa cum era el, cu bune si cu rele, l-am aranjat cum am putut mai bine (autoeducat) pe acolo unde nu-mi placea mie cum este si am fost de acord ca e nevoie de o schimbare - da, e vina parintilor, a mediului in care am crescut, dar schimbarea imi apartine - apoi am pus la loc, treptat, in ani, din ceea ce am dat jos in primele momente de furie doar ceea ce aveam nevoie cu adevarat si era emotie autentica (nah, ca i-am gasit nume!
). Ce nu, inseamna ca nu aveam nevoie si era o incarcatura acolo ca sa fie, dar care imi ingreuna evolutia. Bineinteles ca nu am fost cea mai placuta, cea mai cuminte, cea mai cea si nici acum nu sint... dar stiu sigur ca de multi ani, foarte multi ani sint eu. Inca mai simt pe ici si colo ramasite din ce a fost, mai ies la iveala, dar nu mai zdruncina temelia.
Spuneam ca am pus la loc ceea ce aveam nevoie... puteam sa nu pun, ma simteam bine si asa. Dar lipsea ceva totusi, aveam nevoie de ceva din ceea ce a fost, asa ca, am luat la cernut, la sters de praf si de mizerie si am pus la loc in mine ceea ce a fost frumos, placut si real in viata mea de copil. Stiu ca e posibil sa dai totul la o parte si sa nu-ti mai pese, sa nu mai ai nevoie de nimic, cu conditia sa ai ce pune in loc, eu nu am avut sau, mai degraba, mi-am dat seama ca nu vreau altceva, ca am nevoie de ceea ce a fost. Asa ca, am adus incet-incet curatate, sentimente pentru mama, pentru tata (cu el am desavirsit lucrul recent, datorita acestui subiect), pentru surori, bunici, unchi, matusi... ma rog, tot ceea ce inseamna copilaria mea. Norocul meu este ca momentele in care cineva mi-a spus primul 'te iubesc' autentic, apoi cel in care mi s-a spus 'mama' m-au gasit relativ 'terminata'... altfel, nu stiu cum ar fi fost, chiar nu stiu.
Dar cred ca atit timp, cum spunea si Rox, cit adultul constientizeaza si doreste sa se 'termine', sansele sint mari sa o si faca, indiferent pe ce cale. Cel mai rau este de adultii care nu constientizeaza, pentru ca bombele copilariei lor, a ceea ce s-a intimplat in adolescenta, si apoi in prima tinerete sint din cele cu efect intirziat. In unii din parintii nostri cred ca nu au explodat niciodata, au murit sau vor muri cu bombele in ei. De aceea au facut ce au facut, constient sau inconstient, copiilor lor.
CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU
mamiluimatei spune:
Buna tuturor, sunt Catalina si am fost multi multi ani un copil captiv. Cred ca am reusit sa scap dupa MULTE lupte cu mine, cu cei din jur, cu Dumnezeu, cu cei ce m-au tinut atata timp in captivitate, cu tot.
Nu am apucat sa citesc tot ce ati scris, e mult deocamdata si nu am timp dintr-o data dar o voi face pentru ca primele pagini prea suna a mine si imi place scopul grupului de suport. Si eu gasesc ca uneori mai mai sa fac copilului meu acelasi lucru.
O prietena m-a adus aici, ii multumesc si sper sa ma primiti.
ladyJ spune:
Bine ai venit Mami lui Matei.
anda spune:
mamiluimatei, bine ai venit
nelia mi-a placut. foarte frumos ai zugravit in cuvinte calea ta.
doar am vrut sa te intreb daca ar fi sa-ti raspunzi mai departe la intrebarea ta, totusi ce ti-ai raspunde? cum ar fi fost?
Norocul meu este ca momentele in care cineva mi-a spus primul 'te iubesc' autentic, apoi cel in care mi s-a spus 'mama' m-au gasit relativ 'terminata'... altfel, nu stiu cum ar fi fost, chiar nu stiu.tuturor
nelia spune:
Anda, nu stiu, sincer. Probabil ca asa cum explica fetele ca simt... Nu stiu nici macar daca ar fi fost rau. Poate ca as fi reusit mai multe in viata pentru ca as fi facut ce facea lumea din jurul meu, nu ceea ce am simti, probabil ca as fi gasit o cale sa [re]construiesc normalul pentru ca nu l-as fi stiut, as fi cautat modele... dar nu cred ca as fi putut spune cu adevarat ca sint euasa cum pot spune acum. Dar ma gindesc ca nu as fi avut de unde sa stiu si as fi zis ca sint...
Bine ai venit, mamiluimatei!
CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU