Copilul captiv (5)

mamiluimatei spune:

Va multumesc pentru urari.

O carte care mi-a schimbat putin modul de a privi lucrurile fata de cum imi abordez copilul a fost "Cele cinci tipuri de iubire" sau ceva asemanator, nu mai retin titlul. Mi-a placut ideea acelui rezervor de iubire care se construieste din ceea ce ii oferim copilului si reprezinta ceea ce va putea da mai departe. Cum este job-ul nostru, parintii lui, sa ii umplem acest rezervor cu dragoste pentru ca el/ea sa poata impartasi celorlalti din viata lui/ei.
Unul dintre lucrurile pe care incerc sa il fac cu Matei (pe langa cele evidente: sa nu tip la el, sa nu stau in fiecare moment langa el zicand "vezi ca o sa cazi/te lovesti/te pierzi etc." construind acel nenorocit drob de sare) este sa ii ofer dragostea mea, sub toate formele. Ii spun ca il iubesc (mi-a fost GREU sa zic cuvintele "te iubesc Matei" si nu "mami te iubeste" - persoana a III a aparent nu e diferit dar e de fapt vorbire despre altcineva), il imbratisez, ma manifest fata de el, abordand insa o pozitie ferma atunci cand e cazul.
Am invatat in lupta mea de evadare din captivitate ca nu e nimic rau in a arata iubirea celor din jur, ca nu te face mai slab, DAR ca trebuie sa avem grija ca aceasta iubire sa nu devina punctul slab care iarta tot si creeaza rasfat.

Mariaa spune:

edit ca am pierdut mesajul:

Deus

la fel am simtit si eu. o IMENSA eliberare. ca si cum mi-am scos radacinile la aer, le-am lasat de atunci sa respire aer curat si sa creasca in voie. si am mai simtit ca abia de atunci incep sa 'cresc' desi cresterea incepuse cu primele obstacole pe care le trecusem deja.

tuturor


mamica de Fluturas
_

“Before you speak, listen. Before you write, think. Before you spend, earn. Before you invest, investigate. Before you criticize, wait. Before you pray, forgive. Before you quit, try. Before you retire, save. Before you die, give.”
Emma este IUBIRE ****** un copil a crescut in inima mea ****** am un inger pazitor

anda spune:

Nelia, multumesc . Te intrebam pentru ca intr-o situatie similara, eu am refuzat, inconstient, sa vad ce-i in jurul meu, sa accept orice forma de iubire, am blocat-o la usa, ceea ce m-a dus credeam eu, in singuratatea absoluta, lucru minunat dealtfel, caci a fost singura cale sa ma "aud" in sfarsit si sa pot spune cine sunt si ce vreau. claritatea descoperirii m-a eliberat de tot bagajul ce-l ducem pe umeri si m-a eliberat intr-un mod extraordinar


Mami lui Matei, mi-a placut si mie cartea si invatatura ei. Si intr-adevar iubirea, ca sentiment autentic, este singura avutie pe care o avem, cu care venim si cu care plecam.
Va povestesc o intamplare care m-a facut sa zambesc pentru ca mi s-a parut asa de frumos cum reactioneaza lumea la iubire si cum cad toate falsele ziduri dintre noi in astfel de situatii. Cum are capacitetea de a atrage mai multa iubire si de a apropia oameni intr-un mare fel.
Intr-o zi la scoala, Edi fiind in clasa 1, ne povesteste doamna invatatoare ca intr-o zi a venit o alta doamna din scoala sa intrebe curioasa cine este un baietel pe care il vede in fiecare dimineata avand acelasi dialog cu tatal lui in fata scolii.
"- iti doresc sa ai o zi minunata/multumesc/te iubesc/si eu te iubesc"
era vorba despre Edi si tatal lui. eu am zambit...si asteptam continuarea, ma gandeam ca doamna doreste sa ...mai spuna ceva...asteptam "subiectul" de fapt ...si nu mai era nimic, doamna zambea doar, cu o lumina pe fata care pe mine m-a uimit. cred ca daca ne imbratisam nu era nimic iesit din comun
...si despre generatiile parintilor...mama mea auzindu-ma avand acelasi ritual cu Edi, am vazut-o surprinsa...cumva. dupa o vreme am constatat ca incearca sa spuna si ea...te iubesc, nu stia cum. pina la urma a spus-o...cred ca prima oara loud and clear dupa 30 si de ani . pana si ei, la varsta lor cred ca se schimba...

tuturor

flower-power spune:

Mi se pare mie sau fetele care si-au expus povestile de suflet si s-au deschis la acest subiect care s-a dorit un grup de suport pt Copilul Captiv, nu mai apar? Ultimile pagini sunt despre cat e de minunat odata ajunsi la lumina.

Adela99 spune:

hai ca apar io :) desi poate s-a inteles ca am ajuns la capatu' tunelului pentru ca is iubitoare de parinti (da' io n-am avut sentimente negative fatza de ei). io n-am simtit eliberarea desi cred ca in mare masura m-am eliberat. nici mie (ca si lu' buli ) nu mi se pare un termen tocmai potrivit, da' daca traiesti captiv, cand nu mai esti captiv te eliberezi, nu? io mai am sechele si zic io e normal. nu poti sa-ti schimbi reactiile doar pentru ca stii cauza lor si nici daca stii cum ai vrea sa reactionezi. cere timp, rabdare, modestie si puterea de a fi autentic.

multumesc fetelor care mi-au raspuns la faza cu responsabilitatea. nush ce sa zic, io am simtzit ca ma apasa doar dupa nasterea lu fimiu. ca acum aveam responsabilitate pentru o persoana in plus si nu orice persoana si responsabilitatea fata de mine insami a devenit si ea mai mare tot de dragu' lui.
cam asha :)

ilia_99 spune:

flower power, e normal sa fie putin incoerent topicul. nu suntem toate in acelasi stadiu de evolutie. eu n-am ajuns la eliberare inca, lucrez la asta. si are dreptate adela e nevoie de toate acele caracteristici. in plus, eu cred ca e nevoie mare si de curaj, caci intilnirea cu tine insuti nu e intotdeauna usoara.
sa-mi accept partile mai putin placute ale mele e o treaba la care inca lucrez. adica nu sunt perfecta? adica nu sunt 100% moralitatea intruchipata? adica pot sa si mint si sa fiu ok cu treaba asta? si pot sa nu le mai fac eu pe toate, pt toti, in acelasi timp?
mi-a luat ani de zile sa ajung sa ascult pe cineva care imi vb despre un defect al meu si sa nu raspund taios. si sa capat echilibrul de a ma gindi la asta. si mi-a luat inca pe atit sa decelez care sunt opiniile bine intentionate si care sunt cele false, care urmareau sa ma puna pe mine intr-o lumina proasta si sa-i salveze pe ceilalti de ei insusi, sau macar de partea lor de vina. acum, asta imi vine mai usor si cind aud o descriere care mi se atribuie, dar eu stiu ca nu-i a mea, trag aer in piept si zimbesc. unora le raspund, elegant si frumos, altora nu, pt ca stiu ca nu sunt pregatiti pt raspunsul meu. va veni catre ei mai tirziu. atunci cind vor fi pregatiti sa-l auda.
e foarte greu sa nu iei lucrurile personal. eu am facut-o mult timp, totul ma ranea, pina cind am invatat sa ma relaxez si sa gindesc inainte sa vb.
dar e o lupta zilnica cu mine. incepind de la un om frustrat de ale lui, care ma injura in trafic, pina la sotul, care-mi da, mereu, cele mai dificile exercitii de rezolvat.
si merg in continuare la terapie

olympia spune:

Am trimis de doua ori...

olympia spune:

Io am bagat un ochi la "copilul din vecini... si mamica lui captiva" as completa titlul subiectului deschis de Vic , in lumina analizei facute de LadyJ, ca la inceput doar ma enerva mama respectiva cu neputintele ei insistente(totusi!!!) dar cand am citit despre personalitatea ezitanta am zis uuups, c-o am si p-asta, un pic altfel, dar nu mai putin nociva ca efecte, deci... mai usor cu critica si sfaturile, din partea mea!

Pene colorate... cate putin din toate!

album
gradina

ladyJ spune:

Olimpia, de ce crezi tu ca ai tulburare de personalitate evitanta?

nelia spune:

ilia_99, nici dupa ce stii cine esti, nu va fi chiar usor. Si asta pentru ca odata cu terapia si eliberarea, nu toate se duc, unele sint ale tale si va trebui sa le corectezi pe unde poti sau sa inveti sa te accepti cu ele. Pentru ca da, nu e placut sa vezi ca nu tot din ceea ce ai nu tocmai bun in tine este pentru ca nu ai avut un fagas normal in copilarie si imediat dupa aceea... ci unele le ai pentru ca, de fapt, asta esti. Da, poate o educatie buna le-ar fi corectat din timp, dar defecte avem toti, nu cred ca exista om perfect, care sa aiba numai calitati una si una... si nu toate aceste defecte exista in noi pentru ca mami si tati nu ne-au iubit si nu ne-au oferit ce avem nevoie. Stiam asta si inainte de a avea copii, dar dupa ce i-am avut, i-am putut observa ca am avut si timp sa o fac... si te sperii ce vezi in ei si pe cuvint de pionier daca ma simt vinovata de ceva ca in alte privinte. Sint 'defecte' sau 'rautati' native, sint acolo, eu nu pot decit sa le corectez, atit cit ma pricep, pe ici si pe colo, prea multe nu pot sa fac. Cu atit mai mult cu cit unele le am eu sau tati sau amindoi. Sau le aveam cind eram mai mici, le recunosc si mi se face rau.

Eu si acum inca iau personal, prea personal criticile si fac multe din lucrurile pe care le spui tu acolo... DAR... pentru ca exista un mare dar... acum, de multi ani incoace, stiu de ce si cum stau. Exista o diferenta intre felul in care ma 'inflamam' inainte si felul in care ma inflamez acum. Ma simteam extrem de atinsa daca cineva atingea punctele mele sensibile, mai ales cele de care habar nu aveam ca exista in mine, si unele nici nu erau reale, doar ceea ce traisem ma invatase sa fiu asa... acum zimbesc ca si tine la acestea. Apoi, cind cineva ma critica, credeam ca o face pentru ca are ceva personal cu mine si reactia era pe masura. Acum, cind cineva ma critica, de la copii si sot pina la prieteni, cunostinte si straini, ma inflamez pentru ca nu-mi pica bine, cit se poate de normal, cui ii place sa fie criticat!? Dar stiu sa fac diferenta intre o critica reala, care daca e facut si pe un ton normal, constructiv, o consider chiar benefica, si una care nu are legatura cu mine, desi intr-un moment anume as fi putut fi criticata pentru acel ceva, dar e o incurcatura la mijloc, o neintelegere sau o conjunctura nefavorabila de factori... Atunci am argumente si dorinta de a clarifica lucrurile, daca persoana respectiva vrea, daca nu, imi pare rau ca am fost gresit inteleasa, dar nu-mi pasa, nu mai pun la suflet atit de rau ca mai inainte, cind ma seca pur si simplu o situatie din asta... si asta pentru ca eu stiu cum sint si asta e foarte important pentru mine. Daca e asa cum se spune, stiu din prima, imi dau seama ca persoana respectiva are dreptate... bineinteles ca, desi stiu din prima, nu accept din prima, din orgoliu. Dar nu dureaza mult pina cind accept si incerc sa gasesc solutii sa rezolv sau clarific problema aparuta.

E complicat, oamenii in general sint complicati... In plus, daca ai cunoscut macar intr-un moment al vietii captivitatea, dupa ce devii liber, nu ai cum sa vezi lucrurile la fel ca o persoana care a fost intotdeauna libera. Numai ca eu, personal, am cunoscut fff putin oameni liberi cu adevarat, si aceia in general sint scosi cumva in afara societatii, normelor ei. Nu ma refer la oameni care incalca legea, ca sint si din astia care asa inteleg libertatea, ci la cei cu spirit liber. Sint putini! Majoritatea oamenilor traiesc intr-un soi de captivitate, impusa sau autoimpusa, si, in general, prea trebuie sa te pui de-a curmezisul curentelor ca sa-ti eliberezi cu adevarat spiritul. Deci, da, sint libera ca ma cunosc si nu ma mai tin legata chingile trecutului, dar nu sint o persoana cu un spirit liber asa cum mi-a dori, desi sint tentata sa fiu, toata viata am vrut sa fiu, este dorinta mea secreta... numai ca nu am suficienta putere si, probabil, nici nativ nu sint inzestrata cu altceva decit dorinta de libertate, ca sa o fac. Nu sint foarte deprimata si nici trista din acest motiv, e bine si asa, am supape de eliberare cum ar fi cartile si muzica buna, copiii, lumea lor (ei sint liberi cind se nasc, cu adevarat liberi, dar captivitatea lor incepe treptat pe la 9 luni asa si continua toata viata)... dar as fi mult mai eu daca as reusi sa-mi eliberez spiritul si sa-l las sa-si urmeze calea asa cum ar fi firesc pentru oameni... De aceea imi plac mie anii '60-'70, ii ador! Si pe multi din oamenii care au trait atunci!

Si cu asta am incheiat exposeul meu despre eliberare, libertate si iubire... pentru ca desi cred ca intr-un grup de suport real se discuta despre orice si despre fiecare etapa a procesului si ce se simte acolo... astept totusi sa citesc fetele care au ceva de scris, carora le este inca rau si vor sa nu le mai fie.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU