Copilul captiv (4)

nelia spune:

Rox, nu polemizez cu tine, discutam! Da, pina la jumatate ai dreptate, dar nu uita totusi ca eu nu sint, nu ma simt un copil captiv nu pentru ca nu as fi avut de ce sa fiu. Situatia nu a fost atit de grava ca la alte fete de aici, dar nici nu a fost roz asa cum s-ar crede cine ma vede acum. Instinctul despre care vorbesc nu e unul cu care m-am nascut eu, ci este cel cu care s-a nascut fiecare din copiii mei, nasterea lor l-au facut sa fie activat si creste o data cu fiecare. Dar sint de acord cu tine ca nu toate mamele il pot simti, insa nu sint de acord ca nu este acolo. Tu crezi ca daca te eliberezi de traumele din copilarie, gata, apare si instinctul? Eu cred ca, dimpotriva, el este acolo, tot timpul, si numai faptul ca ingreunata de traume nu poti sa-l lasi sa actioneze asa cum exista. Faptul ca ai lucrat cu tine si ai descoperit unde este incarcatura si te-ai debarasat de ea sau ai invatat sa traiesit cu ea, nu a facut decit sa deschida usa spre acel 'ceva' natural care exista in tine. Nu vreau sa induc sentimente de vinovatie, dar spun ca nu ai cum sa stii ca exista daca nu-l lasi sa iasa la iveala. Si nu vorbesc din auzite, ci din trairile, frustrarile mele ca mama a Agatei din primii ei ani de viata. Nu a suferit copilul, nu a ajuns la ea neajunsurile mele, dar sint sigura ca le-a simtit din plin. Si acest fapt nu-l pot schimba, e acolo, in ea. Insa ea il poate, nu e obligata sa reproduca modelul parental pe care l-a primit, vazut cit a fost micuta.

De fapt, aici voiam sa ajung: ca da, iti dau dreptate ca sintem tentate sa ne crestem copiii dupa modelul parental pe care l-am avut in copilarie, dar nu mai sint de acord ca nu-l putem schimba, ca ascultindu-ne cu adevarat copiii nostri, nu putem invata de la ei cum sa fim, ci avem nevoie mereu si mereu de alte modele, care de cele mai multe ori dau gres. Si eu cred ca a asta a facut Conchita cu fetita ei, dovada ca a putut sa fie o mama nemaipomenita pentru Sonia, in ciuda faptului ca in ea e furtuna pe alte planuri. Furtuna aceasta o priveste pe Conchita personal, pe fetita neiubita din adultul Conchita, nu are nici o legatura cu fetita ei. Si, instinctiv, in relatia ei cu Sonia, a separat cele doua Conchite: una este adultul si alta mama Soniei. Si nu cred ca e in mod artificial, pentru ca atit timp cit totul este facut cu iubire pentru copilul respectiv, iubire sincera si neconditionata, poti face greseli, dar nu foarte mari. Copilul va simti probabil ca ceva e un pic in neregula, dar daca simte ca nu are legatura cu el, nu va intra in detalii, cel putin nu acum cit este mica. Greselile parintilor nostri, cred, nu spun ca sint sigura, de aici vin. Ei, in strafundurile fiintei lor poate nu au fost niste brute - sint mult, mult prea multi ca sa fie asa (inca o data spun ca nu ma refer la adevaratele brute, cei care si-au rupt copiii in batai cu parul, care iau neglijat, care i-au violat), dar nu au stiut sa separe sentimentul nou care a venit in viata lor odata cu nasterea copilului, sentiment care chiar daca nu apare imediat, el exista latent, de parinte depinde daca ii da drumul sa infloreasca sau nu... de restul problemelor. Insist pe ideea ca acest sentiment exista in oameni in forma latenta, chiar daca nu toti isi dau seama de la inceput de existenta lui... si ca lasat sa se dezvolte, sa infloreasca si, noi, ca parinti, lasindu-ne ghidati in mare masura de el in incercarea noastra de a fi parinti buni... poate ca nu ies copiii perfecti, poate ca nu sint ei cele mai educate fiinte de pe acest pamint, dar sigur vor fi ei insisi. Si noi, ca parinti, la fel, in relatia cu ei. Si mie nu mi se pare putin lucru!

Un exemplu micut, personal, ca sa intelegi cum e sa te lasi condus de acest instinct: aseara m-am certat cu Agata la lectii si de la scoala in general, ca nu o ia intotdeauna in serios, uita lucruri acasa sau la scoala de care are nevoie etc. - nu intru in detalii, dar se intimpla, iar eu stiu ca am o raspundere pentru evolutia ei scolara pe care nu o pot pasa pe umerii ei. Dimineata si-a uitat sacul cu echipamentul de sport, este a doua oara cind il uita si are deja un avertisment. Parintele din mine, ala responsabil (si tati si mai responsabil, si probabil ca multi parinti vor spune la fel) imi transmite clar mesajul: nu te duce sa i-l duci, caci altfel nu va avea cum sa-si asume consecintele faptelor... bla-bla. Stiu, asa este... dar instinctul ala despre care vorbesc a vazut fetita mea rusinata, in fata profesorului care ii da un alt avertisment, a vazut toti copiii echipati, si pe ea singura in sandale si in fusta, stind retrasa, intr-un colt... si cu vina apasind pe umerii ei, vina fata de mine, fata de ea... ca doar i-am spus de doua ori, si aseara si dimineata. Si m-am dus si i-am dus echipamentul, pentru ca acel 'ceva' din mine, mama ei, nu a suportat sa-si vada fetita in aceasta situatie. Nu supun discutiei gestul meu, care sigur ca vi dezabrobat de multi parinti, ca doar nu voi fi toata viata linga ea sa-i duc lucrurile uitate... cind am ajuns si i-am dat sacul mi-a spus: ah, mami, stiam ca vei veni, ma uitam dupa tine! Pai, de unde stiai ca vin? Adica nu stiam ca vei veni sigur, dar stiam ca ma iubesti si nu ai cum sa ma lasi asa, as fi fost tare trista si m-as fi simtit rau, rau de tot. Voi incerca sa nu mai uit a doua oara! Si caietul de muzica chiar nu si l-a mai uitat!

Ca sa inteleg cum stau lucrurile la alte mamici, as vrea sa stiu raspunsul la urmatoarea intrebare: mamicile care isi spun despre ele ca nu au, ca nu simt acel 'ceva', daca isi imagineaza situatia de mai sus, punindu-se pe ele si pe copiii lor in ea, ce simt? Ce vad, dincolo de model parental, de principii de educatie, de responsabilitati etc. - dincolo de toate acestea, cind va vedeti copilul si atit, ce simtiti in primul moment, care e primul impuls: sa va duceti sau sa-i dati o lectie? Sau, il puteti vedea pe copil si atit dincolo de orice?

De fapt, nu neaparat sa-mi raspundeti mie sau eu voua, ci noi, mamele si tatii noua insine. Numai fiecare isi poate raspunde la o asemenea intrebare si are nevoie de acest raspuns. Am avut asa, intr-o zi, revelatia ca atit timp cit putem vedea copilul nostru, el insusi, asa cum este, nu asa cum am vrea sa fie, dincolo de orice, de absolut orice, prea mult nu putem gresi. Eu fac inca eforturi, de cele mai multe ori imi iese, dar mai dau si rateuri.

Editez ca sa pun si principiile din ghidul parintilor de copii sportivi (se refera la toti copiii care practica un sport din placere, nu la cei care aleg sa-l faca de performanta si cred ca pot fi extrapolate si asupra educatiei si formarii copilului in general):

Recunoasteti ca:

- Sportul poseda un formidabil potential ca si contributie la sanatatea, echilibrul si dezvoltarea persoanei
- starea de bine si dezvoltarea armonioasa a copilului meu constituie o prioritate situata deasupra performantei si victoriei sportive.

Ca parinte al micului sportiv, cuvintele si comportamentul meu demonstreaza ca:

- inteleg ca al meu copil practica un sport pentru placerea lui, nu a mea.
- consider victoria ca una din placerile sportului, dedramatizez esecurile (pierderile) si recunosc erorile ca facind parte din procesul de invatare.
- recunosc performantele copilului meu la fel ca si pe cele ale celorlalti competitori.
- accept limitele copilului meu si nu proiectez ambitii nerealiste asupra lui.
- ma fortez sa cunosc regulile sportului practicat de copilul meu pentru a evita ca ignoranta sa-mi afecteze judecata privind deciziile antrenorilor si oficialilor.
- nu vad copiii sportivi ca pe adulti sportivi in miniatura.
- transmit copilului meu valori ca: respect, disciplina, efort si loialitate.
- nu tolerez si nu incurajez violenta fizica si psihica.
- incurajez copilul meu sa-si dezvolte abilitatile si spiritul sportiv.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

rrox3 spune:

Pai tocmai, ca unele mame despre care iti vorbesc eu nu-l pot vedea asa, exact asa cum este, desi sunt convinse ca asta fac...

In exemplul dat de tine este posibil sa-i duci sacul si fiindca empatizezi cu copilul fiindca proiectezi imaginea ta de fetita neajutorata si expusa umilintelor pe copil, si vrei sa te salvezi pe tine defapt. Nu cred ca-i cazul tau, iti spun doar ca lucrurile pot fi, si de multe ori sunt, mult mai complicate.

In fine, chiar cred ca mi-am expus parerea in chestiunea asta.



Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

ladyJ spune:

Nu ne putem creste copiii doar dupa instinct, pentru ca noi nu suntem doar o suma de instincte.
De mentionat aici ca ´´instinct´´ se refera la o actiune inconstienta, derivata din reflexele neconditionate, deci INNASCUTA.(cum bine a mentionat Rrox) Ceea ce noi cunoastem ca instinct, este defapt un proces complex de reflexe neconditionate(exista si reflexele neconditionate simple: stranut, tuse,clipit etc).

Nu putem, de asemenea, nici inlatura factorii externi de care pomeneai tu, Nelia.(normele sociale de exemplu), pentru ca noi nu putem trai intr-o societate ca un produs brut:nascut-trait-murit doar pe baza reflexelor mostenite. Cand ne nastem suntem ca un pamant pe care trebuie sa se semene ceva. Si ceea ce se seamana, devenim.
Parintii sunt primii responsabili si cei mai importanti. Daca ei seamana maracini, vom deveni maracini.

Instinctual, , inteleg ce vrea Nelia sa spuna...defapt, legat de acest ..instinct parental cum il numeste ea.Si subscriu la ceea ce a scris deja rrox, este vorba defapt despre TINE, Nelia, despre modelul pe care ti l-ai insusit si pe care il urmezi fara a putea explica altuia in cuvinte DE CE.

Ai fi surprinsa sa constati cat de mult se transmite un comportament de la o generatie la alta.
Pe de alta parte, eu nu cred ca putem invata de la copiii nostri cum sa ne purtam cu ei.N-avem cum.Noi suntem adultii, noi avem mai multa ´´informatie´´ in noi.
Putem doar sa facem eforturi pentru a-i intelege mai bine, a veni in intampinarea nevoilor lor,ne putem educa ..si reeduca din mers.Si asta se poate doar atunci cand constientizam ca s-ar putea sa avem o problema, sa actionam disfunctional fata de ei.Pentru ca daca noi sustinem sus si tare ca ceea ce facem e PERFECT, nu vom avea intentia de a schimba ceva.Actionam dupa un tipar care nu-i ok,dar noi nu stim ca nu-i ok, nu vream sa stim ca nu-i ok.(vezi mamele care isi bat copiii cu intentia de a-i ´´educa´´)

nelia spune:

OK, nu mai revin asupra subiectului. Nu am spus ca-i putem educa doar dupa instinct, si de fapt, nu vorbeam despre educatie... si despre iubire, de la asta am pornit. Dar mie mi se pare ca acestceva despre care vorbeam eu este cel mai tare blocat, desconsiderat atunci cind vrem sa fim parinti buni si responsabili cu orice pret. Hai sa nu-l mai numim instinct, ca se confunda cu acel dat innascut despre care spuneti voi... dar eu, vesnica increzatoare in forta omului de a muta muntii din loc daca e nevoie, am nevoie de multe argumente ca sa cred ca o femeie care a fost abuzata in copilarie, neiubita de parinti sau care poate nici nu si-a cunoscut parintii, nu poate fi o mama buna pentru copilul pe care il va aduce pe lume. Ar fi trist, foarte trist, e ca si cum am condamna aceste persoane la neiubire vesnica numai pentru ca in copilarie nu au avut norocul de iubire. Nu neg ca aceste femei au probleme mari pe care trebuie sa le rezolve, dar eu le vad cumva pe linga copil, pe linga ceea ce aduce acest copil in viata ei... Inca o data spun, nu ma refer la cazurile foarte grave de abuz, acolo unde traumele sint prea mari ca sa poate fi depasite fara ajutor de specialitate. Asa cum am spus, cred ca in fiinta umana exista destula forta sa se treaca peste multe lucruri, in ciuda suferintelor din copilarie si sa fii parintele de care are nevoie copilul. Chiar daca, admit ca purtam in noi si o parte din ceea ce au pus parintii nostri in noi, felul in care devenim acesti noi insine ne apartine (si aici includ si ajutoare de orice fel cum ar fi prietenii, un sot iubitor sau terapie), mi se pare fatalist sa ma gindesc ca numai asta sintem si atit, ce au pus parintii in noi. Ne apartine viitorul, transformarea a ceea ce avem in noi - nativ, ceea ce au pus parintii, ceea ce am interiorizat noi - in ceea ce numim noi insine si asta din momentul in care am crescut suficient de mult ca sa o facem.

Dar amindoua aveti dreptate, incerc sa explic cum sint si de fapt nu am cum sa o fac pentru ca altcineva nu poate sa fie cum sint eu, asa cum nici eu nu pot sa fiu cum e altcineva.

LadyJ, nu te contrazic, ci doar vad un pic altfel lucrurile. Si anume despre faptul ca nu putem invata de la copii cum sa le fim parinti. Sincer, inca nu stiu care este adevarul... dar, cred ca avem totusi multe de invatat de la copii, mult mai multe decit ne-am putea astepta. Si spun asta pentru ca nu pot sa vad copilul ca pe pamintul in care pui saminta (ala e familia, cuibul in care creste puiul de om), ci ca pe saminta in sine, care are in ea toata informatia necesara sa devina planta, noi sintem sau ar trebuie sa fim doar soarele si apa care o ajuta sa faca asta.

Rational inteleg ce vrei sa spui, dar instinctiv stiu ca nu-i asa, chiar daca nu cred ca voi putea explica decit pe intelesul meu. Cind nu aveam copii si chiar in primii ani de mama, asa vedeam si eu bebelusul, ca pe o fiinta goala de orice continut la nastere, in care noi, parintii punem si punem pina ajung adultii de mai tirziu. Ma impovara aceasta responsabilitate, din acest motiv am si facut copiii tirziu, iar dupa ce l-am avut pe primul, eram atit de stresata ca nu voi reusi sa pun saminta care trebuie in acest pamint, incit imi anihilasem aproape orice alt sentiment. Dar acum, dupa ani buni de mamoseala si de copii total diferiti, nu mai pot nici daca as vrea sa vad copilul ca pe un recipient, ca pe o fiinta goala de orice continut la nastere, in care noi, parintii punem ce stim sau ce putem. Eu cred ca acesti copii sint nascuti cu tot ce trebuie ca sa supravietuiasca si functioneaza foarte bine cu ceea ce au ca fiinte umane. Nu insa si sociale, asta e drept, de aceea ce facem noi cind ii crestem si ii educam (si nu numai noi, si scoala, si societatea, in general) vine sau ar trebui sa vina in completarea a ceea ce sint ei in mod natural, nu impotriva naturii lor. In sensul de a-i proteja de rele pe care ei nu le inteleg inca, de a-i ghida in evolutia lor fireasca. E cam cum am spus despre terapeut, eu nu vad parintii altfel decit ca un ghid in viata copilului si ca cel care, prin iubire neconditionata, le asigura iubirea si acceptarea (acel soare si apa despre care vorbeam mai sus) de care au atita nevoie atunci cind sint mici, iar familia (pamintul) oferit tot de parinti este acel mediu securizant in care poate sa creasca armonios si sanatos.

Poate ca gresesc, poate ca nu e chiar atit de realist ceea ce spun, dar e un punct de vedere, mai mult simtit decit gindit, dar asta este.

Actionam dupa un tipar care nu-i ok,dar noi nu stim ca nu-i ok, nu vream sa stim ca nu-i ok.(vezi mamele care isi bat copiii cu intentia de a-i ´´educa´´)

Refuz sa cred, e ca si cum le-as gasi scuze pentru actele lor, ca o mama care da in copilul ei, indiferent de scop, si care nu da nici macar o palma, desi si aceea e umilitoare, ci il rupe efectiv in bataie (ca sa nu spun ca unii il omoara de-a dreptul), atunci cind ridica mina functioneaza dupa un model pe care il crede corect... dar care de fapt nu este... si ca in interiorul ei de fiinta umana, nu de mama, nu simte ca nu e in regula ce face. Ca nu se poate abtine, ca e mai usor pentru ea asa sa stopeze comportamentul deranjant al copilului, ca nu are rabdare, asta da, dar nu ca nu stie ca face rau! Doare cind dai, si cu cit esti mai mic cu atit doare si mai rau... Asta a incercat mama mea sa-mi spuna, ca a vrut sa ne educe, mi-a luat ani sa o conving ca a facut rau si ca nu are nici o scuza din lume pentru asta, nimeni nu are. A tinut-o pe a ei citiva ani buni, ca a facut-o spre binele nostru, ca sa ne faca oameni... pina i s-au nascut nepoatele, fetele sora-mii, in care pus si simplu, de atit iubire pe care o simte pentru ele, nu poate da, i se pare nepermis sa dai intr-un copil, nici tonul nu-l ridica... si a acceptat tot dupa ani ca, de fapt, stia ca nu face bine, ca ii era mila, dar altceva nu stia ce sa faca. Toate mamele stiu ca fac rau cind dau acolo, jos, unde este acest instinct despre care vorbesc.

Si da, nu putem inlocui factorii externi, dar putem sa punem copilul deasupra lor, cu orice pret, ceea ce parintii nostri, multi dintre ei, nu au facut-o. Ori nici noi, parintii moderni de astazi nu o facem intotdeauna, eu una nu o fac si simt ca gresesc, abia atunci simt ca gresesc. Si aici ar fi multe de spus, dar ma opresc deocamdata pentru ca deja am scris cam mult... si nu am spus nimic... nou.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

conchita spune:

nelia, daca ar fi doar instinctul, atunci de ce mamele noastre nu s-au lasat conduse de instinct? in cazul de fata, eu cred ca dimpotriva, instinctul a primat si a lipsit autocontrolul! ma descriai in relatia cu sonia. as fi avut toate motivele si toate scuzele din lume sa fiu o mama urlatoare si palmuitoare, mdeh, adica altele da si eu de ce nu? nu s-au separat doua fiinte in mine, ci intelectualizand, mi-am impus vointa sa ma autocontrolez. povesteam noi doua pe-aici la alte topice unde erau anti-AP, am zis de nush cate ori ca eu iau time out, clar. adica daca simt ca mi se fac nervii pe bigudiuri, ma retrag, aman decizia. nu mi-a fost deloc usor, cu dat apa rece pe fata, numarat pana la un zilion, stat in cap si cu rugaciuni si meditatii si alte minuni. autocontrolul a primat, clar. ca daca era sa fie dupa instinct, ridicam palma si vocea, sunt convinsa, aia eram eu autentica, adica daca mi-as fi urmat pornirile instinctive. ca inainte de a fi mame, suntem inzestrate cu instinct de conservare si aparare - la prima agresiune (perceputa ca atare), ne aparam. acum, ne aparam lovind ca mamele noastre? sau cernem instinctul prin sita constiintei de sine si-a mentalului si punem bariera manifestarilor de emotii negative? - desi la asta inca am neintelegeri cum ramai autentic si cum iti reprimi pornirile, adica lasi "sa simti emotia".

nu reusesc sa inteleg emotia separata de manifestarea ei. adica, poti fi suparat si sa nu arati? asta e reprimare, nu? :-))

pe de alta parte, exista o ciudatenie cu mine. niciodata nu m-am gandit sa fiu altfel decat mama, adica sa constientizez ca trebuie sa-i fiu opusul. de fapt, adevarul gol golut este ca mereu am tins sa fiu ca ea, am crezut ca e cea mai buna mama posibila si chiar obisnuiam sa zic ca nu voi fi niciodata ca ea, e asa un ideal de neatins. habar nu am ce sa inteleg din asta.

ce-as fi facut in locul tau? exact ce-ai facut tu, i-as fi dus ghiozdanelul uitat. si ar fi fost conform actul asta si cu convingerile mele, dar si cu inima, nu vad contradictia de care vorbesti. stii de ce? pentru ca un copil poate invata din greseli, dar asta nu presupune sa-i fac eu rau cu buna stiinta, adica sa-i duc greseala pana la capat. plus, uitarea e omeneasca, este ceva de care oricine trebuie iertat, nu e controlabila sau intentionata. daca si-ar fi lasat ghiozdanul intentionat acasa, sa zicem ca nu si-a facut tema la o materie, si sa gaseasca in felul asta o scuza in fata profesorului, probabil m-as fi gandit putin cum as fi reactionat ca sa fie si bun, si drept.

nelia spune:

M-am gindit toata dupa-amiaza la discutia asta. Sint intre doua cursuri si nu am avut rabdare pina acasa, am venit din nou la biblioteca, ca sa spun ce spui tu. Am inteles cred de ce nu sintem de acord... Fundamental eu sint o fiinta care nu poate sa faca rau, nu pot sa dau pur si simplu, nu pot sa pedepsesc, simt ca fac ceva impotriva vointei mele. Instinctiv, simt nevoia sa-i apar pe ei, cei mici, chiar si impotriva mea, nu am ce controla, nu am ce vointa sa impun. Am dat citeva palmute peste miini si peste gura cind unul din ei a facut rau altuia sau lui insusi, nu cind m-au enervat pe mine, atunci, tot instinctiv, iau pauza, ma duc si ma calmez... imi este atit de clar ca nu ei sint problema, ca ei sint copii, ci eu trebuie sa ma calmez incit nici nu-mi trebuie altceva, stiu ca trebuie sa respir si sa ma intorc sa o iau de la capat. Si mai mult decit ma supara ei, ma supara faptul ca eu nu stiu cum sa reactionez, si mi se pare ca sint singura care ar trebui sa stie sa o faca. Nu mi-am dorit sa fiu niciodata ca mama mea, pentru ca nu mi-a placut in relatia cu copiii ei, insa am admirat-o si o admir pentru tenacitate, pentru taria cu care a trecut aproape singura peste toate greutatile, mari, din viata ei. Pentru asta o voi respecta cite zile oi avea, dar ca mama a facut greseli, multe...

Asa ca, imi este usor sa spun bazeaza-te pe ceea ce simti, ^pentru ca eu simt bine nativ. Societatea si cerintele ei, presiunea care o pune pe umerii mei ca sa formez acesti pui ma strica. Adica eu ma bazez foarte mult pe ceea ce numesc eu instinct pentru ca acela functioneaza foarte bine si corect la mine, asa cum, la tine functioneaza bine intelectualizarea, autoeducarea. Eu daca trec pe asta, pierd controlul si devin ceea ce nu sint, adica rea.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

conchita spune:

corect. dar vezi tu, nestiind ce e normalul, pe mine asta m-a salvat. intr-un fel, m-a tinut in pastrare pana m-am descoperit. de-aia am zis ca de fapt sunt autentica atunci cand construiesc, ca sunt cu tot cu mecanismele de aparare si autocontrol. :-)) foarte interesanta discutia.

conchita spune:

eu am lovit o singura data in viata mea, si atunci a fost pe batausul scolii care m-a injurat de mama. aveam 14 ani, el un copil abuzat, de a doua zi am devenit cei mai buni prieteni. asa ca probabil undeva in adanc a fost altceva decat instinctul care m-a tinut "buna", cum zici tu, si mereu sf. gheorghe in apararea napastuitilor. dar da, a trebuit sa ma infranez de multe ori, asta e ce-am simtit in prima clipa, sa sparg zidul cu pumnul. dar m-am abtinut, alegand sa fiu buna si dreapta cu mine si cu restul lumii. :-))

p.s. cred ca ar trebui sa ne desluseasca din nou doamnele care se pricep la asta, care e diferenta intre instinct si tipul de personalitate, cred ca noi le cam confundam. :-))

nelia spune:

Hai, ca eu intre timp am mai machiat mesajul... nu stiu, ma voi gindi, eu nu simt ca ma abtin, cred ca asta sint. Simt ca ma fortez cind vreau sa fiu asa cum mi se cere, adica un parinte care impune reguli. Si nu numai cu copiii, nu-mi place sa iau masuri drastice nici in ceea ce priveste adultii, poate de aceea nici nu pot sa-mi judec parintii pina la capat. Nu-i scuz, nu le gasesc justificari, dar inteleg ca greseala este omeneasca, atita tot. Si mai inteleg ca niciodata nu e timpul pierdut sa faci ceva ca sa refaci din raul facut. Sint intoleranta insa, fara alternativa, fata de abuzurile foarte-foarte grave.

Stii care e paradoxul la mine... ca eu nu am lovit niciodata pe nimeni pina la copiii mei si atunci numai pentru ca isi faceau lor rau. Altfel, nu as putea da cu adevarat in cineva, dar ma vad ca o leoaica daca cineva le-ar face lor rau.

Chiar ca mi se pare interesanta discutia, mi-ar placea sa mai intre si alte fete in discutie... Imi vine sa intreb: mey, care sinteti ca mine si care ca Rox si Conchita...

Sint sigura ca le confund, pentru ca nu am studii de psihologie... la mine e sociologie. Cursul la care ma duc acum se numeste Sociologia familiei si m-am uitat pe planul de curs... zici ca au ghicit ce discutam noi pe aici, atit de bine se potriveste.

Pina la urma cred ca au dreptate Rox si LadyJ! Eu am totusi instincte bune datorita faptului ca am simtit iubire in copilarie, am stiut cum e normalul, nu trebuie sa-l contruiesc. Cind incep sa-l construiesc, abia atunci se strica echilibrul si nu ma mai simt autentica.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

Deus spune:

soacra mea si socrul meu au fost evident niste copii cu multe probleme...
socrul ramas orfan de mic(4-5 ani), foamete crunta ani de zile, crescut doar prin internate si departe de casa, realizat profesional, casatorit, doi copii pt care a facut orice - ca sa le plateasca meditatii cosea noapte de noapte goblenuri, facea lectii cu ei, etc, nu a fost perfect dar tare s-a straduit.
soacra mea - mama ei rece si evident axata pe "printul" de sot cadru militar vesnic plecat de acasa. Pusa la munca de mica, taiate aripile si visele (si-a dorit sa faca unele lucruri dar mama nu a lasa-o ca "la ce o sa-ti foloseasca"), s-a casatorit, a facut cei doi baieti si si-a dedicat total existenta lor, fara nici o urma de egoism. Atentie multa, educatie, confort - parca i-a cocolosit prea mult dar asta este alta poveste.
Acuma au nepoti de care se ocupa cu toata fiinta lor si se vede ca sunt dragostea vietii lor.Sunt calzi si iubitori, se ocupa de bunica batrana cu atentie si respect(desi si acuma ii spune dvs - la maicasa fiindca asa i-a impus de mica!), si-ar da si firele de par pt copii si nepoti, etc., - oameni tare de treaba.
Ce vreau eu sa intreb, cum de unele persoane cu trecuturi nasoale au capacitatea de a rupe modelul educational abuziv? Ei au facut-o, noi o facem...si alte persoane nu o fac si le vezi cum isi agreseaza (fizic/verbal)copii ii neglijeaza, etc.

Si alta idee, vorbeam ieri cu sotul meu, cum, in jurul nostru acuma 30 de ani toti parintii erau parca creati dupa acelasi tipar: autoritatile sunt sfinte nu comentam nimic, copii sa respecte adultii indiferent daca o merita sau nu, din cauza saraciei protejau obiectele mai mult decat pielcuta noastra, bataia este rupta din rai, etc., si acuma toti parinti cel putin de la gradinita noastra sunt permisivi, veseli, iubareti, isi lasa odraslele libere, le ofera n cursuri ca sa se dezvolte, etc., Informatia, libertatea noastra ca parinti ne-a permis sa fim altfel decat ei? totusi saracia si anii de oprimare nu au avut o mare influenta asupra parintilor nostri? Acuma eu ii spun copilului meu sa nu se teama sa spuna oricui ceea ce gandeste indiferent ca-i bunica, vecina, medicul sau educatoarea...acuma 30 de ani ce parinte ar fi lasat copilul sa-i spuna educatoareai/invataoarei/medicului ceea ce gandeste?
Uf este tare devreme sper ca nu am scris mari tampenii...revin peste cateva ore


nelia - sufleteste sunt total de acord cu punctul tau de vedere...si pt mine cand este vorba de copil asta conteazasi da si eu cunosc iubirea absoluta si nu am invatat-o de la parinti, am invata-o cred in timp si de la cateii mei. Ca mai gresesc in manifestare - de exemplu eu nu am fost pupacioasa cu barbatii...cu copilul in schimb da:-)...nu-i bai ne "tratam" si invatam tot timpul.

devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/

Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.