Copilul captiv (4)

Mariaa spune:

ce subiect interesant si bun
sa aveti o zi exceptionala



mamica de Fluturas
_

“Before you speak, listen. Before you write, think. Before you spend, earn. Before you invest, investigate. Before you criticize, wait. Before you pray, forgive. Before you quit, try. Before you retire, save. Before you die, give.”
Emma este IUBIRE ****** un copil a crescut in inima mea ****** am un inger pazitor

simali spune:

Crede-ma ca mint de rup cand vorbesc despre copilaria lor. De fapt nu mint ci blocheaza sentimente, au amnezii involuntare, tin minte numai ceea ce vor sa tina minte. Si cu varsta fenomenul se accentueaza.

Mama mea si surorile ei, cand le intrebi, zic ca pe ele nu le-au batut niciodata parintii. Dar din cand in cand auzi asa, rupta din context cate o faza gen "si m-am dus pe dealuri si n-am mai venit pana noaptea tarziu; mama ma astepta cu o nuia si mi-a tras o bataie sora cu moartea. Am meritat-o pentru ca puteam sa patesc cine stie ce pe dealurile alea si eu nu ascultam. De atunci nu m-am mai dus.". Dar repet, daca le intrebi asa, intr-o discutie generala, au avut cei mai buni parinti din lume care nu le-au atins nici cu o floare.

Orice parinte abuzator are in spate o copilarie abuziva. Atat ca unii vor sa recunoasca iar altii nu. Mai este si categoria care nu considera abuz o bataie data "pe merit" sau alte asemenea.

"Calea de mijloc este calea ZEN"

Alice

filofteia spune:

Simali.

Am urmarit subiectul, dar n-am scris pana acum, desi am fost un copil abuzat... Nu stiu daca mai sunt... unul captiv...in fiecare zi incerc sa-mi demonstrez ca eu sunt altfel, iar cand copilul meu a scris la tema de la civica... "parintii mei isi arata afectiunea fata de mine prin: nu ma bat, ma ajuta, ma alinta" am inceput sa am sperante ca este bine ce fac.

Am insa o alta nedumerire... de ce celor din generatia mea inca li se pare normal sa-si bata copii. In timp ce asteptam sa iasa copii de la un concurs (ca se poarta ) am avut o discutie de genul:
Mama x - Copilul Y (altul nu al ei) spune ca fuge de acasa pentur ca l-a batut mama sa. Auzi motiv de fugit de acasa! Nu mai stie ma-sa ce sa faca cu el! Cica a amenintat-o cu protectia copilului ... auzi atitudine!
Eu - Si al meu m-a avertizat ca daca il bat ma spune la protectia copilului. Asa sunt unii mai revolutionari. Eu nu l-am atins niciodata si i-am pus in vedere ca atunci cand suna la protectia copilului sa se gandeasca ca va fi luat de acasa, ca acolo nu-l intreaba nimeni ce mananca, ce il doare, nu sta nimeni sa-l pupe, sa se joace cu el...
Mama a - Eu il mai ating pe al meu. Si cand m-a intrebat "pe mine cine ma bate?" i-am spus ca m-a batut mama mea cand am fost mica.... eu mi-am luat portia.
Sincer eu am renuntat sa mai schimb mentalitati. Nu pot insa sa nu remarc ca majoritatea generatiei noastre gandeste asa.. aici era vorba de mame "citite" ca sa spun asa...

ilia_99 spune:

cum zice simali au avut amnezii involuntare, sau un mod complet contorsionat de a aprecia abuzatorul. adica, acolo unde trebuiau sa vada trauma si sa devalorizeze abuzatorul, ei au "decis" sa vada ca era spre "binele" lor si, deci dovada de iubire parinteasca.
exemplu: copilul de vreo 5 ani se joaca pe linga motocicleta tatalui. tatal ii spune "pleaca de acolo, ca poate sa cada motocicleta pe tine". copilul nu pleaca si... cade motocicleta pe el. urmeaza o bataie sora cu moartea, pina a obosit tatal sa dea in copil. a doua zi tatal vinde motocicleta. ce apreciaza copilul, acum adult de 42 de ani: am meritat sa ma bata, fiindca nu l-am ascultat. dar a vindut motocicleta, ca sa nu mai cada pe mine si sa ma raneasca, deci.. ma iubea! si adauga plin de mindrie "asa era tata". sic!
si eu ma uit ca proasta la el si-mi dau seama ce drum luuuuung are in fata...

ce credeti ca a facut prima oara cind copilul lui nu l-a ascultat?

nelia, si eu inteleg ce spui, instinctual vorba aceea, dar... cred ca de multe ori amprenta modelului de iubire pe care am internalizat-o e mai puternica decit orice. asa ca dai/pedepsesti si apoi.. te mai gindesti. si stii ca n-ai facut bine, dar dai/pedepsesti si data viitoare. si iar te gindesti... si ajungi sa reprimi pornirea de a da, fiindca asta te face la fel de rau ca mama sau tatal abuzator. paradoxul apare aici: nu vrei sa fii ca cel care te-a abuzat pe tine, fiindca stii, iti aduci aminte, cit de mult rau ti-a facut copil fiind. pe de alta parte, iti si admiri si iubesti tatal abuzator si ai vrea sa fii cum era el, caci poate asa te va iubi. si apare o manifestare schizoida: exemplul de mai sus - adultul, acum tata, fost copil abuzat de tatal lui, nu vrea sa devina un tata la fel de rau pt baiatul lui. pe de alta parte, daca face altfel decit a facut tatal sau, va pierde iubirea acestuia, caci tatal nu l-ar putea iubi decit daca e ca el, crede fostul copil. iar tatal nu mai e, ca sa-l poata intreba daca e bine ce a devenit, daca acum - macar acum! - il iubeste... asa ca se plimba in intrebari, vorba fie, ca ma indoiesc ca a ajuns sa-si puna intrebarile astea. dor prea mult..

eu am crezut cu tarie, ani la rind, ca sunt ca mama, mi se parea ca n-am nimic din tata. ete na... ca de fapt cel mai puternic model de viata l-am luat de la tata, desi nu stiam.

cu copiii mei eu am fost mai mult ca mama, am facut lucrurile care "trebuiau" facute. mi-a fost si mi-este greu in continare sa-mi manifest emotiile puternice, am o multime de blocaje aici. si lupt cu mine si de fiecare data cind regasesc ceva din parintii mei in comportamentul meu ma grabesc sa "dreg busuiocul". dar mai am o gramada de lucruri de reparat..
cind s-a nascut fii-mea eu aveam 21 de ani.. instinctiv imi venea sa fac multe lucruri, dar daca mama imi spusese de atitea ori ca nu e nevoie? de multe ori nu le faceam, apoi imi parea rau si ma intrebam de ce naiba nu fac eu cum zice sufletul meu? si acuma imi zice, despre cel mic - 1 an si 6 luni - da' mai lasa-l sa plinga... ete ca nu pot! si soacra-mea pe partea ei "da, e normal sa plinga asa dupa tine? ca ala mare nu facea asa" adica asta mic e anormal, sau ce? acuma nu ma mai destabilizeaza intrebarile astea cretine, dar acum 10 ani...

rrox3 spune:

Si eu cred la fel



Cum anume stabilesti tu - din afara - care-s abuzurile foarte-foarte grave si care sunt mai putin grave?



Ce legatura are cantitatea? E nevoie de cantitate ca sa valideze?



Despre asta vorbeam

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

ilia_99 spune:

putin off topic, intrebare pt Lady J rrox sau pt oricine a trecut deja printr-un travaliu terapeutic individual: e firesc sa ai deja un an de analiza - nu terapie cognitiv-comportamentala sau NLP sau altceva - si sa nu ai nicio manifestare psihosomatica? e din cauza rezistentei clientului si urmeaza o prabusire brusca sau se poate si asa? (nu e vb despre mine)
mie imi pare o reprimare sau inca n-a ajuns in locurile dureroase... poate gresesc..mi-am pus chiar intrebari in legatura cu competentele terapeutului, dupa care m-am cenzurat, nu-l cunosc pe om, deci nu pot judeca. si apoi nu ma pricep la metodele de vindecare terapeutica pe care le aplica fiecare.
dar eu somatizez, cum va spuneam, si se zguduie ceva in mine cind descopar niste lucruri, mi se pare ca nu se poate sa nu reactionezi cind toata fiinta ta se clatina si se aseaza altfel. mai am un prieten care a facut 5 ani de analiza si-mi pov aceleasi lucruri, ca avea zile cind se prabusea literalmente sub imperiul descoperirilor din cabinet.
daca aveti chef sa-mi raspundeti, m-ar interesa, mi se pare chiar curios. va pup cu drag!

mihuta spune:

Ce mi-a povestit mama despre nastera mea (prin cezariana ) : eram mica rosie si botita, ea se simtea foarte rau, a trebuit sa stam 2 saptamani in spital, si tata cand a venit la maternitate primul lucru a intrebat-o "unde e fata mea?", nu cum te simti sau altceva. Impactul : cred ca mare parte din iubirea mea pentru tata se bazeaza pe recunostinta pentru dragostea lui la nasterea lui. Pentru ca eu, ca cc copil asta am inteles, cand m-am nascut mama nu m-a iubit dar tata da.

Impactul pe termen lung : spre sfarstitul sarcinii ma innebunea gandul nu ca nu voi o mama buna (responsabila, ca atunci echivalam notiunile ) ci ca nu voi putea sa-mi iubesc copilul. Gandul asta ma teroriza. La nasterea Sophiei (tot cezariana) n-am simtit nimic. Adica frica pentru noi doua, usurare ca am iesit cu bine, dar atat. Nu am luat-o in brate, nu am simtit nevoia sa o sarut pe maini, pe ochi, sa o miros. Am alaptat-o imediat (am incercat), am tinut-o langa mine in camera, dar atat. Am ajuns acasa cu ea, am plans non stop prinsa intr-o teroare de neimaginat, luni de zile am visat ca o gaseam nemancata in dulap, uitata. Ma luptam cu alaptatul, depresia portpartum si inca nu simteam acel val de iubire pe care tatal ei l-a avut pe ochi din prima zi.Am trecut peste acest blocaj, cu ajutorul Sophiei, si printr-un efort mental deosebit prin care mi-am impus sa o ascult doar pe ea dintre atatea voci din capul meu. Si a fost bine. Si blocajul a picat complet intr-o zi cand vorbeam cu mama (era la mine) si spuneam ca mie nu mi s-a parut Sophia cel mai frumos copil de la maternitate, dar ca pana la urma nici eu n-am fost cine stie ce frumoasa cand m-am nascut. Si mama a spus uimita "tu ai fost foarte frumoasa, toata lumea se uita la tine". Am simtit atunci ca s-a darmat un zid. Mama ma iubise, asta am auzit eu acum, cu sufletul. ca rational stiam asta de mult.

Asta mi-a adus aminte de povestea unei cunostinte, mama unui baietel de 7- 8 ani. Povestea ca ea a fost o mama constiincioasa pana pe la 7- luni, facand tot ce trebuie pentru copilul ei, dar atat. Bebelusul s-a imbolnavit grav si de-abia atunci confruntata cu frica de a-si pierde copilul a inceput sa simta cu adevarat iubire. Relatia lor s-a schimbat complet dupa, dar baieteul a ramas un copil retras si serios. Mi s-a parut o poveste foarte trista.

rrox3 spune:

Conchita tocmai asta e problema, nu esti autentica cand esti nevoita sa reprimi. Dar nu ai incotro, pana ce nu iti rezolvi problemele. Fiindca ce te supara si te infurie acum atat de mult si te face sa simti violent defapt nu are legatura cu copilul tau, vine de altundeva si se agata de diverse chestii din prezent. Eu ma gandesc la rabufnirile astea ca la niste supape... se deschide supapa si iese ditai uraganul fiindca prinde momentul sa iasa, nu fiindca ar fi motivat de ceea ce tocmai s-a intamplat.
Si ca sa fiu si mai clara: n-ai fi autentica nici daca ai da curs violentei, asa cum nici parintii nostrii nu au fost autentici. Ai fi doar un mecanism in functionare, nu ai reactiona la ceea ce s-a intamplat in prezent, ci ai da drumul la supapa.

Cand vei fi OK o sa observi ca nu mai ai ce reprima. Asta-i unul dintre beneficiile evadarii. Vei putea deschide supapele alea fara sa mai fie un uragan care da navala. Vei reactiona doar la prezent.
O sa te superi si atunci, o sa te enervezi si atunci, mult mai rar insa si nu vei mai simti ca-ti vine sa urli sau sa pocnesti. Vei putea fi autentica, fiindca iti vei manifesta supararea sau furia intr-un mod care nu-ti va rani in nici un fel copilul sau pe ceilalti din jur. Abia atunci vei fi autentica intr-adevar.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

rrox3 spune:

100% corect!

Edit: 100% dintre parintii sanatosi, ca mai sunt si anumite boli care afecteza comportamentul... si, cel putin teoretic, este posibil ca cei bolnavi sa fi avut o copilarie OK...

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

rrox3 spune:

Nu inteleg prea bine ce intrebi Am bolduit ce ma nedumereste...


Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)