Copilul captiv (4)

simali spune:

Eu cand am citit despre regretele tale cum ca puteai sa faci aia si ailalta pentru fetita ta am fost convinsa ca fata ta are peste 16-17 ani si ca nu mai este nimic de facut. Dar daca nu are inca 11 ani este inca timp. Focus pe ce poti sa faci in continuare, nu pe invinovatire pentru ca oho, slava Domnului mai ai timp si poti sa vi din urma cu multe. Ce n-as fi dat ca mama sa vina la mine cand aveam 10-11 ani si sa-mi intinda o mana! Astazi eram poate alt om.



"Calea de mijloc este calea ZEN"

Alice

simali spune:

Lali mete.
Am citit cu sufletul postarea ta si pentru mine asta e chiar mare lucru. Eu, spre deosebire de tine, nu am fost niciodata un umar pe care sa planga cineva pentru ca perfectionismul meu a devenit in timp un soi de turn de fildes in care m-am urcat si unde nu m-a urmat nimeni.
Un singur lucru am continuat sa fac totusi din turnul meu: sa-mi bat joc de falsele norme sociale, de prejudecati, da religii, de pudori. Tu le-ai supravietuit si daca vrei poti sa si invingi.

"Calea de mijloc este calea ZEN"

Alice

rrox3 spune:

Nelia eu nu-s chiar de acord cu urmarea asta a instinctelor. Nu stiu daca reusesc sa explic clar de ce, dar o sa incerc.

In primul rand, parentarea nu e doar instinct. De fapt, cred ca nu prea mai e de mult instinct. Suntem oameni, nu dam curs instinctelor decat dupa ce le prelucram mental, si subconstient si constient.
Daca ai traume si model prost de parentare, prelucrerea mentala implicita (subconstienta) va da o parentare proasta. Dupa implicit, in situatii de calm, vine si prelucrarea constienta - aia care tine cont si de carti - si poate rezulta o parentare mai buna. Dar in situatii de criza va functiona doar cea implicita si vei actiona gresit. Implicit nu inseamna identic cu ce au facut parintii tai, poate fi chiar opusul pe alocuri, dar asta nu inseamna ca e OK pentru copilul tau.
Abia dupa ce rezolvi traumele si schimbi modelul implicit interiorizat poti incepe sa functionezi OK.

In plus, instinctul iti spune sa-ti protejezi puiul. Atat. Nu-ti spune deloc sa-l asculti, sa-l respecti, nu-ti spune cum sa oferi o structura sanatoasa pe langa grija, nu-ti spune o gramada de lucruri. Fiindca omul este o fiinta mult mai evoluata si puiul de om are nevoie de o parentare mult mai cuprinzatoare decat cea dictata de instinct.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

flower-power spune:

Adela, daca te simti un copil captiv inseamna ca ai motive. Pesemne ca parintii tai au facut totusi ceva/n-au facut asa cum aveai tu nevoie. Motivele le scrii chiar tu in postul urmator.


Faptul ca in general reactionezi, ca ai o problema in a-ti asuma raspunderi vine, ma gandesc, din faptul ca ai fost cumva fortata sa iei decizii si sa-ti asumi consecintele lor, cand inca nu erai destul de coapta pt asta. Parintele trebuie totusi sa ofere protectie, sa stabileasca limite, sa te invete diferenta intre bine si rau inainte de a te indemna sa iei decizii si sa le suporti consecintele. In incercarea exagerata de a te responsabiliza efectul a fost contrariu. Tu vezi bunele lor intentii, dar consecintele intentiilor lor sunt bune? Daca consecintele nu sunt bune, pesemne ca nici faptele. Iar consecintele astea nu tu trebuie sa le asumi, pt ca ei sunt cei care au decis, la un moment dat, ca asa ar fi mai bine pt tine.

conchita spune:

poate sa insemene ca e ceva reprimat si tot tavalugul asta de povesti triste atinge o coarda sensibila pe care ai nevoie s-o lasi sa...cante.

legat de discutia voastra despre autenticitate, normalitate si construit... eu cred ca suntem autentice si cand avem emotii reprimate, nu? :-) tind sa cred ca si rrox, ca instinctul nu e suficient si ca, da, "constructia" nu e neaparat ceva artificial sau ceva gresit, pentru ca ceea ce presupune comportamentul este o suma de reactii si actiuni in functie de mediu, deci nu e o constanta, ci dimpotriva, o miscare continua de adaptare, feedback, ajustare la stimulii externi, in cazul de fata la copil cu toate mesajele si semnalele lui cateodata greu de descifrat.

instinctul ma poate salva sa stiu cand o febra nu e doar o simpla raceala, ci ceva mai mult. dar atata vreme cat eu nu stiu cum sa gestionez emotiile proprii, cum pot educa un copil sa fie liber, intelept, precaut cu ale lui? aici instinctul e mut, nu te mai ajuta.

daca as fi fost autentica, adica reprimata :-), as fi esuat ca mama. mie mi-a ajutat "constructia", efortul premeditat mental sa ma conectez la ea si sa interpretez intelectual una-alta, educata fiind si decisa sa ma autocontrolez. rezultatul e ca sonia e mult mai buna decat mine la identificat si verbalizat emotii. iti spune clar in fata daca e suparata pe tine sau e trista sau nu are chef de nush ce, sau nu vrea aia sau ailalta. mie nu mi-e asa usor sa-i spun cuiva ca m-a suparat. devine vizibil ca sunt suparata, daca sunt peste limita de suparata, dar sa recunosc si sa confrunt persoana? mai rar.

rrox3 spune:

Adela eu n-as zice ca ti-au insuflat incredere in tine. Fiindca te-au investit cu o responsabilitate prea mare si prea devreme si tu n-ai facut fata de multe ori. Te-ai simtit neprotejata, expusa greselii si, in permanenta amenintata de consecinte. Asta ti-a scazut increderea in tine. Ca sa creasca copilul trebuie investit cu atata responsabilitate cata poate duce, in functie de varsta, si sprijit. Astfel reusita creste exponential si scade foarte mult anxietatea data de anticiparea urmarilor unor decizii mai putin reusite. Si increderea creste.
Parintii tai nu au constientizat ca este o diferenta intre ce vrea copilul si ce are nevoie copilul. Parintele trebuie sa aiba grija de nevoile reale ale copilului, nu neaparat de dorinte.

Sigur ca nu-i urasti si ca-i iubesti. Si corectia pe care ai tu nevoie s-o faci metodei de parentare nu e mare, zic eu.

Si ca sa incerc sa raspund si la intrebarea Ce e normal? Eu am o definitie simpla, care aduce un pic cu democratia Normal este ce iti implineste tie nevoile fara sa atenteze la nevoile altora. Nevoi reale si sanatoase. Asta definind normalul cum ar trebui sa fie, nu dupa cantitatea celor care-l presteaza.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

conchita spune:

Adela99, ma pusesi pe ganduri...si iubita mea mica imi tot cere voie una-alta si ma miram de unde vine, ca eu nu i-am impus niciodata sa-mi ceara voie. pana te-am citit, am crezut ca a capatat obiceiul asta urmandu-mi modelul (ii cer voie sa o schimb, sa o imbratisez, etc), dar acum realizez ca e vorba despre responsabilitate si limite...hm.

sunt in urma cu cititul, revin.

rrox3 spune:

Poate insemna multe, dar sigur un interes al tau catre ce se scrie aici. Interesul poate veni din faptul ca te simti nesigura ca mama si te temi ca ai putea gresi, poate veni din faptul ca ceva iti suna cunoscut din propria copilarie sau din comportamentul cuiva apropiat pe care ai vrea sa-l intelegi mai bine.
Cum anume te simti captiva in propria minte?

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

simali spune:

Am aceeasi problema. Nefiind un copil liber am vrut sa acord multa libertate. Nu m-am gandit ca prea multa libertate poate sa-l copleseasca pe copil la un moment dat. Am exagerat si ma tem ca de aici mi se trag foarte multe belele.

Mie mi s-a reprosat des de catre prieteni (si ma umplea de nemultumire) ca Vlad este exagerat de precaut pentru ca-l tin eu legat de fust mea. Nimeni nu banuia ca eu, obsedata de controlul exagerat care se exercitase asupra mea in copilarie, cazusem in partea cealalta si-i acordam copilului libertate mai multa decat putea sa duca.

Am citit undeva ca fostii copii abuzati tind sa exagereze in educatia copiilor lor. Se poate dovada mai clara?

"Calea de mijloc este calea ZEN"

Alice

nelia spune:

Stati, stati... ca eu nu ziceam sa ne lasam condusi doar de instinct... ci sa lasam instinctul (cel matern, de mama de pui) sa functioneze acolo unde ne simtim blocati, nu in orice situatie, adica nu si in cele in care stim bine ce avem de facut. E complexa chestiunea, imi dau seama acum, ieri am scris... din instinct.

Rox, eu functionez excelent instinctiv, senzitiv... chiar daca nu tin cont intotdeauna de acest aspect atunci cind iau hotariri sau sint nevoita sa rezolv situatii. In momentul in care imi spun nu, asa nu e bine, trebuie sa gindesc... dau gres. Nu intotdeauna, dar de cele mai multe ori, asa ca am renuntat in relatia cu copiii mei sa mai fac asa ceva. Dar, repet, asta pentru ca eu asa functionez cel mai bine, nu spun ca pentru toata lumea poate sa faca asa. Asta in primul rind...

In al doilea rind, eu nu ma refeream la model parental, adica la educatie... ci am pornit de la subiectul Talei, din care eu am inteles ca felul de a-i arata iubirea e problema ei, nu educatia in sine a copilului, nu modelele ii lipsesc ei. Poate am inteles gresit, dar atunci cind am citit mesajul ei, si mai are citeva in urma, primul gind s-a dus catre sentimente, catre aceasta iubire pe care puiul nu o simte si de aici toate traumele. Pentru ca, vedti si voi, din toate povestirile voastre, inclusiv din experienta mea, ca tocmai prezenta sau absenta acestei iubiri au schimbat lucrurile. Sint copiii care nu au fost batuti niciodata, care au avut de toate, dar care nu s-au simtit efectiv iubiti, ci ca niste fiinte care trebuiau crescute... spre binele lor, chiar daca metodele erau impotriva... tot a lor. Paradoxal, stiu, dar asa a fost cu noi. Iar alti copii au fost batuti, nu au avut multe din ce au avut primii, dar, cu toate acestea, pe undeva, au fost siguri de iubirea parintilor lor, au simtit-o... acestia sint mai putini captivi sau chiar deloc prin comparatie cu primii. Si eu vin si spun ca am asa impresia, nu sint sigura, ca unui om in general, darminte unui copil, ii este mai usor sa accepte greutatile vietii daca are si iubire in ea, spre deosebire de situatia in care nu o are!

Asa ca, eu sint de acord cu tine ce spui atunci cind educi, atunci poti vorbi de model parental care sigur ca nu are cum sa fie bazat doar pe instinct, ca sintem oameni, nu animale. Dar eu ma refeream in mesajul meu strict la iubire, la felul in care arati aceasta iubire puiului tau? Cum poti sa-ti iubesti copilul altfel decit instinctiv!?! Cum poate el simti ca-l iubesti cu adevarat daca incepi sa 'intelectualizezi', sa 'rationalizezi' aceasta iubire... sa o transmiti intr-un fel logic, care mie mi se pare neautentic - omul este un tot, format din bune si rele, iubirea adevarata vine de la acest tot, nu poti sa stai separi cind iubesti: vine sau nu vine, simti sau nu simti! Sint sigura ca poti iubi un barbat 'constient', adica pleci de la scinteia de la inceput si apoi il iubesti pentru ca: ... Sau nu-l mai iubesti pentru ca: ... Dar un copil??? Un copil in general, cu atit mai mult daca e copilul tau... Eu pot sa inteleg constientizarea, rationalizarea, intelectualizarea sau cum mai poate ea fi numita... dar pina la iubire. Aceasta este mai presus de acestea si e singurul sentiment care ne elibereaza cu adevarat de noi insine... sau ar trebui sa o faca. Poate ca par cuvinte goale, asa vazute pe pagina asta alba de calculator parca mi se par si mie prea mari ca sa fie adevarate... dar eu asa am iubit si iubesc inca si femeie, asa iubesc si ca mama! Altfel nu pot... Ah, am si altfel de iubiri, din astea 'rationalizate', dar n-au tinut mult, s-au rupt cind mi-a fost lumea mai draga, tocmai pentru ca nu au fost autentice (scuzati ca poate insist pe acest cuvint, dar mie mi se pare una din caramizile de baza intr-o relatie)

Sigur ca acolo unde sint probleme, traume, acestea trebuie depistate si rezolvate, ca doar atunci poti sa te lasi liber in sentimente, altfel te trag in jos si te tot duc acolo unde nu doresti. Aceasta eliberare e necesara ca sa functionezi normal, conform fiintei tale... dar, din nou parerea mea, nu te ajuta sa iubesti, iubirea asta exista in oameni oricum si depinde numai de ei daca ii da aripi sau i le taie! Fiecare copil se naste cu ea, o aduce in sufletul celor care i-au dat viata, faptul ca nu e simtita, nu e aratata nu tine de interiorul omului, ci de exterior, ceea ce se afla in exteriorul parintilor ii impiedica sa-si iubeasca copiii asa cum simt. Nu vorbesc de exceptii, bineinteles ca exista si acestea, ca in orice, ci de situatiile, in familiile normale sau, mai bine spus, aparent normale sau in care, la prima vedere, nu le lipseste nimic ca sa fie asa.

Simt ca nu am fost prea clara, dar mai clar decit atit nu prea stiu cum sa explic, tocmai pentru ca sentimentele nu pot fi explicate in cuvinte... decit daca le-am pune in versuri.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU