Copilul captiv (4)
Raspunsuri - Pagina 20
rrox3 spune:
Conchita imi ramasese in cap ingrijorarea ta cu gasirea linistii = pierderea dramei = pierderea motorului creativ sau asa ceva. 
Hai sa-ti zic cu ce schimbare m-am ales eu, printre altele, in urma evadarii.
Probabil esti la curent cu modul diferit de functionare al emisferelor creierului si cu faptul ca una din ele predomina la fiecare individ. Aveam, mai in tinerete, o mare incantare sa ma testez - IQ, personalitate si alte d-astea, printre care si emisfera dominanta. Intotdeauna raspunsul in cazul meu era: stanga - logica primeaza. Ei bine, odata cu scoaterea unei maini, a unui picior afara din colivie, am bagat si eu si cei din jur de seama ca imi scade vigilenta si controlul, cum era firesc. Ba chiar am inceput sa primesc laude pentru creativitate. Si m-am gandit eu... oare? Eah, nu, nu se poate, asa sunt eu. Dar, mai de curand, am zis de ce nu, si am cautat iar teste. Surpriza: acum emisfera dreapta e la conducere 
Bietul meu creieras fusese constrans sa functioneze foarte exact si metodic, sa nu-i scape cumva vreo informatie sau vreun scenariu posibil si sa fiu prinsa descoperita si vulnerabila. Acum e liber chiar si din punctul asta de vedere
Asa ca nu te mai ingrijora. Nu-ti trebuie drama 
Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)
miniuta spune:
buna, numele meu este L si sunt un copil captiv. casatorita cu un om captiv, si tot citindu-va de doua zile ma gandesc la toti (oh, doamne, si da, totusi chiar toti!) prietenii mei, copii captivi si ei. 
doar subiectul deschis de felicia acum ceva timp, despre abuz a mai avut asa un efect asupra mea. nu am scris nici acolo, nu stiu daca as putea scrie acum aici, dar va citesc...nu stau prea bine cu retorica, dar pot sa va spun ca sunteti minunate??? absolut toate!
flori pentru voi, care ati scris tot ce ati scris! eu merg pe bajbaite cu mine, gestionarea emotiilor, relatiilor, dar ma straduiesc. macar am inceput, nu?
un cerc de prieteni nu se face cu compasul
Adela99 spune:
mey, io nush cum sa spun ... stiu ca-s un copil captiv, stiu ce greseli fac si de ce, unele nu le mai fac da' fac altele ... da' io n-am trecut deloc, da' deloc prin etapele de care vorbiti voi. si stiu ca aveti dreptate. ca trebuie parcurse intr-un fel sau altu'. io nu am ales sa nu-mi urasc parintii, io nu i-am urat, io i-am iubit tot timpu'. stiu ca au gresit fatza de mine si stiu ca au facut-o cu bune intentii. nu ridicati din sprancene :) nu, nu m-au batut, nu m-au desconsiderat, mi-au insuflat intotdeauna increderea-n sine, au avut intotdeauna incredere in mine, stiau ei ca o sa iasa ceva de capu' meu si m-or lasat de capu' meu :)
io imi reprosez mie toate greselile mele, nu lor. da' si cu mine-s is intelegatoare si blanda :)
Tala spune:
Adela dar cum ai ajuns la concluzia ca esti copil captiv?
Asa cum cred ca 'prea' multa iubire n-are cum sa strice, cred ca daca un copil pleaca in viata cu incredere in sine are cam tot ce-i trebuie (pentru ca tot eu cred ca increderea in sine e data nu numai de 'bravo, bravo' din partea parintilor ci de mult mai multi factori, cei mai multi tot din partea parintilor)
Nu cred ca la acest topic se cauta parintii perfecti sau cusururi in general la parintii generatiei noastre, stim ca suntem oameni si suntem supusi greselii, dar eu una ii condamn pe cei care refuza sa se gandeasca putin la ce au facut, cei care se complac in a face rau sau la a nu se gandi sa nu faca rau PROPRIILOR COPII (macar).
Azi am constientizat ca ma bazam pe o himera - credeam ca spre deosebire de maica-mea si sora-mea eu AM simt matern - poate ca asa este, dar tot nu stiu sa fiu mama - eu invat din carti sa fiu mama si uit repede (de felul meu) si mi-e ciuda ca nu e ceva natural si simplu asa cum ar trebui sa fie.
Ilia, cred ca ti-e greu pt ca asa cum zicea si Olimpia, colivia ta a fost frumoasa si e cam greu sa zici ceva in cazul asta si probabil ai adunat multe pe care doar tu sa le stii.
Miniuta,
http://tabloute.blogspot.com/
Bucurie!
ladyJ spune:
Adela, nu prea inteleg ce vrei sa spui.
Despre ce probleme sau despre ce greseli vorbesti?
(daca nu vrei sa raspunzi nu ma supar)
Lali_mete spune:
Buna seara fete dragi,nu am mai intrat de ceva timp la acest subiect... Nu am mai intrat deoarece simteam ca nu am cum sa ajut pe nimeni.Voi m-ati ajutat enorm numai rpin faptul ca ati postat aici,si imi dau seama ca nu m-ati fi facut sa am confruntarea aceea cu tatal meu nici daca mi-ati fi promis ca aia era calea catre eliberare.
Citesc acum si din urma,sa vad ce a mai facut Conchita cu proiectul ei de a ajuta oamenii in suferinta. Ce gandesc eu? Ma gandesc ca nu toata lumea poate spune prin ce trece,si ma mai gandesc si ca noi,oamenii suntem rationali,rationam,gandim, intoarcem faptele cu fata pe care o vrem noi catre lume.PAna sa citesc povestile voastre de viata eu mi-am vazut copilaria fericita,multumita cu ce am avut intotdeauna,nejudecand parinii pentru ceva ce noi nu stiam ca ar fi trebuit sa avem.Stiti voi vorba aia,ce nu ai nu stii ca iti lipseste.Mi-a reprosat tatal meu,in cearta aia nebuneasca de 40-50 de minute in care s-au lamurit 20 de ani,ca "ce mi-a lipsit?",si cand i-am raspuns ca nu am avut prea multe ca sa stiu ce imi lipseste probabil ca l-am pus pe ganduri,ca nu a mai spus absolut nimic.
Mi-a repsosat ca toata viata a fost la cheremul altora,de mic a avut viata grea,a fost numai printre straini,a muncit pentru altii,niciodata nu a avut ceva al lui.Ceva al lui? Dar oare ce este"mai al tau" decat propriii copii?
Abea citindu-va pe voi mi-am dat seama ca mama mereu ii umbla in buzunare si ii lua din bani,la care tata niciodata nu le stia numarul pentru ca prefera sa dea de baut la carciuma decat sa ii dea mamei bani pentru haine si mancare.Am suferit mult pentru ca alti vecini care aveau salarii mai mici aveau curtea plina de animale si pasari,copiii erau imbracati cu haine noi la sarbatori ,inceput si sfarsit de an scolar,noi primeam promisiuni: la anul... In fiecare an este un "la anul"...
Poate de aici si obsesia mea pentru haine,dar mai ales pentru incaltaminte.Din partea parintilor mei doua perechi de incaltaminte erau un lux,ce conteaza ca afurisitii de tenisi nu se potriveau la orice,sau cand 'aveam noroc' si ne luau pantofiori,nu mai puteam imbraca treningul dat de verisoarele mai mari
.
Cand eram mica abea asteptam sa vina la noi o matusa a carui preferata eram eu,mereu ne lua hainute frumoase,cu gust,le purtam cu mandrie,acum imi este rusine de ea,ma inrosesc cand imi amintesc cat ne ajuta si cum injura tata cand nu mai putea sau poate nu mai voia sa ne ajute.
Cand am terminat clasa a VIIIa,a vrut matusa sa ma ia la ea,a vazut inclinatia mea catre carti,catre desen si se gandea ca mi-ar placea la liceul de arta,dar mama nu m-a lasat,pentru ca nu mai avea cine sa o ajute la treaba.Acesta a fost motivul invocat,nu ca i-ar fi dor de mine,ca Iasiul este la ceva distanta de Constanta,nu ca i-ar fi teama ca nu m-as descurca de la tara la oras, nu ca i-ar fi fost teama sa nu 'ma incante' vre-un golan,ci pentru ca nu mai avea sclav pe plantatie.
Cand mi-am facut un prieten,la aproape 18 ani,am facut o prostie mare... M-a facea curva de la 13-14 ani,in fiecare saptamana ma ameninta cu ginecologul,asa ca atunci cand am primit atentie mai multa de la cineva am 'calcat pe bec',am facut prostia sa ajung in pat cu el,fara sa ma gandesc ca el voia o familie,eu voiam sa ma gandesc la mine,eu ma gandeam ca ma iubeste cineva,si am ramas insarcinata... 18 ani,intram in clasa a XIIa,copil mediocru la toate,uratica dupa parerea mea,cu ochi rapitori dupa parerea altora,fara prieteni adevarati,fara cineva de incredere care sa imi dea un sfat,dar insarcinata.
La 18 ani am avut primul tort de ziua mea,prima aniversare cu multi oameni... Ma inteapa inima acum cand scriu toate astea... Eu nu stiu sa fac un cadou,eu fac cadouri cam ce as vrea eu sa primesc,asa ca nu plac cadourile mele intotdeauna.
Lumea dansa,se distra la majoratul meu,cand cica deveneam adult in catastife,iar lumea mea se zdruncina din ce in ce mai tare.Eu plangeam ca eram eu inca un copil,nu ma credeam in stare sa ma descurc cu un copil,plus vina ca ii faceam de ras pe ai mei,plus familia lui care brusc a devenit dusmanoasa si rea din momentul in care am spus ca eu renunt la sarcina,daca o fi sa ramanem impreuna,ramanem si fara acest copil,avem toata viata sa facem copii,eu vreau sa imi termin scoala,macar liceul... Din acel moment pentru el nu am mai existat.De unde sa am eu bani de avort?Eu nu am l;ucrat in vacante cum faceau alte persoane,eu munceam in gradina,pe camp cu ai mei.Pana la urma i-am spus mamei,sfatuita de o cumnata a ei,a mers cu mine si am facut intrerupere,i-a spus tatalui meu dupa cateva zile,cand a intrebat-o ce a facut cu banii,cu salariul lui...
Am luat o bataie de imi era rusine sa merg la festivitatea de inceput de an scolar, injuraturi si batjocura zilnic de la ambii parinti,ba chiar si sora mijlocie mi-a reprosat ca "cum iese ea pe strada,ca rad oamenii de ea",de parca eram prima sau ultima din lume care face un avort.Nu vorbeau cu mine iar bani de naveta la liceu imi dadea aceeasi matusa de care imi este rusine acumMa rog la DD sa o pot ajuta cand o sa aiba nevoie.
Sunt aproape 6 ani de atunci,ranchiuna a ramas intre familii,el,cel de atunci,nu imi poate vorbi,nu poate ierta... Eu am iertat de mult tot ce s-a intamplat. Parintii mei nu au mai adresat cuvantul 'curva' la adresa mea din momentul in care l-au cunoscut pe Vali,cu un an mai tarziu de la intamplarea nefericita,se implinesc acusi 5 ani...
Daca nu invatam de mult,din copilarie sa vad partea plina apaharului eram cu siguranta la 'zambareti',in camasa de forta.Parca Dumnezeu a avut grija de mine si nu m-a lasat sa trec de linia aia subtire care delimiteaza omul normal de omul tacanit.Nu stiu daca ati inteles ceva,eu n u stiu sa dau sfaturi concrete,eu doar sper ca experienta mea povestita sa ajute macar un om sa treaca mai departe,sau macar sa isi verse amarul. Intotdeauna am fost considerata un bun sfatuitor si un umar bun de rezemat capul si plans,plans pana trece raul...
Lali,mami
+ 
Paul-Iuliansi+ Vali,tati
in devenire = NOI,o familie care vrea sa fie fericita !!
nelia spune:
Eu nu mai reusesc sa citesc din urma. Dar citesc ultimele mesaje si asa am dat si peste mesajul Adelei. Mie imi place cum pune ea punctul pe i, de aceea as fi incintata daca ar dezvolta un pic ceea ce vrea sa spuna. Pe undeva cred ca inteleg, cam in aceeasi situatie sint si eu fata de mama mea, dar daca ai timp si vrei sa explici un pic, poate ca e punct de vedere interesant. Si sigur este, pentru ca ca daca tu te simti bine si echilibrata (si cred ca te simti pentru ca mesajele tale sint destul de clare) atunci e si asta, probabil, o cale spre eliberare.
Da, situatia e trista, pina la acest subiect nu mi-am pus problema la modul asta, dar uite ca, discutind, analizind, uitindu-ma la prietenii mei buni si cunostintele foarte apropiate, a caror viata o cunosc cit de cit, imi dau seama ca nu sint decit 2 din vreo 30 care nu se pot numi copii captivi. In rest, mai mult sau mai putin, sint cam in aceeasi situatie ca fetele de aici...
Tala, dar ai incercat sa lasi totul deoparte, tot ce ai invatat, citit in acele carti, tot ce ai vazut la altii si ce ai absorbit de la parintii tai si sa fii tu insati in aceasta postura de mama? Sa lasi instinctul sa functioneze, sa-l asculti, sa lasi copiii sa-ti arate calea spre a fi mama lor, asa cum o vor ei? Pe mine doar asta m-a ajutat si din momentul in care am inteles acest lucru, am lasat totul deoparte... si a fost inca o eliberare. Sa nu crezi ca a venit de la inceput, desi simt matern am avut de cind ma stiu, de la primul pui de gaina pe care mi l-am ales din curtea bunicilor (acum, fie vorba intre noi, sarmanul pui!
)... dar am inceput sa functionez ca mama in adevaratul inteles al cuvintului cam pe cind se nastea al doilea copil si Agata avea vreo 4 ani si ceva. Bineinteles ca sint si acum greseli, le fac, le vad, incerc sa le repar daca pot, dar nu mai stau chiar cu sabia deasupra capului, desi nu pot sa spun ca nu mi-e frica de greselile pe care nu le vad, inca mai sint si din astea...
A fi mama in mod natural nu vine decit daca lasi natura sa functioneze, daca lasi simturile si sentimentele libere! In momentul care le pui obstacole (si aici poate fi trecut orice, de la rationalizarea acestor sentimente si pina la transferul asupra copilului a ceva ce nu-i apartine), atunci cursul natural este deraiat si intra pe un fagas care nu mai e auntentic, e unul construit. Nu spun ca nu ar putea exista si asa rezultate bune, iar relatia dintre parinti si copii nu ar fi una buna, dar eu, personal, ii pun la indoiala autencitatea pentru ca o consider un produs construit. Si daca in alte relatii, cum ar fi casatoriile, se poate sa mearga si asa, e intre adulti care stiu ce vor, stiu cum stau sau, cel putin, ar trebui sa stie (o treime din relatia cu sotul meu este una construita, cu mare grija si cu o vointa de fier pentru ca a pornit de la ceva auntentic si e pacat sa nu fi depus eforturi), intre parinti si copii nu merge (mai ales in primii ani, cind copilul este vulnerabil, cind depinde de parinti suta la suta, cind are nevoie de protectia lor, de iubirea lor, oferita in mod natural, simtita, pentru a se dezvolta armonios si sanatos), se va rupe mai devreme sau mai tirziu.
Lali_mete, . Nu am sfaturi, dar cunosc un pic situatia ta, am cunoscut la camin fete (si nu putine) care au trecut aproximativ prin ce ai trecut tu... Doar ca mi-ar placea sa vad mai multa incredere in tine insati. Ai trecut prin momente grele si esti in regula, iar daca nu esti din toate punctele de vedere, cred ca ai in tine forta necesara ca sa fii.
CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU
mihuta spune:
Faptul ca citesc acest subiect cu sufletul la gura poate sa insemne ceva ? Eu nu ma simt un copil captiv, ma simt un adult captiv in propria minte...
Scuzati offtopicul...
Tala spune:
Nelia mie imi este teama sa fiu autentica pentru ca ma gandesc ca voi face ce am invatat: adica ce facea mama. pana la urma copiii sunt produsul parintilor si eu sunt la randul meu produsul parintilor mei. Este insa foarte adevarat ca sunt foarte diferita de fratele si sora mea (am crezut ca sunt doar 2 extreme dar in cazul nostru sunt trei). Eu sunt tacuta, retrasa, aproape vesnic incruntata (iti dai seama ce priveliste 'minunata' sa ma vezi zilnic...), sora-mea in schimb este de-a dreptul exuberanta, galagioasa, isi face prieteni la minut, iar fratele meu debordeaza de incredere in sine si are o atitudine de superioritate fata de cam toata lumea.
Incerc sa-mi invat copilul pana la urma sa nu fie ca mine si pana acum mi-a cam iesit. Am fost la o petrecere de copii unde era si un tatic de profesie psihiatru care a tinut sa ne felicite pentru ce copil avem, cat este de dezinvolt, mai ales la varsta lui (pfiu, tare bine mi-a prins faptul ca si-a spus parerea).
Nu prea sunt obisnuita sa fiu autentica, mi-am cautat modele de cand ma stiu (stiu ca e ceva normal, dar inca nu m-am oprit) si mai ales, am cautat modele de parinti - si asta de pe la 9-10 ani.
Cum am zis si in primul meu post, eu nu stiu cum sunt asa ca mi-e sincer teama sa incerc sa ma desfasor liber fata de copil (plus ca nici nu cred ca pot). Stiu ca-l iubesc, teama mea e ca nu stiu sa-i arat, atata tot.
http://tabloute.blogspot.com/
Bucurie!
Adela99 spune:
am sa incerc sa concretizez un pic. de la varsta frageda am avut voie sa fac ce am vrut, cum am vrut, cum am simtit. un singur lucru n-am avut voie. sa-mi cer voie :) nu exista: am voie sa merg nush unde, am voie sa fac asta sau ailalta? raspunsu' era invariabil: daca vrei, ok! fa cum vrei! nu-mi raspundeau cu nonshalanta sau nepasare, ei chiar credeau ca io iau o hotarare buna.
ce mi-a lipsit mie era completarea: daca vrei, ok! dar ... parerea mea e ... si argumente pro si contra. si apoi sa hotarasc io. mi-au lipsit sfaturile.
si raspunderea era a mea. ca doar am facut ce si cum am vrut io :)
si nici dupa ce am facut vreo boroboatza nu veneau discutiile: poate daca faceai asha si pe dincolo era mai bine. nu, asha ai vrut, asha ai facut, astea-s consecventzele, le suporti frumushel si inveti.
toate astea au o parte buna si una nu tocmai. ei au vrut sa creasca o fiinta libera, pe mine ma apasa raspunderea. io si in ziua de azi am o problema cu responsabilitatile :) ma apasa, ma sufoca si fug de ele (nu de toate, si in general mi le asum ... da' numa' pana la un punct), nu cer sfaturi si cand le primesc nu le respect (ca doar io stiu mai bine, nu?)
la venirea copilului in viata mea m-a doborat responsabilitatea. de unde nshpe fobii: de inaltime, de masina
si cum sa-l cresc? bineinteles ca am vrut sa-l cresc liber, liber cugetator si independent. si limitele? care is? am incercat sa ma abtin de la "nu-i voie" pentru ca am acolo in maduva oaselor :) ca e voie daca vrei. da' copilu' ma intreba. ma suna la serviciu cand venea de la scoala doar un mic exemplu am voie sa mananc inghetata? primul impuls: sigur ca ai voie! ce idee sa ma intrebi :) tot ce in frigider, congelator e si al tau, nici nu merita intrebat. si asa si simteam. si ce daca e miercuri si dulciuri se mananca numa' sambata, copilu' vrea inghetata, sa manance atunci inghetata :) macar pe calea asta mananca si lapte.
si apoi: e raspunderea mea sa-l invat. si aici intervine problema. cum? cum ii explic? ca io stiu ca daca vrei sa mananci inghetata, mananci inghetata. de-o fi bine, de-o fi rau.
no, fusei mai explicita? :)
sigur ca in mare stiu si io si copilul meu ce e bine si ce e rau. da' numa' in lucruri mari. ca altfel totu' e relativ. asta e alta problema a copilariei si vietii mele: relativitatea :)
sau poate normalitatea, vorba conchitei. ce e normal? cand totul e acceptat si ok ?
io nu vorbesc aici de partea materiala, ca bineinteles ca si io in copilaria mea si copilu' meu la randu' lui am fost nevoiti sa tinem cont de limitele conturilor noastre banesti. acolo am avut limite :)
ecsz: aaa, si mai am o problema. cu ce zice nelia , cu partea aia construita. io nu pot sa "construiesc". si in viatza e necesar! uneori.