Copilul captiv (2)

gina_raluca spune:

Poate ca sunt total off topic aici si imi cer scuze, dar ma gandesc la terapie. Pe mine m-a ajutat si inca ma ajuta. Sunt rani adanci care se vindeca in timp si terapia pana acum, a fost singurul antidot. Sunt foarte multe scoli de terapie ("theoretical orientations"). Si terapia de azi, chiar si psihanaliza, e foarte diferita de cum se practica pe vremea lui Freud, Ferenczi si ceilalti. Pe vremea lor clientul venea, se aseza pe canapea sau pe scaun si vorbea liber (free association). Terapetul asculta, mai zicea ceva, mai ajuta la interpretarea visurilor, dar era neutru. Asta s-a schimbat de prin anii 1950, si pana si psihanalistii se implica emotional in relatia cu clientul si vorbesc despre cum se simt ei asta. Ca trebuie sa reafirme constant, ca se simt anxiosi, ca se simt dominati, etc. Cel mai important, si sunt meta-analyses (studii care trag concluzii din zeci de articole empirice) care demonstreaza asta, e relatia dintre client si terapeut. Cand terapeutul e sincer, accepta clientul neconditional, e autentic in relatie, si de ex. stie sa incurajeze autonomia daca clientul provine dintr-o familie supraprotectoare- aici intervine schimbarea. Persoana se va accepta mai usor, stima de sine ii va creste, se va simti mai liber.

Sper din suflet ca am explicat asta bine. Eu nu mai dexteritatea in limba romana pentru ca am venit aici de multi ani si scriu exclusiv in engleza.

Deus spune:

gina_raluca - de ce trebuie sa plangi pe umarul cuiva anume? intra in prima biserica si trage un plans si lasa acolo durerea.
Empatie adevarata vei primi doar de la un alt copil captiv sau de la un preot cu har, terapeutul o face pt bani , a invatat cum sa para ca-i pare rau:-)
spui ca terapeutul "el imi ofera un model de relatie sanatoasa pe care eu va trebui sa o aplic in celelalte relatii" - adica cineva sa te asculte conditionat de bani...parca-i mai sanatos modelul oferit de prieteni sau de un preot:-)

Sa nu ma intelegeti gresit, am un sambure impotriva psihologiei care pune sare pe rana in loc sa puna bandaje sau sa faca preventie. Atata o spuneti si atata o aud ca trebuie intai sa afli, sa suferi, sa cazi ca sa poti sa te ridici...da de ce nu poti sa-i dai foc si sa-ti "bagi picioarele" si sa mergi mai departe?
Cu toata terapia de pe lume eu cred ca tot ai momente din cand in cand de recadere si de suferinta. Suferinta asta nu trece in veci ci poate sa fie alimentata sau tinuta sub control. Care-i mai tare, eu sau trecutul, eu sau ego-ul meu tamipit care se hraneste cu durere si cu ganduri din trecut?
Eu aleg sa fiu de data asta mai puternica, nu perfecta, nu vindecata doar mai puternica. Si am sa ma mai impiedic si o sa ma sprijin de sot, de prieteni, de o carte, de sport, de o vitamina , poate de un psiholog pana o sa devin din nou puternica.
Este gresit sa alimentam ideea ca trebuie sa tindem spre vindecare ca si cum noi suntem bolnave. Nu suntem bolnave suntem doar diferite. Si putem sa fim diferite si slabe sau diferite si puternice - nu avem nevoie de vindecare ci de propria acceptare.

va


devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/

Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.

Deus spune:

Sabina - tot raul trece...nu are putere sa invinga!...esti poate intr-o pasa mai rea, sanatatea si bolile cronice/lungi duc in f multe cazuri la depresii...spune cum te putem ajuta sa iesi din starea asta? scuze de intrebare, dar cum se cheama mama ei de boala care te macina?


devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/

Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.

ladyJ spune:

In general studii psihologice.
Cred ca mai exista si alte variante, dar nu sunt foarte sigura.

ladyJ spune:

Gina, iti dau un PM cu responsabilitatile psihologiei clinice in Ro, ca sa nu umplu aici pagina off topic

violetan spune:

Vreau doar sa stiti ca mi-as dori sa va strang pe toate intr-un loc si sa am brate atat de lungi si de multe, incat sa va pot imbratisa tare, tare de tot, sa plangem toate pana ar seca toate lacrimile, s-ar linisti toate gandurile si s-ar vindeca toate suferintele. Doar brate mi-ar trebui multe, inima mi-ajunge una, cata am sa va cuprind pe toate.

Violeta, mami de Laurentiu Cristian 15.08.2007

simali spune:

Eu cred ca orice fost copil abuzat (emotional, fizic, nu conteaza) este o persoana cu handicap.

Daca pierzi un picior plingi un an, doi, treci prin diverse stari, apoi vezi clar ca piciorul acela nu mai este si cauti moduri de a trai frumos si cu sens fara el.

Daca nu ai o bucata de suflet asta nu se vede si te astepti ca intr-o zi un terapeut sa te repare. Nu functioneaza asa.

Poti sa retraiesti pentru un timp traumele copilariei, sa dai frau liber suferintei reprimate a copilului din tine, sa regandesti si sa reasezi (cu mintea adultului) rolurile jucate de personajele principale din famila ta (mama, tatal, frati, matusi) pentru a intelege rolul tau, drama ta, modul de actiune al celorlalti, determinarile lor, etc. Poti sa te si rafuiesti cu familia daca te ajuta, sa le spui in fata ce ai pe suflet, sa le scri o scrisoare, etc. (dupa mine pierdere de energie pentru ca cei mai multi oameni nu vor sa-si recunoasca greselile si tu, copilul, te vei trezi si mai jecmanit emotional la sfarsitul procesului).

Dar trebuie sa existe un moment in care sa zici "STOP" si sa-ti vezi de viata, constient ca sunt in tine goluri care nu se vor mai umple niciodata, oricata terapie ai face. Nu este reprimare. Este asumare constienta a handicapului tau.

Cand am inteles ca parintii mei nu m-au iubit (pentru ca nu erau capabili de iubire, ei insisi fiind copii abuzati) am plans mult. Dar apoi am inteles ca trebuie sa traiesc cu aceasta amputare toata viata. Uneori imi revin in minte zeci de umilinte, batai si nedreptati si ma infior, si plang. Este iarasi ceva ce nu se poate sterge. Iar apoi este umilinta mea pentru ca mi-am putut iubi parintii in ciuda faptului ca erau asa cum erau. Ca un caine care vine sa linga mana care-l loveste... Si plange adultul pentru fetita de atunci.

Dar tot adultul a invatat ca viata e frumoasa si merita traita, ca cerul este senin, ca sunt copii care intreaba cu ochii mari despre Luna De Pe Cer, ca viata e scurta si nu trebuie lasata sa treaca pe langa noi. Asa cum omul tintuit in caruciorul cu rotile vrea sa urce Everestul asa eu, omul cu sfletul amputat vreau sa fiu o mama buna si un om bun. Da, nu o sa pot sa fiu ca toate celelalte mame/sotii/sefe dar poate experientele mele ma vor ajuta sa compensez altfel ceea ce-mi lipseste.


Conchita, te felicit pentru ca te-ai gandit la un grup de suport. Asa cum toate persoanele cu nevoi speciale au nevoie de grupuri de suport si noi, fostii copii abuzati avem nevoie de unul.


"Calea de mijloc este calea ZEN"

Alice

simali spune:

Sabina, copiii tai te iubesc. Prin urmare este numai o perceptie a ta. Nu TE SIMTI iubita nu ca NU ESTI iubita.

Osho spune ca noi, oamneii (adultii nu copiii) nu trebuie sa cerem iubire. Trebuie numai sa oferim neconditionat iubire in jurul nostru si sa asteptam relaxati. Iubirea se va intoarce catre noi la un moment dat.

"Calea de mijloc este calea ZEN"

Alice

anya spune:

Sabina, cum sa nu fii iubita? Cand intri pe usa, acasa, copiilor li se lumineaza fetisoara si sar la tine in brate? Si ce pup dulce au...Iar seara cand ii invelesti si le spui noapte buna?

Nu m-am gandit niciodata daca felul in care s-au comportat cu mine parintii, felul in care au facut diferentieri sau nu intre mine si fratele meu m-a marcat. Probabil ca da, dar nu am considerat necesar sa pierd vremea cu regrete si sa-mi imaginez "ce-ar fi fost daca". Mi se pare mult mai important, acum, sa construiesc relatia cu copiii mei.

Nu sunt genul care sa povestesc despre trairile mele. Nu sunt religioasa - deci nu am ajuns vre-odata pe la preoti si nici n-as face asta. Nu cred ca pot povesti despre mine si trairile mele cu vre-un psiholog/terapeut si in general rareori ma manifest. Spre exemplu, vorbeam cu niste colege si mi-au zis ca de 11 ani de cand lucram impreuna nu m-au vazut niciodata certandu-ma cu cineva sau macar nervoasa. Evident ca am fost , dar nu a stiut nimeni pentru ca m-am autocontrolat. Cand eram mica plangeam foarte usor cand eram suparata. Crescand, n-am mai plans ci doar remarcau ceilalti ca aveam o priovire care-i sfasia cand nu-mi convenea ceva. Acum nu mai stie nimeni decat daca vreau sa arat. Daca nu mai pot si nu mai pot...plang seara in perna, ma gandesc ce i-as face lui x care m-a suparat, cum il pedepsesc eu ca sa simta...pana adorm si a doua zi sunt linistita. Evident ca nu-i fac nimic lui x .
Cel mai des mi se intampla sa-mi pun singura intrebarea: de ce sa-mi amintesc? de ce sa ma enervez? la ce-mi foloseste? La nimic. Tragem invataminte, daca e cazul, si continuam...
Acum imi incarc bateriile din iubirea copiilor mei. Mai tarziu? Nu stiu. Dar asa cum zicea Scarlett: Mai e si maine o zi!

mihuta spune:

Nu pot sa scriu la acest subiect decat mesaje impersonale, generale, nu sunt capabila de mai mult acum. Rezonez inca cu voi, mai ales acea parte din mine, copilul care nu s-a simtit iubit, apreciat, cunoscut.

Pentru mine partea cu m-a iubit? nu m-a iubit? sunt secundare. Am mai spus, iubirea de mama este un dat al mamiferelor , nu ii vad niste valente supra extra spirituale. Ce faci cu iubirea e mai important. La mine masura a fost aici : nu cat am fost iubita, ci cat de iubita m-am simtit. Si nu m-am simtit iubita de cine trebuia si nici cum trebuia.

Incerc sa folosesc in viata niste axiome care functioneaza mai mereu :
Cine n-are nimic de ascuns nu ascunde nimic.
Iubirea adevarata nu doare.

Faptul ca accepti rational ceva nu inseamna ca il accepti si emotional, iar emotiile ascunse au un fel de a iesi la suprafata cand te astepti mai putin, pentru ca ele sunt expresia adevarului personal.


Eu nu sunt un copil captiv, n-am fost copilul favorit al mamei si sunt recunoscatoare pentru asta. Vai de copilul favorit al mamei, ce greutate de carat in spinare, ce vina! Am avut noroc sa cunosc iubirea ca model de urmat in bunicii mei, nici ea perfecta dar am invata de mica sa extrag ce pot de unde pot.

Nu vreau sa ocup spatiul aici cand sunt atatea persoane cu mult mai multe dureri de alinat. Nu ca nu merit, dar pentru mine nu e momentul potrivit.

Deus, trebuie sa faci o diferenta intre psiholog si psihoterapeut. Unul evalueaza, celalalt trateaza. Un terapeut adevarat nu e cel care iti spune tie ceva ce nu stii, ci iti acorda cadrul si suportul necesar pentru a ajunge singur la adevarul tau. Dar mai trebuie si ca tu sa fii capabil de acest lucru, un terapeut nu poate face travaliul in locul tau, trebuie sa-ti asumi emotiile si trecutul nu sa lupti cu ele.