Copilul captiv (2)
Raspunsuri - Pagina 17
rrox3 spune:
M-am gandit sa va recomand si niste carti. Celor prinse in intrebari, de ce, cum a fost posibil, chiar trebuie sa iert, etc...
Alice Miller cred eu ca raspunde perfect la ele si, in plus, nu-s carti de psihologie, sunt carti scrise pentru copiii captivi care-si cauta eliberarea si cei ajunsi parinti, sa-i motiveze sa rupa lantul abuzurilor. E interesant ca-ti arata si cam cat si ce din tine poate fi tributar trecutului.
Va sugerez sa cititi "Desteptarea Evei" si "Despre iertare". Vi le pot trimite pe e-mail daca le vreti. Dati un mail si trimit.
Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)
flower-power spune:
rrox, tocmai la Desteptarea Evei faceam trimitere in raspunsul pe care il scriam neliei referitor la greutatea ruperii cercului . Alice Miller explica acolo cum corpul nostru inregistreaza toate umilintele si fara sa vrea le transmite generatiei viitoare. Si la Despre Iertare, Despre Ura, mi-a tot zburat gandul zilele astea.
Ce alte carti ti-au mai fost de folos si le-ai recomanda?
Chuny spune:
Eu citesc acum C'EST POUR TON BIEN ( nu stiu traducerea in romana, daca exista) - RADACINILE VIOLENTEI IN EDUCATIA COPILULUI, ALICE MILLER.
rrox3 spune:
Da, Alice Miller a dus si duce o campanie acerba impotriva violentei in familie, impotriva abuzarii copiilor. E un soi de ambasador al copiilor captivi. Are si site www.alice-miller.com
Flower au fost multe, nu as putea sa precizez acum o carte sau doua anume. Daca imi vin idei pe parcurs o sa scriu. O sa razi, dar de cand m-am apucat de terapie am fost nevoita sa-mi fac niste etajere noi, special pentru cartile de psiho care se tot adunau 
ca de' nu le-am pus la gramada cu beletristica, in sufragerie, sa ma ia musafirii la intrebari
Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)
nelia spune:
Deus, pagina 9!
Da, stiu eu ce spui acolo, am fost pe-acolo. Si la un moment dat, ca un facut sau nu, in jurul meu erau numai oameni care au suferit in copilarie, si, care, erau si mai in groapa decit mine... Pur si simplu, nu eram in stare sa fac fata unor altfel de relatii, cu oameni care nu erau 'oarecum' ca mine, desi eu, sa fim seriosi, cu toate intimplarile nefericite si tragice din familia mea si bataile incasate, sint departe de a ma considera un copil abuzat in adevaratul si cruntul inteles al cuvintului. Dar faptul ca nu am copilarit totusi intr-o familie normala si linistita, in care totul se face cu zimbetul pe buze, in care fiecare seara se termina cu povesti si sarutul depus cu iubire pe frunte de niste parinti linistiti, nestresati si iubitori inainte de orice... imi da capacitatea sa vad abuz de la lipsa acestor lucruri si pina la latura lui cea neagra si inumana: batai crunte, abandon, viol, omor etc.
Asa, si spuneam ca, mergind pe linia expusa de tine, ca numai cei care au trait in familii ca a mea sau si mai rau, ma pot intelege, numai cu ei poat avea o relatie reala. Si viata m-a convins ca nu e asa, ca da, te simti mai in largul tau cu toate complexele, framintarile, neputintele, tristetile tale, poate neintelese de alti oameni, dar relatiile dezvoltate de ei sint cumva, nesanatoase pentru ca sint construite acolo, pe aceste framintari si tristeti si nu au puterea de a se ridica peste. Asa ca, eu consider ca in viata trebuie sa incerci sa-ti faci relatii pornind de la alte criterii, nu de la ce am trait odata, numitorul comun trebuie sa fie altul, mult mai realist, mult mai larg ca arie de cuprindere. Pentru ca eu nu consider autentice relatiile intre oameni care si-au gasit numitorul comun in nefericirea si lipsa din iubire din trecut, sint cumva subiective daca pot sa spun asa. Trebuie sa iesi de acolo, sa te ridici peste, sa deschizi ochi si suflet si sa-ti oferi sansa de a alege relatiile din viata de deasupra, eliberat de acest trecut. Si atunci cind dai peste un neutru (de aceea am eu incredere in psihologie, in terapie, in specialisti intr-un cuvint, cu conditia sa-si faca meseria cu cap si cu suflet si intr-un mod profesionist, altfel ii judec mai tare decit pe altii, pentru ca meseria lor nu e de facut suruburi, ci de insurubat suflete...) sau peste unul care vine din afara si stabileste o relatie cu tine. E ca o balanta, ai nevoie de tine, cu ceea ce esti si de altii ca tine ca sa te simti in regula, ca sa te deschizi, ca sa te simti inteleasa, dar, cu conditia ca in partea cealalta sa pui neaparat si altii care pot contrabalansa situatia, sa nu se rastoarne si sa te complaci acolo, doar la nivelul tau... Ai nevoie de prieteni si, daca nu se poate altfel, chiar de specialisti, care sa te scoata din ale tale, sa te puna in partea opusa si de acolo sa-ti arate cum sa te uiti obiectiv la tine, cu singe rece si fara constringeri, abia atunci te vezi si te cunosti cu adevarat cum esti. Eu cel putin am ajuns la stadiul in care fac singura cu mine acest lucru, ca in desene animate... ma pun intr-o situatie, ma inteleg, imi pling de mila, vai saraca... si automat, duc ceva din mine dincolo, si ma uit si ma iau la rost: pai, da, e usor sa stai sa-ti plingi de mila, dar ia treci si tu si vezi asta si asta, si fa si asta si asta... sa vezi, e tot atit de usor? Nu, dar e mai bine... si uite asa, pina cind ajung la ceea ce sint, chiar daca sint si momente in care nu ma plac deloc, si pe buna dreptate, fac si lucruri urite, pentru care mi-as gasi justificari girla, si reale... dar nu asta e scopul, ci sa-mi fac viata cit mai buna si frumoasa, si odata cu a mea si pe cea a celor din jurul meu, mai ales a copiilor mei.
CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU
vikinga spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui jade ce am facut eu in legatura cu copiii mei:in primul rand, nu i-am "'pasat " bunicilor" spre a-i creste, asa cum fusese modelul in familia mea si a sotului meu desi, bunicii considerau ca asta e varianta cea mai buna, pana incepem scoala. la vremea aceea inca nu incepusem terapia, dar toata fiinta mea a spus "nu" stiind din propria-mi experienta ce a insemnat pentru mine sa cresc la bunicii mei pana la varsta de 8 ani. prin urmare, copiii au fost la bunici doar in vacante si, si atunci mergeam in fiecare we la ei.plecam duminica noaptea, dupa ce ii adormeam. in acele vacante, tatal meu s-a comportat cu ei absolut admirabil, a incercat parca sa compenseze toata absenta lui din prima mea copilarie. le-a "oferit" niste vacante de vis, i-a invatat cate in luna si in stele si s-a jucat cu ei in cele mai nastrusnice moduri de care nu l-as fi crezut vreodata capabil. si a stiut sa ii asculte, sa le inteleaga nevoile, sa ii lase sa experimenteze, asa cum cu mine nu o facuse vreodata. iar cu exact o zi inainte de a muri, la ultima masa luata impreuna, cand eu spuneam ca imi dau seama ca pe masura ce imbatranesc ca sunt momente in care nu mai am atata rabdare cu ei, mi-a zis: "of, mai Mada, cand o sa ajungi la varsta mea o sa iti dai seama ca nu e asa, cu ei tot timpul trebuie sa ai rabdare, sa-i intelegi, dar ...stii, cand esti tanar faci greseli de care nu iti dai seama decat la batranete". Dupa moartea lui complet neasteptata, am gandit deseori ca acela a fost modul lui de a-mi spune 'imi pare rau ca nu am fost pentru tine, cand erai ca ei, tatal de care ai fi avut nevoie". nu le-am impus reguli absurde, le-am lasat libertate deplina de actiune, de a experimenta, de mici, si i-am incurajat permanent sa spuna ceea ce simt. le-am dat dreptate atunci cand au fost furiosi, i-am lasat intotdeuna sa isi exprime furiile, chair daca asta insemna ca aruncau cu jucarii. dupa ce se calmau si se calmau, ii puneam sa le stranga. am opbservat ca este extraordinar de important, atunci cand se simt nedreptatiti/furiosi, sa le spui da, te inteleg, ai dreptate sa fii furios, dupa ce te calmezi discutam despre asta. si discutam, si gaseam solutii impreuna intreband: "dar tu ce parere ai, cum propui tu sa facem?"...le-am dat libertatea de a alege, de la jucarii, haine, prieteni, jocuri, carti, mancare. ce am obtinut: niste copii care sunt autentici, care exprima liber exact ceea ce gandesc, ce simt, ce le place, ce nu le place, spontaneitate maxima. in plus, copii care stiu sa puna limite, atunci cand ceea ce li se impune de catre altii nu este in acord cu ceea ce ei simt. doar Maria are "timpul"ei, adica, atunci cand este suparata, trebuie mai intai sa o las in pace ca nu scot nimic de la ea in acele momente, ci doar dupa un sfert/juma de ora. am invatat sa respect acest "timp" al ei. dar ...libertatea lor de exprimare si de actiune nu se 'integreaza' de multe ori, in tiparele societatii in care traim, incepand cu bunicii (din partea sotului, in mod special) si terminand cu scoala (Andrei este in clasa I). A fost 'taxat" pentru spontaneitate, pentru faptul ca "se apara singur" - citez din spusele invatatoarei, pentru faptul ca la randu-i l-a "taxat" pe profesorul de sport, refuzand sa participe la ora, fiindca acesta ca nu si-a respectat promisiunea de a juca fotbal. ori Andrei stia ca promisiunea este promisiune, ai facut-o, o respecti..."taxat" pentru faptul ca are 'tupeul' sa spuna "nu este corect" atunci cand, de pe o zi pe alta, in clasa I, la matematica avea ca tema 5 pagini de culegere, plus tema la romana.nu, nu le dau tot timpul dreptate, dar incerc permanent sa ma pun in locul lor si sa inteleg ce simt si mai ales sa aflu de ce se simt asa, ca sa imi dau seama cum trebuie procedat mai departe.nu inseamana ca nu fac si greseli, ba chiar ma surprind uneori repetand vreun model, chiar daca atenuat, de comortament al parintilor mei. credeti-ma ca o fac absolut involuntar, dar macar imi dau seama si nu repet.le spun ca ii iubesc (desi eu nu am auzit vreodata asta de la ai mei), le spun iarta-ma atunci cand gresesc fata de ei, ii imbratisez atunci si cand imi permit ei asta (aici iarasi e o diferenta majora intre ei, Andrei e mai tandru, Maria pune limite - cand iti permite sau cere ea si respect asta).Si imi mai place ca, atunci cand sunt nedreptatiti, isi sustin cu argumente pana in panzele albe opinia, riposteaza, nu stau sa "inghita' si sa plece capul. Nu se tem sa fie ei insisi!si da am fost si sunt acuzata de diverse persoane, incepand cu mama mea si uneori chiar sotul meu, ca felul in care eu imi cresc copiii e ... mama zice "las ca o sa vezi tu" ...ultima data mi-a zis-o ieri. replica mea ' ba o sa vezi tu, niste copii fericiti, nu cum am fost eu".pana sa merg la terapie acuzele de genul asta ma consumau nespus, acum ...sunt absolut sigura ca sunt pe drumul cel bun si voi continua la fel ca si pana acum in relatia cu ei.cat despre trauma mea, este legata in primul rand de relatia cu mama. pe masura ce aflu platind uneori asta cu pretul unor atacuri infioratoare de panica, integrez incet, incet, durerile, si cred ca dupa ce voi afla si intelege tot ce m-a durut, voi avea cu ea o relatie adult-adult, o relatie autentica, o relatie in care sa fiu eu insami pe deplin. cel putin acolo vreau sa ajung, oricat va fi de lung drumul. |
olympia spune:
Rrox iti trimit mail pt carti! 
In privinta ajutorului , pai cred ca m-a ajutat deja mult acest subiect! Poate mai scot din sac cate-un bolovan pana la capitolul XXXX, ca am inteles ca daca ai sacul plin, trebuie multi ani de terapie...
N-am nimic cu terapetii in principiu, nu intelegeti gresit. La Rox se vad de departe beneficiile.
Deus, ce ziceam eu cu pacatele ce marcheaza generatii la rand nu-i fatalitate, nu-i resemnare, e ceva legat de ce spunea si Nelia, ca-si face loc pana-n cele mai marunte intamplari ale vietii. Daca invatam sa le recunoastem, le putem corecta.
Pene colorate... cate putin din toate!
album
gradina
Deus spune:
nelia "Asa, si spuneam ca, mergind pe linia expusa de tine, ca numai cei care au trait in familii ca a mea sau si mai rau, ma pot intelege, numai cu ei poat avea o relatie reala. Si viata m-a convins ca nu e asa, ca da, te simti mai in largul tau cu toate complexele, framintarile, neputintele, tristetile tale, poate neintelese de alti oameni, dar relatiile dezvoltate de ei sint cumva, nesanatoase pentru ca sint construite acolo, pe aceste framintari si tristeti si nu au puterea de a se ridica peste. Asa ca, eu consider ca in viata trebuie sa incerci sa-ti faci relatii pornind de la alte criterii, nu de la ce am trait odata, numitorul comun trebuie sa fie altul, mult mai realist, mult mai larg ca arie de cuprindere"
eu nu am spus draga mea asa ceva sau nu m-am exprimat bineeu cunosc de aproape doar un alt copil captiv restul relatiilor mele au fost diversificate si marea majoritate fantastice. Era vorba despre cum si cat ne poate intelege o persoana care nu a trecut prin mizerii in copilarie
ai spus plastic si frumos ce am spus si eu pe la pagina 13...trecutul s-a dus si nu ma mai poate afecta decat daca-i permit eu si intr-adevar trebuie sa privim partea frumosa a vietii
devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/
Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.
gina_raluca spune:
Rrox, Conchita are dreptate. E extraordinar ca ai putut citi fiecare experienta si ai incercat sa raspunzi 
Vei fi genul de psiholog pe care il admir eu. Cel care emana intelegere, acceptare, empatie fara sa spuna nimic... Eu nu am citit pentru ca ma implic si ma consum prea mult si incerc sa ma protejez.
Deus, buna sugestie. M-am gandit sa merg la biserica si sa ma rog acolo dar un preot/pastor nu ma poate ajuta. Adica ar putea daca ar fi doar prezent. Sa nu vorbeasca despre rugaciuni sau despre Dumnezeu. Sa fie doar prezent. Sau poate sa merg acolo si sa ma simt aproape de Dumnezeu, sa simt alinarea pe care n-am simtit-o de cand eram copil. Am uitat nick-ul persoanei care se vizualizeaza copil si partea de adult o protejeaza. De asta am eu nevoie.
Eu inteleg ca sunt multe persoane aici si fiecare are o opinie, idee, dar va rog, pentru cei care simt ca mine si sunt destui, nu ne invalidati experientele si emotiile. Mama nu m-a iubit. Mama ne-a lasat pe mine si pe surorile mele in casa pentru ca a plecat la Brasov si Bucuresti sa-l aduca pe tata acasa de la amantele lui. Eram mici ne- a fost tare frica pentru ca de cateva ori a venit cineva la usa si a incercat sa o deschida. Mama nu ne-a facut mancare cand tata nu era acasa. Mancam paine goala. Eu am fost "parentified" adica am devenit parinte pentru ea si pentru surori. Am ajuns sa-mi intretin familia (nu pe tata) prin bursele scolare, si mama nu a venit niciodata la festivitatile de premiere ale mele. Pe mama nu a interesat-o unde sunt noaptea. Mama m-a lasat cu bunicul care a abuzat-o si pe ea si m-a abuzat si pe mine sexual. Mama nu m-a iubit.
Si terapeutul meu nu spune ca eu sunt bolnava. Nu mi-a pus nici un diagnostic, dar el stie ca eu am probleme in a ma relationa cu persoane de gen masculin. Adica nu am incredere in ei si simt ca ma doresc doar sexual. Sunt bolnava? Pai am multi prieteni, sunt intr-un program de doctorat, nu folosesc droguri si nu beau alcool, am job, imi place sa citesc, imi place sa dansez, dar am o problema - nu am incredere in barbati si nu cred ca ma va iubi vreunul pentru mine, pentru ceea ce reprezint, si nu pentru partea sexuala.
gina_raluca spune:
Si cred ca se intelege gresit psihoterapia. Si din pacate pe mine ma limiteaza romana mea de balta pe care simt ca o reinvat acum. Dar LadyJ si Rrox3 explica foarte bine. Sunt foarte multe scoli de terapie. Unele se bazeaza pe analiza trecutului, altele se bazeaza mai mult pentru prezent, altele sunt de tip existential si se bazeaza pe viitor si pe anxietatea legata de moarte. Si foarte multi dintre psihologi nu-s psihanalisti, adica nu iti cer sa te asezi pe canapea. Si de la Carl Rogers si miscarea umanista, persoana nu mai e "pacient" ci "client." Adica persoana e egala dar care din pacate intampina o problema care ii infraneaza libertatea.
Si am citit despre faptul ca psihoterapeutii cer bani pentru servicii. Asta se intampla frecvent si mi se intampla si mie cand merg la terapeutul meu. Eu inteleg rational asta, dar emotional ma impiedic de faptul ca nici el nu ma accepta neconditional cum vreau eu, ci trebuie sa platesc. Dar sunt mai multe explicatii de ce trebuie platit. Una e pentru ca relatiile astea modeleaza interdependenta umama. Adica eu primesc de-a lungul orei toata atentia lui, dar eu platesc pentru asta. E relatie reciproca. Si alta explicatie e ca cei care nu platesc, nu iau sedintele in serios. Eu lucrez intr-o clinica pentru persoane indigente si care platesc 10 dolari pe ora sau nimic, in functie de ce pot. Care credeti ca lipsesc mai mult, sau anuleaza, sau pleaca din tratament? Sunt studii in psihologia sociala care arata ca nu pretuiesti ceva pentru care nu dai ceva in schimb.