Copilul captiv (2)

Sabina spune:

mama mea a fost nemultumita de...cu cine m-am maritat. Cu o persoana care era deja formata, pe care nu avea cum sa o domine in niciun fel, cu o persoana fata de care raportul firesc ginere soacra nu prea avea cum sa exista.
Am rasturnat niste ierarhii.
Si in momentul ala a simtit ca tot ce a facut ea a fost gresit.
Copilul ei perfect si genial sta si schimba scutece, alapteaza "ca alea din Africa", nu mai compune destul si nu ajunge celebritatea mondiala pe care o anuntau bursele de performanta din facultate.
Nu isi face doctoratul in 3 ani si nu are post de conferentiar la 30 de ani. ba mai mult, n-are nici carte de munca. E "la mana barbatului".

Cu alte cuvinte, ea lupta cu educatia ei. Cu ceea ce a crezut ea valabil si valid, si ii e f greu sa inteleag ca exista si alte cai.

Eu, repet, stiu ca ma iubeste, dar e debusolata si nu se mai regaseste.
ceva s-a intamplat cu ea, un echilibru i s-a rupt.


pana sa ma imbolnavesc, eu am sustinut-o si ajutat-o in cele mai grele momente. moartea bunicii (c are i-a cauzat o depresie destul de nasoala, a luat si medicamente, a fost la dr), imbolnavirea bunicului de Alzheimer...

toate evenimentele care au tulburat lumea perfecta au daramat-o, iar eu am fost mereu acolo sa o incurajez.

Insa acum aveam eu nevoie mai mare de ea, si am crezut ca o sa primesc inapoi neconditionat si fara mofturi. A fost greseala ema ca nu am luat in calcul limitele ei.



Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!

Cum mi-am alaptat copiii


Sabina's blog, Sofia Galagia si bb Gheo

Sabina spune:

Mihuta, am rezumat raspunusrile la PM-uri; :-)

am sa vin mai incolo c a mai vroiam sa raspund unor fete, dar trebuie sa ma ocup de Sofia nitel.



Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!

Cum mi-am alaptat copiii


Sabina's blog, Sofia Galagia si bb Gheo

rrox3 spune:

LauraNicole Eu te felicit si iti multumesc pentru mesaj, esti un exemplu de supravietuitoare


Stau si ma intreb cum or fi fost bunicii ca parinti? Ce s-a intamplat acolo atat de dramatic? Ca si in familia Conchitei, cu tatal ei...

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

ellej spune:

Nu asta am vrut sa spun!! Te pup eu prima . Dar sa stii ca nu mi-a fost usor sa "invat" sa pup pe cineva, sau sa mangai. Acum zic ca ma descurc mai bine

Ai dreptate Olympia, parintii nostri nu puneam vreodata la indoiala deciziile sau reactiile profesorilor sau adultilor in general. Nu ne laudau niciodata (sa nu ni se suie la cap), doar critici (uneori batai) cand greseai. Nici n-as fi indraznit sa spun ca la meditatii la mate tovarasa ne dadea cu culegerea lui petrica in cap (o stiti, groasa si cartonata). Ar fi zis "bine iti face". Regula de baza: adultii au intotdeauna dreptate :(

nelia spune:

Sint pe la pagina 7... Nu stiu, Cochita, nu stiu Gina, nu stiu cum ai putea integra 'bestia', adica ceea ce din parintii nostri, ca nu vreau sa-i iau in ansamblu, ai zis bine Conchita ca ne-au iubit, dar nu tot timpul... Cum poti lua in viata, integra in tine ceea ce parinti, constient sau nu, au distrus prin ceea ce au facut sau nu au facut ceva, mai mult sau mai putin, in noi, nu stiu, ca v-as spune daca as sti.

Citesc si tot citesc si nu-mi vine sa cred totusi ca se poate asa ceva, ca din niste oameni aparent normali, care ar fi putut sa creasca niste copii normali, a iesit ce a iesit... Aici, pe forum, am spus de atitea ori ca un copil se poate creste doar cu iubire si m-a contrazis prea multa lume, din pacate. Nu, ca sa cresti un copil ai nevoie de bani, ai nevoie de acel material, fara de care copilul creste ne-educat, ne-imbracat, ne-jucat. Dar eu cred in continuare ca un copil poate creste doar cu dragoste, pentru ca din ea vin toate. Cind spun asta, ma gindesc ca daca aceasta nu este, atunci degeaba sint toate! Copilul trebuie sa se simta iubit, din tot sufletul, nu se simte, poti sa-i aduci tu luna de pe cer, pentru ca dragostea se impartaseste, se transmite, se simte si se face sa fie simtita, nu se cumpara, cu nimic... Ma gindesc ca daca nu ar fi fost conditionati material, daca societatea si viata in general nu i-ar fi obligat sa munceasca pina pica in brinci ca sa-si creasca copiii, daca ar fi fost respectate drepturile, daca, daca... poate ca nu ar fi incalcat nici ei drepturile copiilor in picioare, nu le-ar fi inchis gura si retezat aripile cu pumni, curele si vorbe grele, mult prea grele pentru un copil nevinovat.

La mine in casa a fost mai mult decit am povestit, ceea ce am scris in acea paranteza micuta a fost doar ceea ce am integrat, ceea ce am inteles, am iertat si cu care mi-am incheiat socotelile, sa spun asa... Mai sint multe, multe, din pacate, dar nu ma privesc. Aici voiam sa ajung, ca eu am avut la 17 ani o criza depresiva foarte puternica, bineinteles ca dupa o cearta urita dintre ei mei, dupa ce tatal s-a dus sa se arunce cu capul in jos de pe nu stiu ce bloc si mama, nervoasa, la capatul puterilor, ne-a luat la bataie pe toate patru din razbunare... Pe mine nu m-a durut niciodata bataia, nu mi-a rupt oasele, ne-a batut cu palmele, o singura data cu un bat, si ne-a tras de par... ah, asta nici acum nu suport. Pe mine m-a durut nedreptatea, imi venea sa ma urc undeva sus si sa strig: NU EU SINT DE VINA!!!!!

Si atunci, dupa acea criza, cind mi s-a parut ca sint intr-un hau din care nu voi mai putea iesi vreodata, mi-am spus aceste lucruri, si anume ca nu eu sint vinovata. Si am crezut tare in aceste cuvinte, si mi le-am spus si atunci cind tatal s-a sinucis, si cind... of, cite s-au mai intimplat si la mine. Astazi nu mai e nevoie sa-mi spun, pentru a stiu: nu sint vinovata pentru ce a fost in familia mea si nici un copil nu este vinovat! Si astazi imi vine sa strig sa ma auda toti parintii, toti adultii: copiii nu sint nici vinovati si nici responsabili pentru viata lor! Ci voi sinteti cei care sinteti si tot voi trebuie sa-i invatati sa fie responsabili pentru ei insisi si viata lor!

Eu am fost o eleva model, foarte buna la scoala, in casa copilul care facea de toate, de la mincare pina la avut grija si de surorile mai mari, plateam datorii, stateam la cozi si eram prima in clasa si prima peste tot. Mergeam la tara, la sfirsit de saptamina sau la tara si munceam pamintul, imi place sa muncesc pamintul, ma face sa ma simt buna, nu stiu cum sa explic... mirosul ala de pamint afinat, in care pui seminte, din care ies plante si pe care apoi le ingrijesti pentru mine era ceva sfint, ceva care imi dadea energie... Nici macar nu ma simteam obosita sa fac toate astea, era felul in care aveam grija de mine, pe de o parte, si felul in are aveam grija de familia mea pe de alta parte. Nu-mi placeau copiii, si nici adultii, care nu-si asumau responsabilitatea pentru locul din familia lor si nu-mi plac nici acum. O familie este o familie si viata in ea este facuta de tot ce face fiecare pentru el, dar si fiecare pentru toti si toti pentru fiecare. E ca un lant, cind o veriga s-a rupt, lantul se desface... si echilibrul se strica. Ori o familie are nevoie de echilibru ca sa supravietuiasca! Nu am nimic cu munca, cu impartirea responsabilitatilor atit timp cit i se da fiecaruia ce poate duce, pentru ca si asta este o problema pentru neputinte, certuri, rabufniri... daca cineva nu face ceea ce are de facut, altcineva preia responsabilitatea si la un moment dat clacheaza. La noi mama, sora mai mare si eu aveam totul pe umeri, tata si celelalte doua surori ce voiau, nici macar ce puteau. Dar asta pentru ca erau bolnavi, fiecare in felul lui... Intr-un fel, viata sau moartea, le-a pus pe umeri mai mult decit au putut duce dupa aceea...

Dupa ce am am ajuns definitiv la aceasta concluzie, nimic nu m-a mai putut atinge si stima pentru ceea ce eram a inceput sa creasca, fiinta din interiorul meu a inceput sa infloreasca, sa se simta libera... si libera am fost, am plecat de acasa, am plecat din tara, libera sa-mi fac viata asa cum mi-am dorit. Ii iubesc pe toti, mi-e dor de ei, as face tot ce pot pentru ei, nu spun totul pentru ca stiu ca nu pot face totul, tot ce nu afecteaza familia mea (copii si sot), dar nu ma simt legata nici de ei, nici de ceea ce a fost in trecut in familia mea. Acum e liniste in familia mea, acea liniste de dupa furtuni, mai mari sau mai mici, dar inca mai tremur la fiecare telefon, iar copilul din mine inca mai simte ceea ce spunea Adela, care a prins foarte bine in cuvintele ei felul in care reactioneaza copilul captiv la exterior, exagerat. Dar mi se intimpla din ce in ce mai rar, din ce in ce mai putin intens... Dar recunosc senzatia, cind apare, ceva nu e bine... Si, sincera pina la capat, va spun ca apare si atunci cind ceva din comportamentul meu, din vorbele mele determina in copiii mei ceva, acel ceva pe care numai un copil care l-a simtit vreodata il poate depista, il poate vedea... Noi doi sintem niste parinti buni, nu perfecti, dar autentici si buni... si cu toate acestea, eu - cu copilaria mea, sotul - cu copilaria lui in care nu a avut nici una din problemele mele sau ale voastre, dar nici nu a primit totul pe tava, familie normala ii spun eu, noi doi impreuna si fiecare separat, facem lucruri, spunem vorbe care simt de pe acum ca ne pot afecta copiii! Nu e vorba de abuz fizic sau altfel, dar ceva exista, in felul in care gestionam situatia, se creeaza conditiile... rar, dar sint, nu ma pot scoate in afara. Si ceea ce observ cu luciditate la noi, observ la aproape toti parintii pe care ii cunosc, prietenii mei... nici pe ei nu-i pot scoate in afara. Intr-un fel sau altul, situatiile se repeta, in alt mod si cu altfel de repercusiuni asupra copiilor nostri, dar nu e totul atit de roz pe cit am vrea sa fie!

De aceea, poate, in mod gresit si fals, simt nevoia sa iau un pic apararea unora dintre parintii care au gresit in trecut... cum e mama mea, cum e tatal meu, cum mai sint parinti pe aici si printre ai vostri. Nu toti, unii dintre ei au depasit limita aceea umana ca sa se mai puna problema de ceva... Si nu sa-i iert, nu sa-i scuz pentru ca nu au scuze asa cum nici noi nu avem si eu una nici nu vreau sa-mi gasesc, prefer sa-mi pun cenusa in cap si sa gasesc solutii sa repar acum, nu cind va fi prea tirziu... dar sa-i vedem asa cum au fost: si rai, dar si buni acolo unde au fost buni!

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

flower-power spune:

Reactiile majoritatii parintilor care-si abuzeaza, neglijeaza, abandoneaza copiii vin din frustrari, din neputinta de a-si gestiona problemele. Atunci se enerveaza[pe ei insisi si pe neputinta lor, pe slabiciunile lor]si se descarca pe cei mai vulnerabili si cei mai la indemana, copiii lor.

Am stat si m-am gandit mult. Oare ce-si inchipuie parintii care fac asta? De fapt, ei nu cred ca se gandesc macar. Sau, poate, isi zic ca au reusit sa-ti bage atat de tare frica-n oase ori sa te faca sa te simti atat de culpabil incat sa-ti inchipui ca meriti. Un mare merit il au cutumele, religia...

Mai tarziu, la socrii mei, am intalnit un alt pattern . Recunosc ca initial au reusit sa ma pacaleasca. Pareau atat de in regula, dadeau atat de bine in cadru. Toata aparenta asta stare de bine era construita pe sloganul "cineva trebuie sa cedeze". Rolurile fusesera impartite .biletele taiate si impartite. Atata timp cat unul dintre cei doi frati ceda sistematic, era cel intelegator ,se multumea cu firimiturile de la celalalt, totul a fost bine si frumos. Pt ca era prea greu sa se imparta i-a fost mai comod ca unul sa fie sacrificat. Bineinteles ca existau o multime de justificari pt care lucrurile stateau asa. Multa minciuna, multa manipulare si multa dorinta de a fi apreciata de cei din afara. Cei dinauntru nu contau, ei trebuiau din oficiu s-o iubeasca si s-o respecte pt ca era mama."Iti place nu iti place alta mama nu mai face "am auzit-o zicand cu un fel de emfaza .Sunt constienta ca femeii asteia nici o secunda nu i-a trecut prin cap ca cineva o va confrunta. Oricum avea sa nege la nesfarsit.Ori sa taca si s-o ia a doua zi de la capat . In ultima instanta se poate apela si la artileria grea "dupa cate am facut eu pt tine, cate sacrificii,...., toate bolile mele sunt din cauza ta..." Oamenii astia nu-si cresc copiii pt viata lor viitoare, ci pt a le fi lor mai comod si pt a avea cine le aduce "o cana de apa".

Si sa stiti ca tine, la cei care au trait sistematic cu senzatia de permanenta vinovatie indusa, funtioneaza ca apasatul pe buton.

Am observat ca multora cand devin parinti parca li se declanseaza un resort. Daca pt ei nu au fost in stare sa se scuture si sa se razvrateasca, de dragul copiilor lor o fac. Asta e doar o faza, inceputul...

Laura, conchita,Deus,giulia71
Sibylle, pitzinuca,ra_mi_ella, jade,EllaX,Mindy,gina raluca,
robotzicacucului,inbox,moonchild,
andruskandu,Clori,carina,annablue,
nelia,Tala,mihatp,kya,daniela_b,
adelyna,Morgano,ellaine,Lali_mete,
mihuta,irinai,paula2003,Gabrielama,
Happy_in_TO,maru,montelimar,
carolinah, Sabina, andaluna, giani,
Delia21,olympia,rrox3,Adela9,
addinel,ladyJ,Kitty
,simali,mihuta

sper ca nu am omis pe nimeni si daca am facut-o,.

Jade

adelamaria spune:

Nelia, Imi pare rau ca folosesc iconuri in loc de cuvinte, dar atat pot acum.
Fetelor, va rog mult sa nu incetati sa scrieti aici...E egoista cererea mea, stiu, dar e ceea ce simt...

rrox3 spune:

Flower li se declanseaza ceva pentru ca se vad pe ei in copilul lor si dobandesc perspectiva. Incep sa inteleaga.

Nelia cred ca nici un fost copil abuzat nu scapa de teama de a nu gresi cumva la randul lui cu proprii copii si nici de sentimentul de vinovatie cand se intampla - inevitabil - sa mai greseasca. Dar vinovatia asta nu aduce nimic bun si ar fi mai bine sa ne scuturam de ea cand apare. Da, gresim, dar daca suntem capabili sa ne asumam greselile, sa vorbim sincer copiilor despre ele, sa ne cerem iertare si sa facem toate astea autentic , copiii vor creste liberi. Important este sa repari relatia cu grija de fiecare data cand ii strici echilibrul. Copilul va invata ca nimic nu-i pierdut, ca supararile se alina si reconcilierea e posibila. Si ca e natural sa existe conflicte in relatie, important e cum le gestionam pana la capat.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

nelia spune:

Hai, ca voi vorbiti deja la pagina 15, si eu sint la 8...

Dar daca nu o iau asa, mi-ar fi greu altfel... ma gindeam ca, si daca scriem pentru ca ne face bine, tot e bun subiectul asta.

Simali, nu spun ca sa te contrazic, desi asa suna. Ci ia-o ca pe o alta perspectiva de a vedea si simti lucrurile. Eu nu cred ca orice copil abuzat psihic e condamnat la o viata de persoana handicapata sufleteste. Si sa-ti spun de ce nu cred asta: pentru ca, spre deosebire de picior, sufletul este regenerabil! Aici e taiat, curge singe, se repara, ramine cicatrice, dar peste acea cicatrice cresc flori atunci cind sufletul iubeste! Si, cu toate greutatile din lume, viata asta omeneasca este tare frumoasa! Totul depinde de noi sa-i acordam sanse sufletului nostru sa se regenereze, sa lasam florile sa infloreasca in el. Daca il inchidem din nou, daca ii punem din nou chingi: nu, eu am fost un copil traumatizat, nu am avut sansa sa ma nasc intr-o familie normala, nu ma pot bucura ca orice alt om pentru ca am rani adinci in suflet si imi lipsesc bucati mari din el! Nu spun ca, pe undeva, nu ar fi asa, dar daca te inchizi complet cu aceasta idee, nu faci decit sa inchizi din nou visele si sperantele, sa devii si mai captiv ca inainte, si de data asta ai fi propriul tau agresor!

Ia uitati-va la o floare, una frumoasa, cu roua pe frunze si pe petale... si lasati sufletul deschis sa patrunda acea frumusete adinc in el. Sau la miinile micute ale copilului vostru, la zimbetul lui... credeti ca aceste bucurii si frumuseti le simtiti mai putin intense si mai putin frumoase decit sint? Eu nu cred, cel putin nu in prima secunda... dar in secunda doi vin stafiile trecutului si-ti spun: ah, eu nu am avut niciodata timp sa vad frumusetea acestei flori, mama mea nu s-a uitat niciodata cu mine la o asemenea frumusete si nici la miinile mele de copil... si lacrimi mari se rostogolesc peste suflet si nu va dati seama ca si acum faceti acelasi lucru: va impiedicati sa vedeti frumusetea din cauza trecutului, va inchistati din nou sufletul in copilarie, in trecut. Si asta nu are cum sa fie bine! De aceea trebuie sa eliberati copiii din voi, sa le spuneti clar si raspicat ca nu sint vinovati pentru nimic din ceea ce s-a intimplat, nici pentru faptul ca nu au fost iubiti, ca nu s-au simtit iubiti. Si atunci, adultul de astazi va fi cu adevarat liber sa priveasca neconstrins de nimic si de nimeni, frumusetile vietii asa cum sint ele. Si, facind aceasta, si greutatile ei vor fi duse nu ca de ce mi se intimpla toate nu mai mie, ci ca facind parte din viata.

Suna cam siropos ce am spus, cam ca o supa pentru suflet, dar eu de ani de zile mi-am lasat sufletul liber si copilul din mine, desi, poate, uneori, inca, usor captiv, se elibereaza cu fiecare gest auntentic de iubire fata de copiii mei! Si reactioneaza puternic la ceea ce se opune, la ceea ce seamana a altceva decit a ceea ce am spus.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

rrox3 spune:

Nelia iti mai dau o diploma pentru mesajul asta ultim Subscriu intru-totul, doar ca n-as fi putut s-o spun atat de frumos

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)