Copilul captiv (2)
Raspunsuri - Pagina 10
Sabina spune:
Eu ma refeream strict la iubirea mamei.
cand eram copila stiam ca ma iubeste, acuma...ea declara ca da, ma iubeste foarte mult, dar de simtit nu o simt. mereu o vad cum isi precupeteste orice efort de a ne veni in intampinare, chiar si sufleteste , un soi de delasare spirituala pe care nu o inteleg, o lene efectiv. Imediat se simte jignita, insultata, daca Sofia ii spune ceva negativ e terminata....as vrea sa o simt alaturi de mine acum cand am nevoie concret.
Deus, iti dau pM:)
Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!
Cum mi-am alaptat copiii
Sabina's blog, 
Sofia Galagia si 
bb Gheo
conchita spune:
olympia, iti cunosc gradina, e magica. e salvata mai demult la favorite si-ti rasfoiesc albumul cand mi-e dor de ceva nelamurit, plin de frumusete, exotic, decadent si romantic in acelasi timp. tufele alea de trandafiri...le simt mirosul de aici de unde sunt. gradina ta e o splendoare. 
mihaela_s spune:
Sabina, e posibil ca si mama ta sa simta cumva altfel boala ta? Ca un fel de depresie? Sa fie iritata de cei din jur si sa vrea cumva sa respinga gandul ca tu ai o boala grava totusi...ca te-ar putea pierde? Esti copilul ei si ea reactioneaza ca o mama...ai incercat sa te pui in situatia ei? Stiu ca e crud ce spun eu, incerc doar sa ii gasesc circumstante atenuante...mi se pare imposibil ca acum sa nu te mai iubeasca. O confruntare directa ar merge? 
fii alaturi de Mihaita
vorbe de copil...
Hobby
calator de profesie
inbox spune:
LadyJ-Nu, nu cred asta, dar constientizezi ca nu esti singur.
Mami de Maria (noiembrie 2006) si 
13+!!
jade spune:
ce am facut eu in legatura cu copiii mei:
in primul rand, nu i-am "'pasat " bunicilor" spre a-i creste, asa cum fusese modelul in familia mea si a sotului meu desi, bunicii considerau ca asta e varianta cea mai buna, pana incepem scoala. la vremea aceea inca nu incepusem terapia, dar toata fiinta mea a spus "nu" stiind din propria-mi experienta ce a insemnat pentru mine sa cresc la bunicii mei pana la varsta de 8 ani. prin urmare, copiii au fost la bunici doar in vacante si, si atunci mergeam in fiecare we la ei.plecam duminica noaptea, dupa ce ii adormeam. in acele vacante, tatal meu s-a comportat cu ei absolut admirabil, a incercat parca sa compenseze toata absenta lui din prima mea copilarie. le-a "oferit" niste vacante de vis, i-a invatat cate in luna si in stele si s-a jucat cu ei in cele mai nastrusnice moduri de care nu l-as fi crezut vreodata capabil. si a stiut sa ii asculte, sa le inteleaga nevoile, sa ii lase sa experimenteze, asa cum cu mine nu o facuse vreodata. iar cu exact o zi inainte de a muri, la ultima masa luata impreuna, cand eu spuneam ca imi dau seama ca pe masura ce imbatranesc ca sunt momente in care nu mai am atata rabdare cu ei, mi-a zis: "of, mai Mada, cand o sa ajungi la varsta mea o sa iti dai seama ca nu e asa, cu ei tot timpul trebuie sa ai rabdare, sa-i intelegi, dar ...stii, cand esti tanar faci greseli de care nu iti dai seama decat la batranete". Dupa moartea lui complet neasteptata, am gandit deseori ca acela a fost modul lui de a-mi spune 'imi pare rau ca nu am fost pentru tine, cand erai ca ei, tatal de care ai fi avut nevoie".
nu le-am impus reguli absurde, le-am lasat libertate deplina de actiune, de a experimenta, de mici, si i-am incurajat permanent sa spuna ceea ce simt. le-am dat dreptate atunci cand au fost furiosi, i-am lasat intotdeuna sa isi exprime furiile, chair daca asta insemna ca aruncau cu jucarii. dupa ce se calmau si se calmau, ii puneam sa le stranga. am opbservat ca este extraordinar de important, atunci cand se simt nedreptatiti/furiosi, sa le spui da, te inteleg, ai dreptate sa fii furios, dupa ce te calmezi discutam despre asta. si discutam, si gaseam solutii impreuna intreband: "dar tu ce parere ai, cum propui tu sa facem?"...le-am dat libertatea de a alege, de la jucarii, haine, prieteni, jocuri, carti, mancare.
ce am obtinut: niste copii care sunt autentici, care exprima liber exact ceea ce gandesc, ce simt, ce le place, ce nu le place, spontaneitate maxima. in plus, copii care stiu sa puna limite, atunci cand ceea ce li se impune de catre altii nu este in acord cu ceea ce ei simt. doar Maria are "timpul"ei, adica, atunci cand este suparata, trebuie mai intai sa o las in pace ca nu scot nimic de la ea in acele momente, ci doar dupa un sfert/juma de ora. am invatat sa respect acest "timp" al ei. dar ...libertatea lor de exprimare si de actiune nu se 'integreaza' de multe ori, in tiparele societatii in care traim, incepand cu bunicii (din partea sotului, in mod special) si terminand cu scoala (Andrei este in clasa I). A fost 'taxat" pentru spontaneitate, pentru faptul ca "se apara singur" - citez din spusele invatatoarei, pentru faptul ca la randu-i l-a "taxat" pe profesorul de sport, refuzand sa participe la ora, fiindca acesta ca nu si-a respectat promisiunea de a juca fotbal. ori Andrei stia ca promisiunea este promisiune, ai facut-o, o respecti..."taxat" pentru faptul ca are 'tupeul' sa spuna "nu este corect" atunci cand, de pe o zi pe alta, in clasa I, la matematica avea ca tema 5 pagini de culegere, plus tema la romana.
nu, nu le dau tot timpul dreptate, dar incerc permanent sa ma pun in locul lor si sa inteleg ce simt si mai ales sa aflu de ce se simt asa, ca sa imi dau seama cum trebuie procedat mai departe.
nu inseamana ca nu fac si greseli, ba chiar ma surprind uneori repetand vreun model, chiar daca atenuat, de comortament al parintilor mei. credeti-ma ca o fac absolut involuntar, dar macar imi dau seama si nu repet.
le spun ca ii iubesc (desi eu nu am auzit vreodata asta de la ai mei), le spun iarta-ma atunci cand gresesc fata de ei, ii imbratisez atunci si cand imi permit ei asta (aici iarasi e o diferenta majora intre ei, Andrei e mai tandru, Maria pune limite - cand iti permite sau cere ea si respect asta).
Si imi mai place ca, atunci cand sunt nedreptatiti, isi sustin cu argumente pana in panzele albe opinia, riposteaza, nu stau sa "inghita' si sa plece capul. Nu se tem sa fie ei insisi!
si da am fost si sunt acuzata de diverse persoane, incepand cu mama mea si uneori chiar sotul meu, ca felul in care eu imi cresc copiii e ... mama zice "las ca o sa vezi tu" ...ultima data mi-a zis-o ieri. replica mea ' ba o sa vezi tu, niste copii fericiti, nu cum am fost eu".
pana sa merg la terapie acuzele de genul asta ma consumau nespus, acum ...sunt absolut sigura ca sunt pe drumul cel bun si voi continua la fel ca si pana acum in relatia cu ei.
cat despre trauma mea, este legata in primul rand de relatia cu mama. pe masura ce aflu platind uneori asta cu pretul unor atacuri infioratoare de panica, integrez incet, incet, durerile, si cred ca dupa ce voi afla si intelege tot ce m-a durut, voi avea cu ea o relatie adult-adult, o relatie autentica, o relatie in care sa fiu eu insami pe deplin. cel putin acolo vreau sa ajung, oricat va fi de lung drumul.
ladyJ spune:
Deus, inca ceva, apropo de ganduri. Tu le numesti ´´doar ganduri´´. Nu le subestima. Au cea mai mare putere care, daca-i negativa te ingenuncheaza! Daca-i pozitiva iti da aripi.
Am citit de trei ori ultimile tale postari. Cred ca am inteles ce vrei sa spui. Tu defapt refuzi sa te mai gandesti la ce a fost, in ideea ca iti face rau si te gandesti ca ar trebui sa GADESTI ACUM separat de ce a fost. Asa este? Ajuta-ma sa inteleg...
conchita spune:
Mihuta si Mihaela_s, doar o 
pentru moment.
Lady, eu cred ca poate ar trebui sa integrezi in context reactia lui Deus la terapie. :-) "daca mama nu, atunci nimeni nu". si faptul ca Deus e unde e se datoreaza exact copilului din trecut si privind pozitivul din ea, nu doar durerea. deci nu e ca trecutul e clar negru, prezentul e gri, deci hai sa ne inrozim viitorul albind trecutul. caci trecutul e mai dalmatian asa, copilul e captiv, dar printre gratiile alea mai vede si soarele, si oamenii din jur, fura franturi de modele de-aici, ecouri de dragoste de dincolo, se uda gradina aia cumva si creste, se intareste, ajunge ca bradul. doar ca mai singuratic asa, mai la liziera. insa, rejectia terapiei si a psihoterapeutului cred eu ca e originata in lipsa de incredere, dar si in setarea asta ori totul, ori nimic. si eu am avut exact aceleasi argumente ca ea, tot aia cu banii. nu ca as dori ca terapeutul sa faca munca voluntara, era vorba despre motivatie: a prietenului e prietenia insasi, a terapeutului...pasiunea lui pentru meserie, telul lui ca eu sa ma vindec, profesionalismul sau, succesele sale, toate astea stau intre noi ca motive straine de mine. nu ma cunoaste, cum sa ma sustina? caci daca mama nu, atunci terapeutul de ce? si Deus raspunde: ca asta-i meseria. pentru un copil captiv cu personalitate vulcanica a la Deus, asta nu e deajuns :-)). asta e perceptia mea.
conchita spune:
iar era sa uit: rrox, te admir si te ador cum ai luat tu toate povestile la rand, incercand sa oferi o vorba buna absolut tuturor. stiu foarte bine ce presupune asta dpdv emotional, de aceea cred ca esti extraordinara ca poti. eu mai iau pauze de reincarcare si tot nu reusesc sa-mi cresc maini in plus cate alte maini intinse exista, dar tu...ai o inima mare, multumesc.
olympia spune:
Sabina, mama ta nu s-a asteptat sa te mariti studenta, nu s-a asteptat sa te imbolnavesti si nu s-a asteptat sa renunti la servici din cauza asta. Si nu are inca definit in minte un rol clar al ei in ecuatia asta. Stiu ca tu esti bolnava si ai nevoie de ajutor, dar boala fiind ciudata si putin cunoscuta, in subconstientul ei n-o fi asa de grava...
daca nu cumva o avea si convingerea ca numai mobilizandu-te chiar si chinuitor pentru a ingriji copiii, vei reusi sa invingi boala!
Eu nu ma mai mir deloc cand mamele aleg sa predea lectia reusitei prin suferinta si stoicism, ca asat li s-a predat si lor.
Pene colorate... cate putin din toate!
album
gradina
Deus spune:
Conchita, LadyJ - probabil ca ,, cuvantul empatie este prea des folosit si nu mai are valoare...dar intelegeti ce vreau sa spun, de exemplu o gravida care o intelege pe o alta gravita coparativ cu medicul ginecolog care a vazut mii de gravide dar nu a trecut prin asta? sau femeile la menopauza nu pot sa fie 100% intelese de mii de doctori, mai tineri sau barbati - asta vreau eu sa spun:-)
Terapeutul poate sa fie grozav, poate sa ajute si sa fie colacul de salvare pentru multe persoane...ce nu pot sa accept eu, este teoria general valabila - "suferinta trece urmand pasii X"...nu suntem manechine de plastic pe care sa se potriveasca aceasi camasa.
lady nu refuz sa ma mai gandesc, refuz sa le mai acord importanta:-)important este prezentul
va
devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/
Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.