Copilul captiv

rrox3 spune:

Am fost un copil captiv.
Din fericire am evadat.
Din nefericire am evadat prea tarziu ca sa nu-mi afectez copiii. Pe fetita cea mare mai mult, pe cea mica foarte putin.
Din fericire nu prea tarziu si pot repara stricaciunile.

Nu va imaginati ca mi-am abuzat copiii, nici gand de asa ceva. Dar am fost supraprotectoare, perfectionista, am avut mari probleme in a pune limite sanatoase, am fost anxioasa. Si toate astea au afectat copiii. Indirect, in ciuda faptului ca s-au simtit iubite si le-am fost alaturi zi si noapte.

Nu putem controla ce trasmitem copiilor fara sa ne dam seama. Singura modalitate de a creste copii liberi e sa ne eliberam mai intai pe noi.

Si eu credeam ca am depasit traumele din copilarie. Au trecut si eu sunt bine. Pentru ca asa hotarasem eu. Pentru ca nu mai depindea decat de mine.
Numai ca ne formam in relatia cu mama, cu parintii. Ati citit AP, incercati sa aplicati cu copii vostri AP. Stiti ca Sinele se formeaza in relatia de atasament si odata cu el mecanismele implicite de relationare. Template-urile - cum spune Mihuta. Sau scenariul de viata cum spune AT-ul.
Si nu le putem upgrada decat in alte relatii de atasament. Neconditionata nu mai este decat cea cu terapeutul.


Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

moonchild spune:

Mda, se pare ca statistica e destul de sumbra in directia asta..si m-am uitat ca suntem cam din aceeasi generatie (nu stiu daca o avea vreo semnificatie ).

Si eu imi aduc aminte cu frustare reactia parintilor mei in situatii similare..mama mi-a sugerat sa ignor si tata urla tot la mine..ca ce am cautat la locul nepotrivit in momentul nepotrivit (ba cred ca m-a si pedepsit)..

Si eu sunt pentru si recomand cu toata caldura terapia..pe mine m-a ajutat si ma ajuta inca enorm.

rrox3 spune:

Despre iertare.
In primul rand am dobandit intelegere. Mi-am dat seama in ce scenarii sunt prinsi parintii mei si de ce s-au comportat si se comporta asa cum o fac. Asta nu inseamna ca le-am gasit scuze. Inseamna ca am gasit cauze. Raspunderea le ramane.
Nu i-am iertat pentru ce ne-au facut, mie si fratelui meu. Nici nu mai sunt furioasa pe ei, nici nu ii urasc. I-am pus in sfarsit la locul lor si relatia mea cu ei este acum autentica, dinspre mine explicit, dinspre ei interpretat. Stiu exact cine sunt si cat insemn pentru ei. Si sunt OK cu asta.

Cred ca presiunea iertarii este nociva. Si mai cred ca religia dubleaza presiunea.
Adica nu-i vorba doar de conditionarea "trebuie sa-ti iubesti parintii", mai e si conditionarea "nu esti bun crestin daca nu ierti". Suntem bine conditionati sa credem ca nu suntem buni decat daca iertam si sa ne simtim vinovati daca cumva nu iertam. Si orice presiune de tipul asta ingreuneaza mult pierderea statului de "captiv".

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

Gabrielama spune:

Buna!

Sunt G si sunt un copil captiv. Desi am aproape 40 de ani, nu am reusit sa ma eliberez. Nici sa iert.

Nu am mancat bataie in copilarie si nici n-am fost molestata. Insa am trait "pe langa casa omului", fara atentie, fara caldura, fara tandrete si iubire. Am primit strictul necesar cat sa supravietuiesc.

In schimb, am asistat zilnic la scandaluri si batai, la eforturile mamei de a atrage atentia asupra ei si de a se victimiza. Mama si-a gasit "alinare" - si metoda de a atrage atentia asupra ei non-stop - prin ipohondrie. Suferea de toate bolile pamantului, cu toate manifestarile posibile. Ani de zile - ca si Carina - m-am trezit in creierii noptii sa vad daca respira. A fost cosmarul copilariei mele ca mama este bolnava si ca o sa moara. Si cumva a aruncat asupra mea responsabilitatea de a avea grija de ea, de a merge in varful picioarelor pentru a o proteja...

Am fost - si in oarecare masura sunt inca - convinsa ca nu pot fi iubita decat daca ating perfectionismul in tot ce fac; ca atare, simt inca ca n-am fost niciodata si nu sunt suficient de buna, nu am facut nicioadata suficient de mult. Sentimentul culpabilizarii mi-a fost inoculat incet-incet, in asa incat sa ma simt vinovata pentru orice, sa-mi asum nefericirea mamei si sa ma simt vinovata pentru ea. In plus, am fost crescute in minunatul spirit ca parintii trebuie respectati si idolatrizati penru ca te-au nascut; nu li se poate spune nimic, nu li se poate reprosa nimic, etc.

Din pacate cu mama nu se poate vorbi; are si acum, la mai bine de 60 de ani, aceleasi manifestari; are toate bolile pamantului; este victima celor din jur si orice altcineva este vinovat pentru nefericirea ei. Orice incercare de discutie se termina in 5 minute, cu plansete din partea ei ca nimeni nu o iubeste, ca nimeni nu o intelege, ca ea a facut tot si toate pentru noi. Si blocaj complet; nici macar nu aude ce incerc sa-i spun.

Nu de mult m-am gandit sa scriu despre copilaria mea si despre lucrurile care m-au facut nefericita; despre ce trag inca dupa mine si ma influenteaza in ceea ce fac si sunt. Trist insa... m-am simtit vinovata si in fata hartiei sa scriu ce simt si ce am simtit atatia ani.

Ma bucur macar ca mi-am dat seama la timp de ce duc dupa mine si ca incerc din rasputeri sa nu ma influenteze in relatia cu copila mea (curand copiii mei).

Multumesc Conchita pentru acest mesaj.

Cred ca este prima data cand scriu despre aceste lucruri...

Gabi

There is no taste like the taste of being thin!

carina spune:

Gabi

People are always blaming their circumstances for what they are. I don't believe in circumstances. The people who get on in this world are the people who get up and look for the circumstances they want, and, if they can't find them, make them. ~G.B. Shaw

Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!
Anda si Carina (deja domnisoara)
http://andaoana.wordpress.com/
http://flickr.com/photos/32304863@N04/

Mindy spune:

idem mama. mereu m-am simtit vinovata pt starea ei, sa nu o supar, ma gandeam ce pot sa fac pt ea sa ii fie bine, pe mine ma lasam pe ultimul loc. aspiram ca o sugativa nefericirea si necazurile ei.
mi se parea ca sunt egoista daca ma gandesc la mine. ma simteam vinovata pt orice.

Mindy spune:

Rox, te rog mult dezvolta putin aici. In ce sens le-a afectat pe fetele tale faptul ca ai fost perfectionista sau supraprotectoare?
Eu tind sa fiu supraprotectoare.
Am trecut prin perioade de anxietate dar incet incet mi-am recapatat increderea in mine si confidenta ca sunt o mama buna.

Mi-a ramas in minte si m-a pus pe ganduri ce a zis Conchita pe la primele pagini: sa ne purtam cu copiii nostri in fc de nevoile lor, nu in fc de nevoile nostre de copii captivi care vrem sa umplem si sa reparam golul din copilaria nostra (sper ca am redat cat de cat bine).

Off topic: a facut cineva terapie in US? ati gasit un counselour care sa inteleaga diferentele culturale?

conchita spune:

confruntarea? hm. mai bine nu o incercam. eram deja adulta, cariera de succes, eram pe culmi, profesional vorbind. personal, cam in santz, pentru ca nu aveam prea clar in cap ce-i aia dragoste intre un barbat si o femeie, cum ar trebui sa decurga relatia, etc. aveam 25 de ani in 1996 primavara, mama murise cu un an in urma, se fac x ani acum pe 24 aprilie, ajung la tata acasa sa-l cunoasca si logodnicul meu. primele cuvinte au fost ca are nevoie de cineva sa-l ajute sa taie niste crengi care-i bat in acoperis si i-l sparg. ok, iubitul meu pleaca inapoi la bucuresti, eu raman cateva zile sa-l ajut pe tata, sa fac curat in casa, sa-i plivesc gradina, sa mai repar pe ici pe colo. in ultima zi, imi arunca o cutie de carton cu niste perechi de cizme si pantofi de femeie, zice ca le-a cumparat special pentru mine. erau de furat...imi amintesc ca ieri o singura pereche de ciocate de cowgirl, rosii, din piele moale-moale si brodata foarte fin, cu incheieturile jupuite si cu placa de pe tocuri sparta, imitatie de lemn in dungi. nu stiu ce importanta are amintirea asta, dar a ramas cu mine. si-atunci, in fata cutiei aleia de carton prapadite, imi navaleste tot trecutul peste mine, cauzata de umilinta asta incredibila, si nu ma abtin si ii zic ce-a facut el din copilaria noastra si ca bataile crunte date mamei au bagat-o in mormant, cum mi-a fost mie mereu dor de tata si cum am plecat mereu de-acasa sa-l caut, confruntarea, mdeh. nu urland la el, ci spunandu-i pur si simplu, informativ, ca l-am iertat, sunt ok cu toate, acum iubesc un barbat adevarat (care s-a insurat cu alta pe ascuns in ziua nuntii noastre, dar mdeh, patternul) si sunt ok cu persoana care am devenit, in ciuda faptelor lui. raspunsul: esti proasta ca ma-ta si o sa mori ca ma-ta, proasta, o sa te prosteasca toti, degeaba ai muncit in casa asta, ca nu ti-o las tie, o las la vecini sau oricui, dar tie nu ti-o las, ca esti o proasta, muncesti ca o proasta si-o sa mori o proasta. asa, cu gura plina de cuvantul "proasta", l-a repetat de n ori, nu inteleg de ce, ca proasta nu eram, iar mama nici atat. numarate pe degete zilele dupa aia cand se urca beat in copac sa taie crengile pe care, de beat ce era, a uitat ca le-am taiat io deja, si sa repare friggin' acoperisul care NU se stricase. cade, isi rupe piciorul, se taraste in casa cum poate, avea un resou aprins, dintr-ala improvizat din caramida de bca cu sarme, pica peste resou, arde acolo mocnit 3 zile in coma, il gasesc vecinii, probabil de la mirosul de carne arsa, ajunge la spital, i se taie piciorul, mai traieaste putin si pleaca de tot. cu trei saptamani inainte de asta, am scris o poezie in care i-am descris moartea. premonitie? closure? confruntare? iertare? l-am iubit. dar nu ca pe un tata, pentru ca nu am avut un tata si nu stiu ce inseamna sa ierti un tata, ci ca pe un frate de suferinta. nu l-am urat nici o clipa, niciodata, nici pe mama care, din iubire sau slabiciune sau whatever pentru el, ne-a tarat in tenebrele astea din care io nush cum am iesit, am fost pur si simplu binecuvantata, desi pana azi ma indoiesc ca am facut ceva sa merit.

insa imi amintesc un moment de rascruce cand aveam vreo 13-14 ani cand am avut de ales intre a pleca cu gasca la o party unde se fuma, bea, sexualiza populatia gingasa a generatiei mele si a ne minti parintii ca suntem prin zona, cuminti, pe de o parte, si a ramane io singura de sase-sase si sa mint toti parintii copiiilor din gasca despre ei, ca sunt prin cartier, la leagane, joaca whatever. atunci, sub caisul iluminat unde s-a pus la cale tarasenia, am vazut clar ce drum vreau sa apuc in viata - ala drept. :-) mi-a iesit insa cam din gard in santz, emotional vorbind, desi la suprafata, viata mea suna chiar frumoasa.

in fiecare zi de cand am deschis subiectul asta mi-e mai bine. nu stiu inca daca e pentru ca scriu sau pentru ca citesc, cred ca amandoua. se spala noroiul sub ploaie, si eu care credeam ca a spune ceva super intim despre tine inseamna expunere si este grava, aoleu, ce m-a apucat sa-mi spal rufele in public. cand colo iata, nu inseamna decat a-ti recunoaste identitatea, care DA, e formata cu ajutorul parintilor, dar nu are nici o legatura cu cine au vrut sau n-au vrut sau nu le-a pasat ce devenim! Mindy, tot legat de asta am spus ce citezi tu, da, eu nu vreau sa fiu mama pe care mi-as fi dorit-o eu, in felul asta nu fac decat sa centrez iarasi toata situatia pe victima de mine, intelegi? sonia imi seamana intr-unele, dar e diferita in multe, eu trebuie sa fiu mama ei, nu a mea in retrospectiva, ca as repeta patternul si-atunci care-i rostul? ca exemplu, mama n-a stiut ce fac, nici la scoala, nici pe niciunde, a aflat din vecini ca am ajuns la olimpiada de romana pe tara. te-ai fi asteptat de la un copil neglijat ca mine sa fie super protectoare, dar nu sunt, pe cuvant ca nu sunt! as sufoca-o pe sonia, este atat de energica si determinata, focusata incredibil pe activitate si rezultatul ei, incat eu nu pot sa fiu superprotectoare cu ea, nu am voie, nu este ce are ea nevoie.

va multumesc tuturor pentru suport, nu aveti idee ce inseamna pentru mine, va citesc mesajele de cateva ori.

revin.

Happy_in_TO spune:

Ana,

conchita spune:

ma intorsesem la bidineaua mea, dansam merengue cocotata pe scara si m-am gandit ca trebuie sa ma intorc sa va cer iertare si rabdare si intelegere. v-am citit absolut toate mesajele, si pe cele de pe PM, email, va rog sa ma pasuiti putin. nu pot sa raspund de complezenta, trebuie sa ma gandesc la tot ce-mi povestiti, ca sa inteleg si sa va pot imbratisa cu reala reciprocitate. cu alte cuvinte, sa nu credeti ca-s nesimtita si voi daruiti si io nimic.

Gabrielama, imi pare rau ca esti printre noi. Alice (Happy), .

rrox3, mi-a ramas in creier ce spui tu. trebuie sa ma gandesc la asta, ai atins o coarda sensibila, extrem de sensibila. citindu-te, realizez ca asta mi-a fost mereu atitudinea, de fiecare data cand am incercat sa intind o mana, solicitand ce solicit azi pe dc, ori s-a terminat prost, ori foarte prost. asa ca deviza mea a fost mai bine singura, lasa ca rezolv si singura, asta e o problema care ma priveste strict pe mine. treaba e ca e fals. identitatea proprie e o "problema" care ii priveste pe toti cei implicati intr-o relatie. si realizez ca tocmai atitudinea asta razboinica si solitara l-a atras pe sotul meu (m-am maritat cu tata, varianta soft), el crezandu-ma om de actiune, eu crezandu-l pe el confidenta intruchipata, amandoi in dificultate de a ne explora sentimentele. pana deunazi am crezut ca am o familie, a exului, chiar daca el e ex. dar de cand cu introspectiile legate de persoana mea, descopar si la ei care e de fapt sursa auto-distrugerii la care s-a supus si exul meu. pentru ei, sentimentele sunt dovada de slabiciune, iar exprimarea lor este un fel de lipsa de clasa... nu stiu cum sa explic. Mom (mama soacra) te aude daca zici ca ai o problema si ea mai degraba pune mana si ajuta, decat sa auda despre feelings. parca o incurca, o jeneaza, hm...ea fiind fiica cea mare care a avut grija de surorile si fratii mai mici, apoi exul meu fiind iarasi fiul cel mare...amandoi trebuie sa se afle in control in permanenta. si io la fel. dar la ex se manifesta caderile astea prin agresivitate si violenta, la mine prin depresie si anxietate si mutenie. si prin flagelarea de care zici tu, rrox3, convingerea ca nu am nevoie de empatie care, de fapt, poate fi convingerea ca nu o merit - am comis ceva ireparabil, si anume nu am reusit s-o salvez pe mama.