LMA!!!Ghiocei de Marti-Aprile 2009**165***

chatonel spune:

pai cine zice ca e usor? e greu, dar trebuie facut ... si cu o mina de fier... cu manusa de catifea :)))
totul se joaca subtil si manipularea copilului trebuie facuta in asa fel incit principiul enuntat sa i se para ceva normal, logic... ca sa si-l insuseasca.

Famille Dragoon cu Izia, 23 mars 2009

Toulouse, la ville rose

chatonel spune:

te rog sa ma scuzi, dar aici tu esti cea cu fitze :))) pai daca toti copiii ar vrea sa fie prieteni doar cu copii mai buni ca ei (si inca, nu stiu ce inseamna inca acel "bun"; e sa aibe note bune pt ca invata foarte bine/mult/tocesc/etc sau sint inteligenti/capabili/etc) deci, daca ar dori sa se uite doar in sus, atunci nimeni nu ar mai fi prieten cu nimeni sau poate doar egalii intre ei, daca pui si semnul egal pe linga cel de mai mare/bun.
Pt fata ta e bine sa fie prietena si cu si cu asa ea nu isi va pierde increderea in sine, se va sti acceptata asa cum este, cu bune si cu rele, exact cum a spus. Trebuie sa invete, e adevarat, dar trebuie sa isi formeze si caracterul, sa aiba incredere in puterile ei... sa stie ca: daca vrea, invata bine, asta tine doar de efortul depus in timpul clasei, cind asculta f bine ce "povesteste" proful si apoi, acasa, daca lucreaza, are rezultate de la f bune in sus. Dar, sa stie si ca, chiar daca nu depune tot efortul necesar, se va descurca (poate cu o nota mai mica) dar nu va fi codasa doar din cauza asta.
O problema cu care ma intilnesc eu aici este ca copiii occidentali (si, prin urmare, si colegii mei, care au fost intr-o zi copii) au mult mai multa incvredere in ei, chiar daca fac timpenii, ei considera ca au lucrat bine Sa explic si de ce: totul pleaca de la o zicala " eroarea nu anuleaza efortul depus" ... lucru, care in sine, il accept foarte bine. Dar noi am fost obisnuiti sa avem si rezultatul cel bun ... lucru fara de care, in conceptia noastra, nu am ajuns targetul vizat. nah, ca ajunsaram si la diferente culturale

Famille Dragoon cu Izia, 23 mars 2009

Toulouse, la ville rose

anca_nicolae spune:

Nu am mai scris "continui", dar continui

Revin la pisigi, punctul 1, ca nu putem fi siguri cat de bine va fi sa ii "ferim" pe copii de fitze, malluri, pecetea progresului omenirii, daca, de fapt, contextul lumii, in general, catre progres tinde...? Nu ma refer la side-efectele nasoale ale progresului, gen filme asiatice violente, zbierete si urlete, dar... e greu de jonglat cu aceasta granita, intre frumusetea pastrarii unei vieti cat mai apropae de valorile fundamentale, etc, si integrarea noastra si a copiilor nostrii in lumea prezenta si viitoare.

De multe ori reformulez o situatie cu v+t la nivelul meu. Si iata ce am descoperit:

Multe din voi ati primit acele mailuri de genul "cum era posibila copilaria in anii 70, 80, fara sa murim? Ee, si am derulat acele ppt-uri impreuna cu v+t, tocmai pt scop educativ, remember, amuament, etc. Aa a si fost, s-au amuzat, mirat cum de nu aveam calcu, etc... Si apoi, dupa vreo cateva minute, imi amintesc de parintii mei, care imi spuneau: ehei, tu o sa lucrezi pe calculator la servcii, noi eram pe cartele magnetice perforate etc... Si cand am cerut calcu si eu acasa, in anul 4 de facultate (!!!!!), parintii mi-au zis: dar decat sa dam banii, nu poti merge la facultate, la laborator? Asa am facut, pt fiecare grup de instructiuni mergem la facultate, compilam, aveam erori, mergeam acasa,m mai scriam pe hartie programul, unde greseam, cu tot cu TAB-uri!!!, pe hartie , ma rog... ideea etse ca pt parintii mei [ingineri totusi!!!] a fost un moft sa cer calcu la 22 de ani... si azi, toti copiii au acasa, ba mai mult, si NOI, acei copii ai "prea-frumosilor ani 70-80" folosim azi calcu f mult. Si chiar ma suna o prietena in acele momenete si venind vorba ca x nu si-a citit mailul, prietena mea zice o vorba tare: "eii, as, nu stie sa-si citeasca mailul, cand in ziua de azi toata viata o avem pe mail!!!"

Si atunci, daca parintii mei ar mai trai azi, [b]ar gusta cu totul[/u] timpul meu petrecut la calcu in defavoarea saparii gradinii din fata blocului [desi, in mod paarte, eu chiar mai sap, in martie, alti vecini nu ]... Nu cumva SI noi ne-am integrat progresului, cumva peste dorinta arhaica si fundamentala a parintilor nostrii?

Si atunci, poate si fitzele de azi ai copiilor vor fi niste banalitati in lumea de maine, si atunci, de ce sa fim noi, parintii de azi, niste frane in evolutia copiilor de maine?

Sigur, e vorba de nuante, nu intra in "progres" notiunea de drog, violenta, etc... dar sunt multe alte chestii, de mijloc, mult mai greu de handluit, pt ca acele lucruri/colegi nu vor fi nici total negatici, nici total pozitivi...

Si apoi, anturajul mai are un rol: ofera oportunitatea unui copil sa invete sa filtreze. Daca ii lasi pe copil sa zburde doar printre flori, cum se va feri el mai tarziu de ciulini, nevazandu-i niciodata pana atunci?

Poze cu noi

Veronica-Elena 12 ani, Tudor-Iulian 9 ani, Robert-Adrian 9 luni

simplyana_m spune:

Buna fetelor,
In primul rand va pup pe toate, sarbatorite sau nu, si pe toti ghioceii vostri, sarbatoriti sau nu, sanatosi sau nu. Am stat zilele astea de-o parte, ca batea vant de nostalgie si emotie, ca Aylei ii venea sa planga, etc. Si v-am spus ca nu stau prea bine cu mansarda in ultimul timp, ca incepe puiul meu sa nu mai fie bebe si mie asa imi placeaaaa....(carmenada, )
Dar acuma intru sa va spun (nikoleta, pisigri, chatonel, anca) ca ma intereaseaza in mod deosebit subiectul atins de voi si sorb fiecare postare. Eu nu am deloc o cultura sau valori urbane, eu am crescut la tzara (toate vacantele, incl. cele de la faculta), am fost la prasit de porumbi/scos de cartofi/cules struguri, etc. inca de la 12 ani, cam de la aceeasi varsta am mers singura la pascut cu caprele/oile pe camp, zi-lumina (si nu m-am simtit niciodata singura, nu mi-a fost teama ca ma ratacesc, ca se pune ploaia, ca pierd vreun iezisor). De cand ma stiu (vb de copilarie, evident) mi-am servit prietenii (de cele mai multe ori erau imaginari) cu "cafea" din nisip si apa, in cesti improvizate din cutii de conserva, iar mini-bucatariile din plastic zaceau prin casa, stricate/rupte in primele 3 secunde cand le primeam. Desi prietena buna cu noroiul, nu am simtit niciodata nevoia sa ma tavalesc in el, desi am avut accidente (prudenta din fire, insa nu la fel de indemanatica). Am avut mereu o viziune simpla si fireasca asupra "pamantului", cu animale, plante, peisaje sau fenomene naturale (fulgerele, roua diminetii, nametii de zapada, rasaritul/apusul). Nu mi-a picat niciodata falca in fata vreunui peisaj pitoresc si nu-mi amintesc sa fi plans la sacrificarea porcului de craciun sau mielului de paste. Insa toate-toate astea le simt foarte aproape, un amarat de batz frant sau un cotcodacit intr-o dimineata insorita trezesc in mine sentimente la fel de puternice ca vocea mamei la telefon dupa multa vreme...Pentru mine mersul in tabere la munte sau la mare(si am mers in muuulte) era prilej de socializare, nu de cunoastere a naturii. In fine, ideea e ca tocmai eu m-am trezit ca imi cresc copilul "la capitala". E adevarat, mama e inca acolo la tzara, cu acelasi mod de trai arhaic (fara tractor si ingraseminte), dar e departe si are deja 70 de ani...Si sunt sigura ca nu voi putea reconstitui aceasta apropiere de natura si pentru copilul meu, ci va trebui sa o cultiv cumva artificial, turistic, sa il educ in acest sens...si nu am nici cea mai vaga idee CUM!
Asa ca va citesc cu sufletul la gura.
Si imi cer iertare pt cearceaful asta...nu sunt tocmai in apele mele...

http://www.lucamic.blogspot.com/

Ayla21 spune:

Chatonel, stiu ca ma iubesti (si eu te iubesc) si empatizezi cu mine, am citit postarea din acel bolg, si da-mi voie, fara sa vreau sa te supar, sa iti spun ca gresesti. Am citit abia acum, deci nu are legatura cu ce simt eu, postarea este de azi, iar ce am scris eu este din urma cu 1-2 zile. Dar ce vreau in mod special sa iti spun, tie, si cui doreste sa citeasca, este ca, daca ai fi citit postarea incercand sa intelegi ce a vrut sa trasmita autoarea, este poate pt voi ca a doua sansa. Ok, nu ma poate intelege nimeni, pt ca nimeni (mai putin Magdy) de aici nu a trait viata mea, si de aceea ce scriu eu este poate incompatibil cu un smal talk pe forum, dar acest articol a venit, cumva, ca a doua sansa. Pt mine a fost, cum sa spun, pozitiv, la fel cum a fost, desi dureros, pozitiv acel articol din ziar despre parintii care-si plang unul din tripleti, desi mai au acasa doi copii (mama care este de asemenea inscrisa pe forum DC). La fel cum Camy Pus m-a ajutat intr-un fel sa inteleg ca ceea ce simt eu e absolut normal sa simt, si simt toti parintii care isi pierd copiii.
Chiar daca ieri m-am concentrat doar pe ce vroiam eu sa raspund, nu am ignorat nici unul din rasunsuri, si am inteles ce ai vrut sa spui tu, am inteles si incurajarile tale, doar ca ceea ce mi-e mi-a lipsit in acest an nu au fost incurajarile celor de pe margine. Ci mi-a lipsit umarul pe care sa plang, mi-au lipsit bratele care sa ma tina si sa ma lasa sa plang, spunandu-mi nu ca viata merge mai departe, ci ca da, e ok sa plang, sa plang pana pleaca durerea. Toti mi-au spus ca viata merge inainte, dar nimeni nu mi-a spus CUM sa o fac sa mearga. Si am incercat in fel si chip, pana am epuizat toate metodele.
Am vrut sa raspund si la acel subiect, dar nu as vrea sa crezi ca tu ai dorit sa ma protejezi, si eu, ingrata, nu inteleg intentia ta. Ba da, am inteles-o perfect. La fel cum am inteles foarte bine si articolul.
Nu, poate nu este corect "Nici un parinte nu ar trebui sa supravietuiasca mortii copilului", ci este atat de nedrept ca un copil moare inaintea parintelui. Din pacate, parintii supravietuiesc mortii copilului, dar nu prea isi continua viata, ci...doar supravietuiesc. Iar in privinta mea, acesta este lucrul pe care nu il inteleg cei mai multi, nici macar aici in club.
Imi doresc din tot sufletul sa intelegi exact ce am vrut eu sa trasmit.



Monica, mami de Claudiu si Luana - Sunt o mica printesa - Foto & Video

anca_nicolae spune:

Asta era o parte din preocuparea mea, din multele clipe cand meditez, in paralel cu schimbatul vreunui pampers sau explicarea relatiei de direct proportional si invers proportional.

Dar mai am si mici "successuri" cu vero [cu tudor deocamdata e totul mult mai simplu, mai facil, mai intelept], de exemplu, acu vreo 3 sapta mi-a urlat ca nu vrea sa faca la mate daca nu ii cumnpar webkinz [eu nu suport santaje decat dc le consider utile], apoi a trecut in extrema cealalata ca bine, face, sa-i dau din culegre, ii aleg de la prima pagina [pt ca STIAM ca in acea sectiune are goluri, deci trebuie facut de la prima problema], ea mi-a urlat si mai tare, aruncandu-se pe jos ca ea nu face ca prostii de la prima pagina, si deschide undeva aiurea, ca sa ii dau de acoo. I-am explicat chestia cu caramizile una peste alta, etc, ea nimic, cica lasa-ma cu caramizile tale, etc, si ii dau de unde vrea, evident nu stie, iar urla si plange ca de ce nu-i explic problema aia, eu ii zic ca sutn cateva definitii si formule mai in fata ca sa le stie si apoi va puitea intelege problema aia, ea nimic, urlete, se incheie acea seara. Trec cateva zile, mai se taraie la mate sa faca niste teme, si dupa cateva zile vine la mine si zice: sa imi explici si mie la mate.. Eu zic: ok, ce anume? [ma asteptam la cine stie ce pagina 100 din culegere] vero: pai aici, la prima pagina... Eu eram uimita [si bucuroasa in sinea mea] asa ca zic: bine, sigur vrei? Nu ziceai ca ce tot vorbesc de niste caramizi invechite? Si ea zice: hai ca accept sa facem cu caramizile ALEA [cuvantul alea tot in deradere si dispret l-a zis ]... Ma rog, nu am mai comentat, am explicat ce ii trebuia... am notat-o la "succesuri", dar cu cate buze stranse...

Poze cu noi

Veronica-Elena 12 ani, Tudor-Iulian 9 ani, Robert-Adrian 9 luni

Galushca spune:

Tufete, de ce sunt fitzele asa de importante? E normal sa le aiba la adolescenta. Daca omuletul nu creste in casa numai cu oameni superficiali si marginiti, va pricepe ca nu-s esentiale. In plus, un pic de cohetarie n-a omorat pe nimeni.
Eu traiesc intr-o tara cat un judet in care toti oamenii se imbraca in culori inchise, adolescentii poarta blugi slim si li se pare ca sunt revoltator de sexi, cei mai bogati oameni (adica cei in varsta) se mai dau in petic cu Burberry's din cap pana in picioare... Sunt putin spus austeri si asa le sade bine protestantilor luxemburghezi.
Credeti ca aici adolescentii sunt de mai buna calitate decat ai nostri? Beau foarte mult, se drogheaza, sex nu cred ca fac prea mult ca nu prea sunt genul care relationeaza. Mie-mi plac si ai nostri, cel putin sunt si fete care stiu sa se imbrace si care s-au epilat si si-au facut unghiile cel putin o data pana la 18 ani.
Fitele vin si trec, la fel ca durerile cand le ies dintii.

Doar si noi ne complimentam una pe alta pentru maruntisuri dragute. Vanitatea e o parte a vietii sau un pacat de moarte?
Ma gandesc ca poate temerile noastre vin din alta parte. Ne simtim in competitie cu adolescentii? Ne e frica sa-i vedem crescand, ca ne judeca pentru deciziile pe care le-am luat pentru ei? Ca trebuie sa le cedam locul in lumina reflectorului?

Gianina34 spune:

mai fetelor, stau si urmaresc cu sufletul la gura foiletonul ancai si ma ia cu fiori la ce dezbateti voi acum
din ce vad la prieteni/cunoscuti/pe strada realizez ca asta e realitatea care ma asteapta peste cativa ani dar... va rog eu sa ma lasati ca sper/cred/visez ca voi avea incontinuarea copilul dulcel si cumintel care e acum , ca voi sti sa-mi cresc bine micsunica, ca ma voi descurca cu toate provocarile si voi reusi sa "scot in lume" un om bun


Gianina - mami de bebelusa Andreea - 13 aprilie 2009
avem 10 luni

anca_nicolae spune:

Acum am mai si citit din urma, m-a trecut chatonica la fitzoase :)) , desi eu chiar subliniasem ca NU tin la nivelul notelor, si ca accept sa vb vero si cu, si cu, dar oricum, e prima oara in viata mea cand cineva ma trece la fitzoase, pentru ca eu mai mereu sunt, metaforic vorbind [dar si fizic de multe ori] cu colbul pe botine.

Am citit si minunata postare a Symplianei... eu ti-as raspunde la intrebarea ta ca e f ok sa suplinesti natura si tot acel environment pt copilul tau prin excursii, poate in timp o casuta la tara/munte, dar..., din pacate, statistic vorbind, cei mai multi copii nascuti si crescuti la oras [vorbim de marea copilarie, suprapusa peste perioada gradinita-scoala, NU despre primii 3 ani] vor alege ca adulti tot confortul vietii urbane..., sau cel mult, vila langa oras. Si doar pe putini din viitorii adulti ii va mai trezi cantatul cocosului..., la 5 dimineata :((

Am citit si postarea Aylei, cum am mai scris dar nu stiu dc a apucat sa citeasca mesajul meu de ieri, pt ea, eu nu am considerat deloc deloc strigatul ei ca pe un repros la noi, ci ca pe o dovada ca ne percepe apropae, poate mai aporpe decat ne permite lumea virtuala, si asa este, e normal ca un om sa si planga, sa fie lasat sa planga... doar ca unii din jur se tem de cat timp va plange acel cineva drag. De aici apare tendinta celor din jur de a-ti spune mereu: ridica-te si mergi mai departe. Nu mi-ai raspuns, te-ai inscrie la facultate de limbi starine?

Poze cu noi

Veronica-Elena 12 ani, Tudor-Iulian 9 ani, Robert-Adrian 9 luni

Ayla21 spune:

Deci ca idei, ce am vrut eu sa spun este
-nu acel mesaj din blog m-a facut sa fiu "melancolica" (pt ca durerea e in suflet, cu sau fara vreun cuvant care sa aminteasca de ea)
-nu ma deranjeaza deloc ca apare ca reclama in banerul forumului, dar chiar mi-ar fi placut ca cineva sa imi dea link sa o citesc
-autoarea a reusit sa scrie, empatizand cu "cineva" (nu am inteles cine) ceea ce 99,99% din prietenii mei nu au reusit si nici nu au dorit macar
-dar da, prima fraza este deloc realista...este in schimb ceea ce eu am simtit, poate de aceea nu mi s-a parut atat de deplasata. Am simtit de multe ori ca nu e drept ca eu traiesc si copilul meu a murit, au fost momente cand singurul motiv pt care nu am incercat sa ma sinucid a fost ca nu am avut curaj. Nu pt ca DD m-a lasat sa-mi contui viata si ca trebuie sa traiesc pt Luana, ci pt ca...nu am avut de ales.



Monica, mami de Claudiu si Luana - Sunt o mica printesa - Foto & Video