Cand copilul se afla in dificultate

casandra spune:

Sybille, ma bucur ca ti-au fost de folos cuvintele mele.
Si eu sunt de acord cu ce a spus carolinah si am experimentat pe pielea mea adevarul spuselor ei: daca faci pace cu tine, cu viata ta, copilul va simti si va avea si el pace in interior.
Eu nu am fost la psiholog, dar am facut seminarul iertarii, al maicii Siluana, care, mie una, mi-a schimbat viata in bine: http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/9 . Si biserica m-a ajutat pe mine foarte mult. Si pe mine si pe copii, asa simt eu.

Myrrha, am plans citind postul tau. Acum aflu de problemele pe care le ai si ca treci prin ce am trecut si eu... Daca vrei, poti sa imi scrii pe PM... O sa fie bine, ai sa vezi, Dumnezeu nu iti da incercari ca sa te doboare, ci ca sa iti intaresti credinta.
Parintele mie mi-a spus ca toate se intampla cu voia lui Dumnezeu, care se folseste de ceva rau, ca sa il preschimbe in bine...

arminad spune:

Cred ca depinde.. La mine n-a functionat asa. Poate ca n-am avut probleme grave de rezolvat din trecut dar si daca le-as fii avut nu cred ca as fii gasit oportun sa le rezolv tocmai atunci cind am aflat ca am un copil cu probleme. E ca si cum in ziua cind ti-ai rupt piciorul te programezi la dentist.

La mine starea de neliniste si neimpacare cu mine a functionat ca andrenalina, mi-a dat puteri nebanuite. M-am trezit vorbind in engleza cu comisia aia scolara de 10 oameni, eu care am venit aici cu engleza zero barat, nici nu stiu de unde imi izvorau in cap frazele alea. M-am trezit certindu-ma cu directori de scoli, vorbind cu logopezi, gasind solutii neobisnuite la probleme imposibile, carind un copil intr-o mina(vroia numai in brate)altul dupa mine si un rucsac care aproape mi se lipise de spate Cind ma uit in urma imi vine sa zic WOW! am facut eu toate astea. Si ma simt bine, al naibii de bine, impacata si senina ca am avut puterea, sansa, curajul si da ca m-a ajutat si D-zeu sa le fac dar de facut le-am facut totusi eu .

Mai depinde si de etapa in care esti si de unde e copilul ca functionalitate. Daca e un Asperger asa mai original care a avut in schimb majoritatea achizitiilor, exceptind social skills, la timp e una si daca e catre zero ca functionalitate e alta.
Nici daca m-ar fii consiliat Dalai Lama nu as fii putut sa ma impac ca nu vorbeste la 4 ani si jumatate, ca e inca in pampers la 5 ani jumate, ca nu maninca singur, ca imita ca o maimutica cind stiam ca se poate face ceva.

Si mai e un lucru care s-a schimbat atunci in atitudinea mea. Am reusit sa ma focusez atit de mult pe problema mea incit nimic din multele si maruntele lucruri neesentiale din jurul meu n-au mai contat. Desigur ca nici asta nu e o stare de normalitate sa nu iti pese cum te imbraci, unde locuiesti, cum zimbeste sotul, ce zice vecina. Acum incepe sa imi pese iarasi dar atunci nu.

Desigur ca felul in care am reactionat eu nu e norma. Nu numai copiii nostrii sunt diferiti ci si noi. Dramele, de toate felurile, boli, divorturi etc sunt traite diferit de fiecare.

casandra spune:

Arminad, asa e, ai dreptate, depinde unde esti. Imi aduc aminte ca, la inceput, s-a facut tabula rasa in capul meu si nimic altceva nu a mai contat. Calin a inceput sa vorbeasca la 6 ani, dupa 3 ani de terapie, in care altceva nu am vazut nici in culcare, nici in sculare. Cand l-am auzit facand propozitii, am simtit ca mi-a pus Dumnezeu mana in cap si am hotarat sa mai am un copil.
Ce vreau sa spun este ca, atunci cand eu am inceput sa ma relaxez in interior, sa fiu mai putin incordata, sa fiu mai ingaduitoare cu mine, sa rad mai mult, totul s-a derulat in alt ritm, la alta viteza, rezultatele au inceput sa apara, Calin s-a deschis ca o floare,... Sigur ca mai sunt probleme, ca batalia nu e castigata, dar e la alt nivel, e altceva....

filofteia spune:

Bird... din pacate in Romania lipsa de informare este la toate nivelurile... chiar multi dintre specialisti sunt in urma rau de tot.
Ca sa fii inclus in sistemul statului, sa lucreze cineva cu tine, trebuie sa fie un caz grav... in cazul nostru cu dislexie, ar fi trebuit in clasa a III-a sa nu fie in stare sa citeasca o propozitie din Abecedar (clasa I). Pe degeaba explic eu ca incurca b,p,d, ca la cuvintele grele i se amesteca literele (o spune chiar el) ca scrie "thema" in loc de "tema"...
Eu il inteleg sotul tau... presiunea societatii in Romania este foarte mare. Eu am atras atentia celor din familie, le-am explicat ce este dislexia, le-am dat articole, i-am spus sa-l urmareasca.... si tot intampinam probleme mari cu pretentiile vis-a-vis de scoala. De ceilalti nu-mi pasa. Chiar sotul, care n-a excelat la scoala si care a observat (cand i-am atrast atentia) ca la Scrabble, pune cuvintele invers (de la dreapta la stanga, sau de jos in sus) tot are pretentii mari de la el... in loc sa fie multumit ca face fata intr-o clasa cu elevi foarte buni si o invatatoare pretentioasa (matematica de clasa a III a aproape am terminat-o si abia de termina semestrul I ), ca are lucrari foarte bune la toate celelalte materii mai putin la romana, unde greseste la scris, gramatica o face perfect...
Este greu, mai ales cand tot este lasat pe umerii tai, cand nu esti de specialitate si esti nevoita sa faci exercitii.

Roxy, Kay, Myrrha, problemele noastre sunt atat de mici fata de ale voastre. Va admir pentru puterea de care dati dovada si va doresc putere in continuare.

Happiness_4_us spune:

Nu este zi data de la Dumnezeu, sa nu intru la acest subiect, de cand a fost deschis.
Pentru noi mamicile cu puiuti speciali, este infinit de greu sa iti asterni aici frustrarile prin care trecem zi de zi.
Kay, la fel ca si tine, si eu dau de fiecare data replica, atunci cand cineva vorbeste neintrebat.
Mi-a luat mult timp sa inteleg ca, starea de sanatate a lui Andrei este mult mai importanta decat ca nu face una, alta, ca are retard psiho-motor, pa care cu pasi mici il recuperam, ca azi are 2 ani si 4 luni si inca nu am auzit 'mama' la care ravnesc de atata timp sau ca abia acum a inceput sa mearga mai bine si de cateva zile, timid, se aseaza singurel din picioruse, jos pe covor. Evident ca dupa fiecare asezare se uita cu ochii mari la noi si asteapta sa fie aplaudat!
Astea sunt momentele care ne dau aripi si ne incarca bateriile sa mergem mai departe.
Dumnezeu ne-a daruit o minune iar noi, asa cum am promis, vom face tot ce ne sta in putiinta sa avem grija de ea asa cum putem mai bine.
Fiecare zi vine cu bune si rele, dar incercam sa mergem mai departe.
Eu nu mi-am pierdut speranta ca voi auzi intr-o buna zi acel minunt cuvant "mama" cum nu mi-am pierdut speranta ca intr-o zi, bunul Dumnezeu va aduce lumina si in viata noastra.

Va imbratise tare tare!
Copilasii nostri sunt binecuvantati cu asa mamici!

Nana, Andrei Stefan ( 26.09.2007)
Povestea nasterii fluturasului!

"Nu-i nimic, ce daca... Tot ce-i rau o sa treaca!
Nu-i nimic.... Cad si mereu ma ridic!" Laura Stoica

---

Fluturas iubit, sa nu uiti niciodata, ca mami este intotdeauna cu un pas in urma ta. Trebuie doar sa intorci privirea si sa intinzi manutza si mami te va ajuta in orice clipa!

Happiness_4_us spune:

Bird, nu stiu cum ar fi mai bine cu nepotica, si iti spun si de ce.
Nasii nsotri au o fetita de 10 ani si as baga mana in foc ca fie are elemente autiste fie este chiar Aspie.
De fiecare data cand ne intalnim cu ei, este un adevarat chin sa o faca sa spuna macar buna. Noi, care am trecut prin ale noastre cu Andrei, incercam sa nu-i facem sa se simta stanjeniti de prezenta noastra. Cand apar incidente de genul tantrumuri sau intrebari de genul: mama ce e ala un telefon? iar ala era o aeroterma care se misca, ne continuam conversatiile si incercam sa ignoram ce discuta ea cu mama ei, ptr ca mereu, dialogurile au loc intre ea si mama.
Mereu ma gandesc la mama, cat de greu ii este in asemenea situatii si cu toate astea, cu o putere iesita din comun, mai are putere sa zambeasca si sa-i explice calm si la obiect, chiar daca este nevoie sa repete de 100 de ori acelasi lucru.
Se observa cu ochiul liber diferenta de comportament, nepoata mea avand tot 10 ani si la aproape toate intalnirile noastre a fost si ea prezenta. Cei din afara mereu ne intreaba: ce are fata nasilor de e asa ciudata? Iar pe mine ma doare enorm cand aud asta, si sar de parca ar fi intrebat de Andrei.
Cei sanatosi nu inteleg cat de bogati sunt ca sunt sanatosi si nu sunt in stare sa se gandeasca, ca a fi bolnav, respectiv altfel, poate durea enorm.

Sa le dea bunul Dumnezeu putere, ca tare greu trebuie sa le fie.
Precizez ca ei sunt oameni de nota 20 din toate punctele de vedere, fara vreo problema de acest gen in familie.
Si sunt convinsa ca, au fost cu fetita peste tot la medici, ptr ca sunt oameni cu scoala, nu sunt niste inculti. Ca nu vor sa vorbeasca despre durerea lor, este hotararea lor si noi luam asta ca atare.


Nana, Andrei Stefan ( 26.09.2007)
Povestea nasterii fluturasului!

"Nu-i nimic, ce daca... Tot ce-i rau o sa treaca!
Nu-i nimic.... Cad si mereu ma ridic!" Laura Stoica

---

Fluturas iubit, sa nu uiti niciodata, ca mami este intotdeauna cu un pas in urma ta. Trebuie doar sa intorci privirea si sa intinzi manutza si mami te va ajuta in orice clipa!

columbiana spune:

Eu n-am indraznit inca sa scriu la topicul asta dar l-am citit din scoarta-n scoarta, si rascitit; eu inca nu m-am vindecat, si nu cred c-am sa reusesc vreodata pentru ca nici nu-mi doresc asta; in felul asta ramin ca soldatul de veghe, la fiecare pas dat inapoi sunt acolo sa-l sprijin, sa-l impulsionez, sa caut solutii, idei; uneori ma intreb "de ce" mai ales de ce lupta pentru al doilea copil a esuat cu doi ani in urma; acum duc iarasi o lupta cu al meu pentru un copil din Haiti; el nu vrea, anii astia de terapii, balans, alergatura, nervi, disperare, amestecate cu victorii marunte dar cu satisfactii mari l-au secat, si-a pierdut curajul la gindul ca ar fi vreo nesansa sa o luam de la capat;
Sunt perioade cind ne merge bine, sunt avansuri, achizitii, au fost salturi uriase ( de la non-verbal pina la 4 ani+ la unde suntem astazi) e liniste, si reusesc sa "uit", sa ma desprind- adoarme teama din mine; apoi vine un dus rece si ma trezesc, si o iau de la capat; ma rog doar sa am zile, sanatate, job, putere, sa fiu prin preajma pina il voi vedea adult;

http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=137759

myrrha spune:

Ana_Stroe,

Eu am tot oscilat in ultimul an intre doua atitudini timpite: ori relaxarea completa - nu stiu cum s-o invat ceva pe Agata, atunci o las balta ca o sa prinda ea din zbor, ori incrincenarea absurda - daca petrecem o ora pe zi cu tricicleta, in fiecare zi, citeva luni, trebuie sa invete sa pedaleze... Cind banuiam ca e un diagnostic, cerintele mele scadeau brusc, simteam nevoia sa o cocolosesc, sa o imbrac eu, sa-i dau sa manince - doar copilul e bolnav. Cind mi se parea ca n-are nimic, e doar "diferita" (asa imi spuneau delicat toti cunoscutii), asteptarile imi cresteau exponential - insistam sa se imbrace singura, sa salute, sa dea jucarii etc etc

Acum incerc sa ma mentin pe linia de mijloc - adica sa ii accept limitele si mai ales sa le inteleg (sa pricep de ce nu poate face contact vizual cu copiii de pilda), dar in acelasi timp sa am asteptari inalte de la ea. Adica sa ma port in preajma altor copii natural, de parca Agata chiar ar putea interactiona cu ei, sa tatonez terenul mereu si mereu, poate o data minunea o sa se intimple... Si sa inghit frustrarea. Sa astept de la ea ceva ce acum pare imposibilul, adica sa nu ii iau diagnosticul ca pe un dat, definitiv si irevocabil, ci ca pe ceva deschis schimbarii. Dar in acelasi timp sa o accept asa cum e acum, cu neputintele si ciudateniile ei...

Multumesc, Casandra, o sa-ti scriu.


mami de Agata (21.08.06) si Iosif (30.09.08)

roxy spune:

myrrha (mami de Agata ) ma bucur , daca pot spune asa , ca ai scris ceea ce ai scris, si anume ,ca nu sunt singura(ca ma consideram nebuna deacum) care oscileaza asa de tare intre dorinta de a-si cocolosii copilul (la mine cel mare) , stiind ca e putin altfel decat un copil de varsta lui(el are 9 ani varsta fizica, dar cea sufleteasca e inca a unui copil mic, de 4-5 ani- gandeste e mai naiv sa zic asa).
Si dorinta acuta care ma ia in anumite momente in care as vrea sa-l oblig sa lase naivitatea asta deoparte si sa fie la fel ca ceilalti de varsta lui, sa faca tot ceea ce teoretic ar trebui sa poata face un copil de 9 ani.
Dar apoi dupa ce o dau in balta rau de tot, imi pare rau ca inebunesc bietul copil, care nu are nici o vina ca trece prin tot ceeea ce trece, si iar recurg la ajutorul din partea mea, incat copilul cred ca nu mai stie ce sa faca.
Am mare nevoie sa fiu trasa de maneca , cand sar calul, sa-mi spuna cineva care trebuie sa fie asteptarile reale de la copilul meu, pentru ca asa ca-n filmul cu animalele, nici unu nu e la fel cu celalalt, fiecare are puncte slabe si puncte forte, si sa stiu ce anume sa ii imbunatatesc aceste aspecte.
Toata lumea imi spune pune-l sa faca , ca nu pateste nimic, dar al meu, daca nu reuseste , da inapoi , adica, ii piere orice urma de curaj care ar avea -o in momentul in care incearca, si il face sa refuze orice alta incercare ulterioara.Ma intreb mereu de ce nu e ca altii care daca nu le iese, se apuca din nou si din nou, pana le iese, el nu, si ma umple de frustrari si tensiuni.
Si de aici pana la un conflict mocnit intre noi nu e decat un pas, se duce dracu orice urma de empatie si constientizare a problemelor din partea mea.Si dupa ce valul de frustrare trece, ma intorc din nou in puctul in care sunt plina de remuscari, ca uite iar nu pot fi langa copilul meu, care are nevoie de mine, sa-l inteleg, si sa-l ajut...si asa sunt intr-un perpetuu carusel de sentimente, care ma dau peste cap.

Happiness_4_us spune:

Ana, de veghe stam toate, sunt convinsa de asta, ptr ca s-a schimbat ceva in noi. La mine cel putin asa este. Si cum Andrei in ultima perioada a facut convulsiile numai in somn, efectiv ma trezeam ca tremura patul si nu stiam ce se intampla, ultimul episod fiind ieri dimineata, am ajuns sa ma trezesc din ora in ora noaptea, sa il verific daca doarme, daca mi se pare ca respira altfel decat ar trebui, ma apuc si il misc pana respira si vad ca doar doarme si nu are de gand sa faca vreo prostioara, si tot asa.
Cand vine dimineata, totul revine la normal, el activ ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, si o iau de la capat si incep sa ma bucur de ce face si sa visez ca intr-o zi totul va fi bine.
Dar ma trezeste dr. cu umblatul la medicamente, cu reactiile adverse de rigoare, insomnii, cosmaruri, inapetenta, moleseala, dezechilibru si nesiguranta in miscari si vraja se rupe.
Noi ne gandim mereu ca un al doilea copil sigur l-ar ajuta enorm pe Andrei, insa mintea mea refuza s ao ia de la capat, teama ca s-ar putea intampla acelasi lucru, nu-mi da pace. Si nus tiu de ce, in toata treaba asta, am mereu senzatia ca l-as neglija pe Andrei, el care are atata nevoie de mine.

Roxy, sa stii ca si noua toata lumea ne-a zis ca Andrei nu trebuie cocolosit, si ca trebuie lasat sa se descurce singur. Ca de-aia nici nu vorbeste, ca noi mereu anticipa nevoile lui si ii sarim in ajutor. Ca daca ar exista momente de frustrare sigur s-ar produce deblocajul in vorbire, insa noi nu avem aceeasi parere, din pacate.
Cred ca sta in firea parintilor, greu incercati sau nu, sa-si cocoloseasca puii.

Multa sanatate va doresc!

Nana, Andrei Stefan ( 26.09.2007)
Povestea nasterii fluturasului!

"Nu-i nimic, ce daca... Tot ce-i rau o sa treaca!
Nu-i nimic.... Cad si mereu ma ridic!" Laura Stoica

---

Fluturas iubit, sa nu uiti niciodata, ca mami este intotdeauna cu un pas in urma ta. Trebuie doar sa intorci privirea si sa intinzi manutza si mami te va ajuta in orice clipa!