Parintii nostri

anca74 spune:

Irina
Biata de tine...

Mamica de Zanuta mica, Anna Laura

Le meilleur moyen de réaliser ses rêves c'est de se réveiller.

buflea spune:

Impresionant si trist ... eu tot incerc sa le gasesc scuze, nu stiu de ce, nu pot sa concep ca un parinte intreg la cap isi bate copilul inutil si cu ura.
Poate mama ta avea ea insasi unele probleme de "anger management" - asa se numeste acum ... de aceea cred ca pana nu ne cunoastem exact pe noi insine nu e bine sa ne angajam in meseria asta de parinte.

blackpanterro spune:

Eu una nu imi iert tatal, nici daca ma roaga pe patul de moarte! Mi se pare crud sa ti se ceara sa-l ierti pe omul care ti-a facut atata rau.

Irina, imi pare rau ca ai avut asa copilarie! :(

Adriana si Aidan - 4 ani
A ticket to hell has never been funnier

"May the fleas of a thousand camels infest the crotch of the person who screws up your day and may their arms be too short to scratch...AMEN"

anca74 spune:

Noi am avut niste parinti buni.

Tata ne-a iubit si ne iubeste ca un nebun, desi, in tinerete, a fost destul de strict in educatia noastra si ne-a chinuit copilaria cu "reguli batute-n cuie" despre cum trebuie sa ne purtam in public sa nu-i facem de rusine, pe el si pe mama. Ne-a terorizat cu “ce zice lumea” daca facem sau dregem cine stie ce.
Nu a fost niciodata un om prea calm, ii sare tandara si acum din te miri ce, si se asteapta ca noi sa-i iertam fiecare « scapare » cand il apuca pandaliile si urla la noi.
Este un om super inteligent, intotdeauna a avut o usurinta fantastica in a invata absolut orice, a lucrat mereu in posturi de sef si, probabil, a uitat ca noi, copiii lui, nu-i eram subalterni.
De aici si o oarecare teama a noastra de a nu-i ajunge la inaltime, de a o da in bara, temandu-ne mereu ca nu procedam corect, ca nu stim pe ce cale sa o apucam, si ca trebuie sa-l intrebam in permanenta daca este ok s-o luam pe aici, si nu pe acolo.

Mama a fost mereu o femeie calma, foarte rar isi pierde cumpatul. Cand eram copila, o vedeam intr-una ca pe o "victima" a personalitatii covarsitoare a tatalui meu fiindca mereu incerca sa aplaneze eventualele conflicte cu el si sa-l linisteasca, rareori sa-l confrunte direct.
Am inteles abia acum ca in spatele acestui comportament era de fapt teama ei, ca mama, de a ne expune pe noi, copiii, unor scene dezagreabile intre parinti.

Cand am emigrat aici, am avut insa surpriza sa realizez ca mama nu a fost niciodata o “victima” a tatalui meu, ci, din contra, o femeie care stie sa se afirme cand este cazul si sa-si recapete locul pe care-l merita.
Fiind farmacista de profesie, a trecut cu brio prin toata procedura de echivalare a studiilor din tara si, in scurt timp, si-a deschis nu una, ci 2 farmacii aici. Acum este o adevarata femeie de afaceri, chiar daca implinirea asta profesionala vine cam tarziu.

Iar tata,... hehehe, tata are si el un post de raspundere (din nou!) si-i birjareste pe altii, dar mama este cea care aduce salariul cel mai mare in casa si, prin urmare, tata a invatat sa discute omeneste acum, fara urlete inutile. Orice invat are si dezvat.

Parintii nostri nu ne-au batut mar niciodata. Mama – deloc, iar tata ne mai tragea de par uneori cand nu intelegeam nu stiu ce teoreme la matematica si ni le explica de 10 ori.

Daca este sa am un regret acum,... imi lipseste acea prietenie pe care unii oameni o au cu parintii lor. Noi nu am fost educati in sipiritul prieteniei cu parintii, ci al ascultarii lor.
Am vazut, insa, ca unii oameni extrem de norocosi pot avea o relatie deosebita cu parintii lor, si regret intr-un fel ca ai mei nu au stiut sa se apropie de noi in felul acesta.

Probabil, pe vremea cand ai nostri parinti erau tineri, nu existau asemenea « procedee » de educare a copiilor. Sau erau prost vazute.
Incerc sa le gasesc circumstante atenuante alor mei : perioada tineretii lor a coincis cu niste vremuri destul de gri in istoria Romaniei, vremuri care s-au innegrit si mai si cand noi eram inca mititei – nu se gasea de mancare, saracie, frica de a spune ce nu trebuie si sa fii bagat la zdup de securitate, teama pentru ziua de maine, etc. In asemenea conjunctura, nu cred ca le ardea lor cine stie ce despre cum sa-si apropie copiii cat mai mult, ci ce sa le puna pe masa.
Din cauza asta nu-i judec prea sever.

Mamica de Zanuta mica, Anna Laura

Le meilleur moyen de réaliser ses rêves c'est de se réveiller.

buflea spune:

Nici eu nu am fost prietena cu ai mei in adolescenta ... de altfel nu stiu exact daca se poate intampla asta, adolescenta este o varsta atat de problematica incat imi este greu sa vizualizez o prietenie intre parinte si tanar la varsta aia. Si nu cred ca este vina parintilor ...cum poti ca parinte sa stai prieten cu copilul care se ducea la Costinesti si dormea cu inca 25 in camera sau mai rau, pe casutele de piatra, in saci de dormit ? Sau se ducea la chefuri si venea varza de acolo ... poate nu-l certi dar nici prieten nu poti fi cu el.
Dupa adolscenta nu am mai vrut EU sa ma imprietenesc cu ei ... nu stiu de ce , nu aveam timp si chef de ei, aveam alte preocupari si preferinte.
Acum insa, pot spune cu mana pe inima ca ai mei sunt cei mai apropiati confidenti si da, prieteni ... si asta pentru ca au avut intelepciunea de a fi flexibili, de a intelege ca lumea se schimba, valorile se schimba, au dorinta de adaptare, imi cer sfaturi, se duc la filmele pe care le recomand eu, in excursiile unde ii trimit eu, citesc cartile de care le spun eu ... cum sa spun, ma lasa pe mine sa le ghidonez batranetea pentru ca au inteles ca eu stiu mai bine ce si cum merge lumea zilelor noastre si au incredere in mine.

bb_yasmi spune:

ii multumesc lui dumnezeu pt ca mi-a dat sansa sa ma nasca MAMA MEA....
relatia mea cu mama: mi-a fost intotdeauna o buna prietena, o buna confidenta, o mama exceptionala (chiar daca uneori am mai luat si eu cate o palmuta), imi este si mama si tata (lucru pt care am apreciat-o intotdeauna!! ). e minunata!!!! uneori ma gandesc ca nu stiu sa o apreciez atat de mult pe cat merita, dar chiar si fara cuvinte stie si simte ca o iubesc si ii mu;ltumesc pt tot ce face. sper sa aibe suficiente zile incat sa fie alaturi si de fetita mea asa cum a fost si pt mine!!



_
"Inima mamei este un adanc abis la capatul careia gasesti de fiecare data iertare!!"

happy mom Lavi & ladybird Iasmina Alissa 31.10.2007

makydenis spune:

Eu cred ca nu astea erau lipsa, ci mai degraba exprimare lor. Mama spune ca pe atunci nu era timp de pupaceli.
Acum insa isi pupa nepotii de nu mai are aer!!! Le canta, se joaca cu ei. Si tot ea e! Deci nu e lipsa...

Hilde spune:

Irina, imi pare rau ca ti s-a intamplat asta. Cred ca este greu dar cel mai bine ar fi sa poti sa-i ierti cumva. Sa te gandesti ca atat au putut ei. Nu ne putem alege parintii si nu este vina noastra daca ei au fost mai limitati.

Buflea, parintii mei au fost prietenii mei, pe bune.

Da, ma duceam la Costinesti si dormeam cu inca 3( doar) in camera. Da, mergeam la chefuri pana dimineata cu masina lui taica-meu.(si puneam in ea prieteni pana la refuz, ca doar eu eram fata si nu beam alcool:). Da, mergeam pe munti cu cortul sau fara, cate doua-trei saptamani. Ne imbracam traznit in discoteca si inainte sa plecam de acasa le aratam alor mei ce traznit suntem imbracate si ce pasi noi de dans am mai invatat. Tata era mai ales criticul, el se pricepea la dans. : ) )

Cred ca bucuria parintilor era totusi ca noi eram foarte pretentioase la baieti( ne si poreclisera prietenii "pisicile aristocrate"). Si baietii erau in 99.99% din cazuri niste prieteni pentru noi, asa cum erau si fetele. Nu i-am vazut diferit multa vreme.

Cred ca aveam un grup de ~ 20 de prieteni, fete si baieti, iar oamenii astia pentru noi erau ca niste frati. Mama si tata ii considerau ca si copiii lor, erau la noi dimineata si seara si noi la ei. Parintii se cunosteau deasemenea si se vizitau.

Daca noi plecam cu grupul nostru de prieteni si stiau tot timpul unde suntem, ai mei se simteau in siguranta.

Stii ce e nasol?
Ca eu simt ca n-o sa fiu ca ei. Sunt control freak si ma scoate asta din sarite.

Hilde spune:

Conduceam eu de obicei sau sora-mea sau alta prietena pt ca tata avea mai multa incredere in fete decat in baieti.

Stia ca noua nu ne place alcoolul si prefera sa luam masina lui si sa conducem noi decat sa mergem cu vreun baiat caruia sa-i placa sa faca pe grozavul la volan + bea alcool. Nu avea inceredere in judecata baietilor. Cred ca din cauza asta si noi ii vedeam pe baieti ca pe niste imaturi. Cum sa transform un imatur din asta in iubitul meu?

andacos spune:

Ma doare sufletul cind citesc prin ce atzi trecut unele dintre voi!Nu-mi pot imagina cum e sa ai o asemenea copilarie!Toata compasiunea mea !

Eu am avut o copilarie normala,fericita,intr-o familie iubitoare,mare!

panterutzo,te-am citit de foarte multe ori cu aceasta ura pentru tatal tau!Sunt convinsa ca motivele tale sunt mai mult decit intemeiate,totusi,ma intreb eu,ajungind la o anumita virsta nu suntem capabili sa iertam?Ce "multzumire"ne aduce ura asta?Cu ce ne facem sa ne simtzim mai bine?


Te-ai gindit vreun moment ca poate exact prin aceste sentimente ii semeni mai mult dceit crezi?

Sa stii ca sunt doar citeva intrebari,nu-mi permit sa te judec,sau sa te condamn in vreun fel!Totusi cred ca daca nu potzi ierta ...nu esti vindecata si atunci...nu stiu ,poate ai nevoie de ajutor!

Dana