Parintii nostri

Asta este mesajul care mi-a inspirat subiectul ... daca au mai fost discutii de genul asta pe Forum, imi cer scuze ca il repet ..

Deci, ce relatie ati avut cu parintii ? Ce regretati, ce ati invatat, ce o sa copiati si ce o sa evitati in realtia cu copiii vostri ?

buflea spune:

Eu sunt copil singur la parinti, niste parinti normali ...
Totul sa invartit in jurul existentei mele, am niste parinti minunati.
Tot ceea ce sunt ca om acum de 40 ani li se datoreaza in proportie de 75% - intotdeauna m-au motivat, au fost in spatele meu, m-au mani****t spre "bine", m-au pedepsit si m-au tinut in frau cand aveam impresia ca le stiu pe toate, au suspinat si plans in perne cand am decis sa emigrez, au plecat de la casa lor, intr-o tara straina, unde nu pot comunica cu nimeni, ca sa-mi creasca copiii.
Mama mai ales are o inclinatie spre sacrificiu care efectiv ma inspaimanta - sunt sigura ca EU exist inaintea oricui in viata ei, chiar si inaintea tatalui meu ...tata este putin mai egoist, dar nu indrazneste sa iasa din cuvantul mamei, asa ca se sacrifica si el . Am intr-un cuvant, niste parinti minunati ...

Ce as avea sa le reprosez ? - poate putin lipsa de sensibilitate ... O femeie foarte ferma si puternica, multa, multa vreme am crezut ca mama reprezinta "o aglomerare de reguli, restrictii si consecinte" care TREBUIE respectate ... acum cand si eu sunt mama imi dau seama ca de fapt am fost un copil care a cerut o educatie mai spartana, acum cred ca mama si-a ascuns sensibilitatea si dragalelile de frica a nu ma scapa din mana ...

Ce as avea sa-mi reprosez ? Faptul ca am pierdut atatia ani din viata (vreo 18) judecandu-mi gresit parintii, fara sa ii inteleg ... nu stiam cum sa scap de ei, sa fug cat mai departe si cred ca asta le-a rupt sufletul.

Mi-am descoperit parintii cu adevarat tarziu, poate pentru ca m-am maturizat tarziu, sau pentru ca am plecat atat de departe de ei incat distanta mi-a deschis ochii ... imi pare rau de asta dar imi pare bine ca am avut ocazia sa le spun ca imi pare rau si ca ii pot trata si iubi acum asa cum merita ...

Sunt cei mai buni parinti si cei mai buni bunici din lume, sper din suflet sa fie mandri de ce au scos din mine si sper sa reusesc si eu exact atat cu copiii mei.

arminad spune:

Ai avut sansa ca in final sa fiti impreuna chiar si temporar,sa te reconectezi cu ei. Eu n-am mai avut aceasta sansa.Am plecat in lume si dusa am fost.Chiar si inainte de a emigra,locuiam de vreo 15 ani departe de ei.Si eu apreciez acum cu mintea mea de adult si de parinte la rindul meu,intelepciunea cu care "m-au adus pe calea cea dreapta".Am fost la rindul meu rebela, un copil mai greu de crescut. N-am sa apreciez niciodata insa faptul ca si-au ascuns "sensibilitatea si dragalaseniile" pentru ca asta m-a gonit de linga ei,in cazul meu definitiv.
E greu sa gasesti ca parinte proportia corecta de intelepciune si dragoste.E un fel de echilibristica pe sirma,oricind poti cadea.Ceea ce nu as repeta ca parinte este sa cred ,asa cum au facut ei,ca cele doua se exclud.
Ce mai apreciez iarasi este faptul ca desi au ajutat-o mult pe sora mea,pe mine n-au mai avut sansa,au avut intelepciunea sa se retraga la momentul potrivit,sa isi vada de propria lor viata,sa se ingrijeasca inclusiv material de propria lor batrinete.
Am vazut si vad inca in jurul meu multi adulti din generatia mea striviti intre obligatiile fata de proprii copii aflati la virsta adolescentei care au inca multa nevoie de ei si parintii in virsta ajunsi mai demanding decit proprii lor copii pentru ca "toata viata s-au sacrificat".

trutzi spune:

Parintii mei cred ca sunt niste parinti normali care au facut si bune si rele.
Ceee ce ma doare pe mine este faptul ca tatal meu nu mi-a spus niciodata ca ma iubeste, iar mama mea cred ca mi-a zis o singura data.
Din atitudinea lor fata de mine stiu sigur ca ma iubesc, dar cred ca as fi vrut sa imi spuna lucrul asta (cand eram copil). Nu m-au dragalasit si nici nu m-au pupat (cu foc asa cum fac parintii-e un fel anume stiti voi). Intr-un moment de depresie, plangeam tot timpul, s-au hotarat sa imi cumpere un catel. Poate ca o sa vi se para scarbos, dar il iubeam atat de mult, il strangeam in brate, il pupam pe cap(niciodata pe bot) si ma gandeam ca ei nu au facut niciodata asta cu mine.
Tot timpul imi repet ca daca o sa ma ajute Dumnezeu sa am un copil o sa ii zic macar o data pe saptamana ca il iubesc si o sa il pup in fiecare zi.

Andrada spune:

Cred ca e o trasatura comuna a parintilor romani, lipsa de tandrete, de sensibilitate. Cred ca pe vremea aia era "cool" sa fii mina de fier, sa iti troznesti copilu cind gresea, sa arati cine e sefu in autobuz cu un dos de palma.

Natasa spune:

Parintii de acum 30-40 de ani nu cred ca isi inchipuiau macar (nu vorbesc despre rarele exceptii) ca un copil se poate alinta, pupa, rasfata, respecta asa cum o facem multe dintre noi acum. Pur si simplu treaba lor era sa se impuna, sa se stie stiuti de frica si sa asigure copilului cele necesare dpdv material, atit cit se putea. Eu n-am fost un copil batut, dar nici pupat si alintat asa cum imi alint eu baietelul acum. Cu toate astea nu pot sa le reprosez parintilor mei ca nu au avut niste conceptii educationale mai avangardiste. Ne-au oferit ce au putut si cum au stiut, cum au simtit ei instinctiv ca e mai bine, fara carti de specialitate la dispozitie si fara curentul actual de crestere a copilului in libertate cvasi-totala. O fi bine ce facem noi acum, o fi fost bine ce au facut ei atunci? Eu nu am ce sa le reprosez major si as fi multumita ca peste 30 de ani baiatul meu sa gindeasca la fel.

trutzi spune:

Uitasem de faza cu bataile. Inca o problema. Ma batea mama mea de amorteam pur si simplu. Nici asta nu o sa fac. Sunt atatea metode prin care ii poti arata copilului ca a gresit.
Vreau sa spun ca nu am fost un copil rau, eram chiar ff ordonata (am ajuns sa cred ca e o boala. Aranjez hainele dupa culori, toate borcanele sunt la linie, toate eticetele s.a.md.), imi faceam lectiile singura, faceam curat si altele. Dar tot nu scapam de batai

giani spune:

Mai am o sora, mai mica cu 6 ani, un accident binevenit, multumesc maica-mii din suflet ca a decis sa o pastreze. Taica-miu era alcoolic in ultimul grad cind a murit, a alunecat pe scari la restaurant, beat fiind. Eram in clasa a 12-a. Ani de zile mi-a fost rusine de ceea ce am simtit cind am primit vestea, am ascuns vreo doujdeani treaba asta. M-am simtit eliberata, usurata, calvarul luase sfirsit. Vreo 15 ani am refuzat sa vorbesc despre el, dupa care am mai inceput sa intreb una alta. Am inceput sa imi amintesc. Omu’ avea si unele afectiuni pshice, si cind era treaz era o atmosfera aiurea rau in casa, nu mai zic de beat. Stiam toate gradele de betie. Cind era beat imi era frica de-a binelea. N-am primit afectiune defel din partea lui, nu m-a imbratisat vreodata, nu mi-a spus niciodata La multi ani, nu am primit vreo inghetata ori vreo ciocolata, o vorba buna, nimic. N-am avut sentimetul de siguranta in apartamentul copilariei. Doar o frica imensa. M-a urit cind am aparut pe lume, a avut atasament bolnav pentru maica-mea, pentru mine o gelozie imensa, cu timpul s-a dus afectiunea pentru maica-mea, dar nu si dispretul pentru persoana mea. Cu sora-mea era indiferent, asta inseamna ca nu o ura cu pasiune, se facea ca nu exista. Era violent, mai rar indreptate impotriva noastra, ce-I drept si fugeam vazind cu ochii. Dar strica prin casa, geamuri, mobile, veioze, aparate de radio, chiuveta, oglinda. Maica-mea era amenintata, daca incearca sa divorteze, da foc la casa, ne omoara si face puscarie. Atunci le luam si eu in serios, acum ma gindesc ca trebuia sa faca pe dracu-n patru, si sa fi plecat.
Incerc sa imi amintesc ceva frumos in cei 18 ani in care am stat apartamentul copilariei: ne bucuram cind nu era acasa, cind plecam la tara (in fiecare vara pina la 18 ani am plecat de-acasa, stateam la o matusa si familia ei, ghiciti, o familie fericita, bine inchegata)
In clasa a 12-a, in 87, eram terorizata, ca plecam la facultate, si o lasam pe sora-mea in cosmar, singura, ca maica-mea nu o sa se descurce fara mine, ca le abandonez.
Am fost saraci, maica-mea tinea 4 persoane cu un salariu mediu. Am crescut ai nimanui, nimeni n-avea timp de educatia noastra, desi acum sint anumite aspect care imi dau de gindit, cu privire la maica-mea.
Maica-mea, se autodescrie o femeie puternica, cu multe pasiuni, multe hobby-uri, o femeie de actiune. A fost un parinte grijuliu, a avut grija sa fim hranite, ne ducea la doctor cind aveam febra, mi-a facut odata ziua de nastere, si mie si sora-mii. Nu prea avea mult timp pentru noi, din cauza trebilor casnice si a hobby-urilor nenumarate. Cind am crescut am insistat sa mergem la film impreuna, si din cind in cind aveam duminica dupa-amiaza zi de film la cinematograf. Lectii nu facea cu noi, pe mine m-a pierdut din mina. Aveam dintii cariati, toata copilaria am suferit de dureri de dinti si imi aduc aminte de abcese violente. Era intelegatoare, avea simtul umorului, ne facea placere sa petrecem timpul impreuna. Ne face placere si acum, desi atit de rar se intimpla asta.
Dupa ce a murit taica-miu, in 87, asa cum am zis eram in clasa a 12-a, in acelasi an am plecat la Bucuresti la facultate. S-a intimplat ceea ce nu ma asteptam, maica-mea a devenit alcoolica. Acum incerc sa reconsititui, cum si cind si de ce s-a intimplat asta. Sint foarte trista, sint atit de afectata, vreau sa fac ceva si nu am ce. Am plecat amidoua cu mult timp in urma din tara, alcoolismul e avansat. E genul de alcoolic de bea singur in casa. Copilaria mi-a fost furata de alcoolismul unui parinte, in perioada adulta sint ingrijorata de alcoolismul celuilalt parinte aflat in izolare aproape totala datorita problemei. S-a izolat de rude (accepta doar o comunicare formala cu surorile ei), prieteni nu a avut niciodata.
Eu cu sora-mea nu sintem alcoolice, sora-mea sufera de depresii regulate (specific fiicelor cu parinti alcoolici), are problem de relationare, iar eu toata viata am suferit de lipsa increderii de sine. Am avut relatii minunate, am o casnicie buna, n-am avut insuccese de natura sociala, sint sanatoasa, nu am absolut nici o dependenta, sint echilibrata, relationarea e OK, am avut noroc de aspect fizic 'comercial', dar cu self-esteem-ul sint la pamint.

Cu taica-miu, am fost lamurita, e absolut normal sa simt ce simt, nu am nici o datorie, fata de el, dar la maica-mea tin, as vrea sa fac ceva, ma simt neputincioasa si nerecunoscatoare. Ma incearca sentimente contradictorii: o iubesc si o vreau sa o scap, o acuz ca nu lupta sa iasa din situatia asta, sint fericita ca a fost cit amindoi parintii in copilarie, o acuz ca n-a plecat din apartamentul ala de cosmar. Un parinte il iubesc pe altul il dispretuisc.

buflea spune:

Interesant ce scrii aici ... posturile de la subiect pana acum par a confirma asta. Totusi imi e greu sa cred ca duritatea si "spartanismul" era o caracteristica generala a generatiilor trecute ... gandind inapoi cu mintea de acum, cred totusi ca eu "ceream" un asemenea comportament. In sensul ca nici nu am fost un copil foarte sensibil, lipit de fusta mamei, ci mai degraba agresiv, infipt, hotarat si incapatzanat.

Pe mine nu m-au batut, sau cel putin nu imi aduc aminte, dar m-au constrans intotdeauna, mi-au prezentat viata in afara regulilor stabilite de ei, atat de periculoasa si de ingrijoratoare, incat intotdeauna mi-a fost frica sa ma revolt decisiv ... Mama mea a avut experienta pedagogica si poate de aceea s-a impus prin comportament si atitudine ...

Ah ! Si todeauna, dar totdeauna, au fost ei doi impotriva mea ... si am suferit pentru asta pentru ca niciodata, in nici o cearta, nu am avut un aliat

mari_paun spune:

parintii mei...
mama a fost ai dura cu mine si fratele meu, eu eram capul rautatilor si ma altoia...de multe ori faceam prostii ca sa ies cumva in evifenta pt ca fratele meu era in centrul atentiei, baiatul frumos, cuminte si destept, pe mine nu ma alinta ce pe al...asa ca iesiem cu ceva in evidenta... tata nu m-a baut, mi-a dat o palma in clasa a XII cand a depistat 6 absente , facute cu clasa...
totusi ne-a dat o educatie buna, crescand am observat ca sunt preferata tatei si ca sunt prietena cu mama, deci lucurile au fost ok...diferenta mare era in capul meu...pt ca sunt leoaica si voiam eu mai mult...
astae, acum ai mei nu mai sunt...de 5 ani au murit, unul dupa altul fulgerator si fara veste...am ramas fara ei cand aveam mai multa nevoia, copilul era mic, eram despartita...si studenta...si mi-a fost greu fara ei, cateodata ma gandesc ca ei sunt la tara si ca eu m-am racit fata de ei...


bazar pentru Ema

ajutati la terapia pentru Ema pe DC


Ajutati-ma sa inteleg lumea!


Mari, mami de Ema

Natasa spune:

Asta e o atitudine corecta a parintilor, ca macar in fata copilului sa aiba aceeasi parere. Altfel va fugi de la unul la altul cind i se va impune vreo regula. Si noi la fel facem, dar nu sintem in niciun caz "impotriva" lui :)