Parintii nostri

danitin spune:

Deci, ce relatie ati avut cu parintii ? Nu prea grozava.

Ce regretati - ca m-au lasat de la trei ani in grija bunicilor si veneau foarte rar sa ma vada, ca stiau ce fire avea bunica si totusi nu au facut nimic ca sa+i contracareze influenta.

Ce ati invatat - sa accept cu cea mai mare bucurie implicarea bunicilor in cresterea copilului meu dar copilul sa fie mereu alaturi de parinti, sa-i aiba aproape, sa stie ca se poate baza mereu pe noi.

Ce o sa copiati - nimic, pentru ca, sincer, nu prea stiu mai nimic din modul lor de viata in timpul copilariei mele.

Si ce o sa evitati in realtia cu copiii vostri ? sa ma indepartez de ea.

Dupa ce am incercat sa raspund la intrebari trebuie sa vin si cu niste justificari. Cand am avut 3 luni parintii mei s+au mutat in apartamentul lor si m-au lasat in grija bunicilor paterni. teoretic intentiile erau nobile - bunicii aveau o casa mai mare, aveau timp sa se ocupe de mine, nu cresteam cu cheia de gat. dar de aici si pana la a trece o data pe saptamana sa ma vada, e cale lunga. Asta m+a durut intotdeauna, ca nu i+am simtit aproape de mine cand aveam nevoie de ei. Si tot asta m+a si indepartat definitiv de ei. Niciodata nu am reusit sa le cer un sfat, sa simt ca ne intelegem, sa+i simt parinti. In plus, bunica avea o fire foarte ciudata. M+a iubit mult si eu pe ea imens, dar retrospectiv nu pot sa nu+mi dau seama ca era foarte egocentrica si egoista. imi vorbea foarte urat de mama mea, a cascat practic o prapastie intre mine si ea, am asistat la multe scene urate si am auzit lucruri incredibile. Toate astea m-au marcat dar, in tot raul e si un bine. Nu am fost niciodata tentata sa+mi las fetita la bunici, vin ei la noi sa stea cu ea daca este nevoie si, in 5 ani si jumatate a fost 4 nopti in care n+am fost in aceiasi casa cu ea ( am fost plecati doar eu si sotzul in Austria, intr-o miniexcursie cu ocazia implinirii a 10 ani de la casatorie)

buflea spune:

Parintii sunt oameni, nu exista parinti perfecti, exista doar intentii perfecte. Pe mine nu m-ar deranja judecata copiilor mei de mai tarziu, important este sa o faca cand sunt suficient de maturi si sa imi inteleaga devotamentul si dragostea pentru ei.
E bine sa ne uitam in urma, in copilarie, ca sa stim ce sa evitam sau sa perpetuam mai departe.De altfel, propria copilarie si relatia cu parintii sunt singurele referinte pe care le avem in experienta noastra de parinti.

Andrada spune:

E un sentiment, asa, ca, orice as face, oricum as da-o, tot voi gresi si tot va exista momentul ala in care as fi putut sa fac o alegere mai buna in educatie. Iertarea pica bine deci, oricui si oricind.

Pina la urma chiar ar fi interesat de aflat citi dintre noi consideram in mod constient parintii drept repere vii in educatia copiilor nostri. Citi se intreaba "Ce-ar fi facut mama daca era in locul meu?"

buflea spune:

Eu am impresia ca "iertarea" de care vorbesti tu nu trebuie sa fie un act constient si "de invatat in copilarie", ci putin instinctiv si oarecum firesc si asta pentru ca greseala parinteasca, atunci cand s-a comis nu a fost intentionata ...

Eu m-am surprins dand sfaturi copiilor mei, cu exact aceleasi cuvinte cu care le primeam de la parinti, sfaturi care in copilarie ma enervau si ma faceau sa dau ochii peste cap

Andrada spune:

Asta nu-l scuteste pe el sa constientizeze ca doar el a "suportat" , iar iertarea se invata prin educatie, nu stiu daca "apare" cu instinctele.
Iertam pentru ca am aflat (ni s-a spus, am fost invatati) ca putem merge mai departe si raniti si avem resursele sa o facem, nu iertam ptr ca nu stim incotro sa o luam (nimeni nu ne-a invatat mecanismul de "recoil"), iertarea ne tine legati de trecut si ne incremeneste etc. Iertarea tine de comportament, care e dat de educatie nu?




Asta poate veni tot din educatie. Dam mai departe unele tendinte, unele sint analizate si acceptate, altele fara filtru, din obisnuinta. (ca fetita care cearta papusa cu vocea mamei).

Eu ma refeream la obiectul alegerii noastre, daca impasurile ne trimit la parinti, sau la prieteni, filme, carti etc.

buflea spune:

Cred ca tine de educatie ca informatie si norma de comportament ... dar viata bate manualul - eu zic ca iertarea este o notiune instinctuala si temporala. Sunt oameni, fapte, actiuni, vini, vorbe, pe care le putem ierta si altele pe care nu ... si cu cat timpul vindeca rana, cu atat iertarea vine mai usor. Dar ea "vine" de undeva din noi, ierti cand iti vine sa ierti, cand poti sa o faci, cand nu te mai afecteaza trauma, cand nu te mai intereseaza persoana, cand vrei sa uiti trecutul sau sa te impaci cu el. Ori toate chestiile astea nu se invata ci pur si simplu se intampla.

buflea spune:

Impasurile ? Nu m-am gandit, cred ca este o combinatie ... intre "ce ar fi facut mama" si ce spun manualele ... pentru ca normele sociale se schimba, deci si problemele, criza, conflictele se schimba de la generatie la generatie.

zfcristina spune:

Ma regasesc perfect in ceea ce a spus filofteia!

Mamei i-am reprosat ca m-a zapacit cu bataia, i-as reprosa (dar ma abtin) ca nu a stiut sa-mi fie prietena, nu doar mama.
Tatalui....am foarte multe sa-i reprosez. In primul rand ca m-a parasit cand eram in clasa 1, ca si in ziua de azi tanjesc dupa dragostea lui dar din pacate nu mi-o ofera. Ca i-a permis celei de a doua sotii sa-l indeparteze pentru ani si ani si ani de copila lui, ca a mai facut copii.... 2 copii pe care ii rasfata, ii iubeste, le ofera tot ce este mai bun.
Ca ai mei copii nu stiu ce inseamna sa aiba bunic, pentru ca "bunicul" este prea ocupat sa fie tata.................si as putea continua la infinit dar asta ar insemna sa imi crape inima de durere.

tora97 spune:

relatia cu mama... o viata intreaga am acuzat o de lipsa de afectiune si implicare. desi, este adevarat, cind am avut cu adevarat probleme a fost alaturi de mine. imi amintesc de un episod: eram in liceu, iar directoarea, pt ca nu aveam uniforma pe mine (erau ore de practica) m a luat la bataie, de mi a produs o hemoragie nazala crunta.. ma inecam cu propriul singe, cind incercam sa stau culcata pe spate.. cum stiam ca se face. am ajuns acasa plina de singe, cu o batista mustind, etc. mama, persoana calma de fel, si a iesit din minti! m a luat de mina, a luat acea batista si a pornit spre liceu. era turbata de suparare. tot drumul am incerkt sa o calmez, fiind constienta ca scandalul pe care l ar fi fakut mi ar fi daunat.
mama avea o regula pt ea insasi: nu ne certa sau batea niciodata in fata strainilor, kiar daca acele persoane aveau dreptate. ii fugarea, ii facea cu ou si cu otet, dar cind ramineam doar nooooiiii, se skimba povestea.
nu ne a batut niciodata (imi amintesc de o singura palma pe care am luat o, si asta pt ca o enervasem cu zeflemeaua mea de adolescent, in timp ce ea imi facea morala)

INTOTDEAUNA a fost alaturi de mine, cind am avut necazuri. niciodata nu a tinut cu "dusmanul". dar, niciodata nu mi a spus "te iubesc", nu m a mingiiat, pupacit. Ma agatasem de aceste hibe ale ei, pina m am casatorit cu rufus iar el mi a deskis okii. mi a spus sa ar tb sa o inteleg: este o femeie care a crescut singura 4 copii, a muncit pe brinci pt ca noi sa avem strictul necesar,o femeie ce nu a avut niciodata timp pt ea. abea atunci am inteles, ceea ce nu am vazut vreodata, in egoismul meu de copil. din pacate aceasta revelatie a venit prea tirziu: a disparut fulgerator, lasindu mi in suflet gustul amar al unor cuvinte nerostite, gesturi nefacute.

la inmormintarea ei, am aflat insa un lucru pe care ea nu l a spus niciodata, nu mi l a aratat niciodata: ca m a iubit cel mai mult dintre copii si cit de mindra era de mine...

imi spuneam ca eu voi tandra cu puii mei, ca le voi spune cit de mult ii iubesc samd, si totusi ma surprind de multe, multe ori purtindu ma ca ea

una peste alta, acum, mama fiind la rindul meu, nu i mai reprosez nimic. imi pare rau, ca in egoismul meu, nu am inteles o.

TORA,RUFUS si cele 3 minuni ale lor
"da aripi unui copil, dar lasa l sa invete singur sa zboare" Marquez

irinai spune:

Ai mei parinti au fost adeptii educatiei prin forta. Principiu tradus in batai crunte pentru orice greseala minora. Imi aduc aminte ca ma batea mama de imi spargea capul de fiecare data cand veneam cu nota 8 acasa. Chiar daca era la desen sau muzica, unde nu aveam pic de talent. M-am dus la scoala de nu stiu cate ori cu buzele sparte sau cu pometii umflati de cate palme primisem. Stiu ca in clasa I ma punea intr-un colt al camerei pe post de tinta si apoi arunca cu toate caietele si cartile in mine. Si incheia cu aruncatul ghiozdanului. Spunandu-mi ca poate asa imi intra materia in cap.
Cand am mai crescut si nu mai stateam cuminte pe post de tinta, ma batea cu toporul acela de batut snitele. Sau cu cureaua, depinde de gasea mai repede. Si apoi imi lua jucariile si le taia in bucati cu foarfeca in fata mea, ca pedeapsa ca nu am scris destul de frumos.
Cred ca este inutil sa povestesc de violenta verbala si de umilirea la care eram supusa in fata prietenilor daca nu performam conform asteptarilor.
Tata nu ma batea, dar nici nu il interesa ce face mama cu mine.
Si am fost unul dintre cei mai cuminti copii. Nu am facut nici o prostie specifica varstei. Eram mult prea terifiata ca sa ma si misc. Sau sa vorbesc.Nu m-am razvratit niciodata.
Am avut insa mancare, adapost si haine decente. Si ii iubeam. In inocenta mea mi se parea ca asa este normal.Si nu sufeream din cauza batailor, ci din cauza ca nu ma iubesc si ei pe mine.
Nu m-am lamurit inca daca i-am iertat. Insa nici nu ii condamn. Cred ca asta era nivelul lor - atata puteau. Acum imi reproseaza cat de mult i-am chinuit eu pe ei in copilaria mea. Nu comentez, caci timpul meu este prea pretios ca sa il irosesc in discutii sterile.
Nu i-am lasat insa niciodata in preajma copiilor mei, singuri. Am lasat-o pe mama cand avea primul meu copil 2 saptamani sa il supravegheze o ora si cand m-am intors am gasit-o ca tipa la el sa inceteze din plans. La un copil de 2 saptamani. A fost ultima data cand a ramas singura cu vreunul din copii mei. In rest - vizite controlate. Cam de 3-4 ori pe ani, de sarbatori. Maxim 3 ore/vizita.

Confirm ca educatia nu are nici o legatura cu caracterul unui om. Conform experientei mele ar fi trebuit sa urmez un pattern asemanator. Din fericire am reusit sa fiu echilibrata, calma, sa nu folosesc violenta niciodata, in nici o imprejurare.

Sunt foarte curioasa cum o sa reactionez cand vor avea nevoie de ajutorul meu, cand vor fi batrani ori bolnavi. Acum putin ma intereseaza ce fac, dar parca ma vad cum o sa ma dau peste cap sa ii ajut. Mai am inca de lucru sa scap de conditionarea afectiva fata de ei.